Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [31]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

În inimă se nasc gândurile: „În inemă-ș[i] zâce cel fără de minte /…/ deșerte cuvinte” (Ps. 52, 1-2).

Va spune și Domnul: „din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” (Mt. 15, 19).

Biblia 1688 vorbește despre „gândurile inimii” (Dan. 2, 30, Evr. 4, 12) și „cugetul inimii” (Ps. 48, 3, Lc. 9, 47, Fapt. 8, 22), de unde Cantemir va crea și sintagma: „mintea inimii”^[1].

Neavând modele poetice în limba română, Dosoftei știe să manipuleze în mod desăvârșit interogația și repetiția retorică:

Atunce ce-ț[i] pare când va veni Domnul
Din ceri să ia sama ce lucrează omul,
Când nu va fi nime să poată-nțălege,
Când s-or înmulțî-să cei fără de lege,
Când de cătră Domnul toț[i] să vor abate,
Când vor fi netrebnici, ne-având bunătate?
Că nu-i pănă-ntr-unul nice să-nțăleagă
Ceia ce fac rele cu inemă largă…
(Ps. 52, 7-14)

Și pentru rele trebuie inemă largă…pentru că adâncurile inimii se pot lărgi în ambele sensuri, spre bine sau spre rău.

Împlinirea Legii și a Profeților în Hristos e subliniată din nou de Dosoftei, prelucrând psalmul 52:

Dă, Dumnezău Svinte, din Sion să vie
În creștinătate a Ta-mpărăție,
Și-Ț[i] întoarce prada care Ți-i robită,
Să-ș[i] vie la urmă-n țara cea dorită.
Să vază Iiacov, să să veselească,
Cu creștinătatea să Te proslăvească.
(Ps. 52, 29-34)

Dosoftei leagă profeția tainică din finalul psalmului 52 de o profeție a Domnului: „Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor” (Mt. 8, 11).

„Prada” de care vorbește psalmul 52 este