Predică la Duminica întâi din Postul Mare [2013]

†

Iubiții mei,

Ortodoxia pe care o prăznuim astăzi, în Duminica Ortodoxiei, nu este una folclorică, pe care o păstrăm din gură în gură, ca pe-o poveste, peste secole, amestecată cu tot felul de fantezii și de minciuni…ci e Ortodoxia teologică.

Ortodoxia pe care o explică teologii, trăitorii profunzi ai Bisericii și care are legătură cu trecutul sfânt/ tradițional al Bisericii.

Pentru că în 11 martie 843 nu s-au repus, în primul rând, Sfintele Icoane în Biserică…ci s-a repus teologia Bisericii la locul ei, care vorbește și despre Sfintele Icoane.

De aceea am început predica de azi prin a sublinia că Duminica Ortodoxiei se referă la Ortodoxia teologică, adică dogmatică, la teologia atentă, în cele mai mici detalii, ca să fie fidelă Tradiției și nu la preluări după ureche…despre credința ortodoxă.

Și observăm, cu vârf și îndesat, ce se petrece astăzi când neștiința teologică vorbește…

Când fiecare ortodox, dintr-un zel mai bun sau mai puțin bun, își dă cu părerea, în mod democratic dar nu teologic, despre credință.

Pentru că se merge pe ideea că libertatea religioasă, libertatea de conștiință înseamnă ca fiecare să se exprime, după cum crede de cuviință, despre credință.

Însă în materie de teologie ortodoxă nu oricine se poate pronunța într-o chestiune.

Pentru ca să te pronunți într-o chestiune teologică, cu greutate, trebuie să demonstrezi că poți să faci acest lucru.

Și ca să demonstrezi că te poți pronunța într-o chestiune…trebuie să demonstrezi că poți să te pronunți în multe chestiuni teologice, nu oricum, ci cu mintea Bisericii.

Pentru că Sinodul al VII-lea Ecumenic, în esență, e opera a doi-trei Sfinți Părinți, adică a 2-3 teologi. Dar a unor teologi profund ancorați în teologia Bisericii.

Care au văzut Icoana în mod hristologic, ca pe un fapt ce atestă întruparea Fiului lui Dumnezeu și nu ca pe un idol. Căci cei care au gândit Icoana neconform Tradiției Bisericii au gândit-o fără a avea în spate toată osatura teologică a Bisericii.

Și când afirmi una pentru ca să negi zece lucruri, atunci te numești eretic și nu ortodox atent la detalii.

Căci Duminica Ortodoxiei, care anatematizează toți ereticii Bisericii, înseamnă un exemplu de anvergură teologică și nu de extremism.

Ea, Duminica Ortodoxiei, ne învață ce nu mai vrem noi să învățăm: că teologul Bisericii se ocupă cu toate problemele ei, din punct de vedere teologic și nu doar cu cele care îi convin.

Că teologia este o hartă clară, cu multe puncte care se întrepătrund și că pentru a o citi trebuie să ai privire de ansamblu și nu una exclusivistă.

De aceea, ca să fii ortodox, unul care înțelege cum merg lucrurile în Biserică…trebuie să înveți Ortodoxia teologică a Bisericii.

Adică să înveți de la teologii ei ce crede Biserica despre toate punctele credinței nu doar despre unele…

Pentru că Biserica nu se ocupă doar de Antihrist, canonizări, morală și pedepse bisericești, după cum vor să spună unii astăzi, ci Biserica se ocupă, în primul rând, de teologia ei trinitară, de modul sfânt în care oamenii se renasc, de darurile dumnezeiești, de asceză, de tot parcursul interior al îndumnezeirii.

Tot Triodul în care suntem vorbește despre Treime, Biserică și mântuire, adică despre lucruri esențiale ale Bisericii și nu despre dacă e bine sau nu…să primim, din partea statului român, acte biometrice.

Așa că triumfalismul ortodox fără teologie la bază, fără cunoaștere aprofundată a Scripturii și a Părinților, fără muncă de traducere și înțelegere a textelor, fără rezultate concrete de liniștire și înduhovnicire interioară…e jalnic.

Pentru că e folcloric și nu dogmatic.

Nu știe ce cinstește drept Ortodoxie, pentru că nu i-a spus nimeni și nici el nu a căutat să cunoască.

Însă credința ortodoxă e o știință cutremurător de grea și de sfințitoare, și pentru ea trebuie să jertfești totul pentru ca să o înveți pas cu pas. Să devină una cu tine…dând afară din tine, în același timp, toate minciunile pe care le-ai auzit, învățat, citit, moștenit de la alții.

Pentru că nu poate coexista Ortodoxia cu minciuna. Și pentru ca să îi înveți toate tainele, luminat fiind de Dumnezeu, trebuie să elimini din tine toate lucrurile care contravin adevărului.

Toate semețirile prostești ale minții umane, toate agonisirile de rușine ale inimii noastre, toți idolii născuți din infatuare și lâncezeală.

Pentru că adevărul dumnezeiesc al dumnezeieștilor dogme ale Bisericii e organic, e ca apa curată și bună de băut…în care orice impuritate îți sare imediat în ochi.

Acesta e motivul pentru care teologii plini de sfințenie ai Bisericii taxează imediat neadevărul, murdărirea adevărului, erezia.

Nu din spirit de ceartă, ci pentru că cei care se pronunță neevlavios vizavi de teologia Bisericii exclud multe date tradiționale ale adevărului, pe care Biserica le are de la Profeți, Apostoli și Părinții ei.

Și teologii apară cetatea adevărului cu luminare dumnezeiască și cu multă înțelepciune, pentru că nimeni nu poate să adauge, în adevărurile lui Dumnezeu, nesimțirea minciunii.

De aceea, pentru ca să fim ai Ortodoxiei…trebuie să ne nevoim, în primul rând, să cunoaștem cu toată ființa noastră adevărurile Bisericii.

Adică să nu excludem nici citirea teologică, nici împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, nici curăția interioară și nici fapta bună, pentru că noi înșine trebuie să ne clădim ca oameni integri, formați din toată învățătura, curăția și fapta bună.

Iar acum, în Postul Mare, mai mult decât oricând, se observă cine plesnește de viață, adică cine nu postește dar poftește la multe, fapt pentru care e „neobosit”…și cine își tescuiește ființa ca pe struguri, prin post și rugăciune, prin citire și nevoință, ca să scoată vinul evlaviei.

Dar cine nu se schimbă, cu schimbare duhovnicească, și nu se face vin al credinței, care produce bucurie dumnezeiască Bisericii, produce doar indispoziție tuturor.

Pentru că numai cine bucură, cine învață, cine îi scoate pe oameni din minciună, cine îi înviază duhovnicește pe oameni, bucură Biserica și, în primul rând, pe Dumnezeu.

Astfel, de ziua Ortodoxiei, suntem bucurii ale Ortodoxiei sau dezamăgiri ale ei?

Cine sunt cei pe care i-am învățat, i-am ajutat, i-am făcut din neoameni oameni?

Ce rămâne în urma a milioane de ortodocși români, greci, sârbi, bulgari, americani etc.?

Suntem proprii momentului pentru Ortodoxie sau suntem cu secole în urma a ceea ce trebuia să facem pentru ea?

Acestea sunt întrebări serioase de ziua…Ortodoxiei. Pentru că Ortodoxia se ține cu întrebări grave, dureroase și, mai ales, cu proiecte personale de toată viața…și nu cu simple mergeri cu Icoane pe străzi.

În România toți știu cum arată Icoanele ortodoxe. Icoanele trebuie arătate acolo unde nu e Ortodoxie: la arabi, chinezi, japonezi, africani…

La ei trebuie să mergem cu Icoana…iar noi trebuie să fim icoane!

Aici, în România, trebuie arătată în noi înșine sfințenia, transfigurarea Ortodoxiei…și nu doar muzeificarea ei. Pentru că românii sunt sătui de vorbe…dar nu sunt sătui de uimire. Pentru că nu îi prea uimim cu lucruri mari, frumoase, sfinte.

Așa că, dacă vrem să facem ceva pentru Ortodoxie, trebuie să facem ceva care e cu adevărat frumos pentru toți.

Și dacă îi vom uimi pe oameni cu sinceritatea vieții noastre, atunci Ortodoxia noastră devine o flacără vie, care arde în oameni…și nu un prilej de ironie. Amin!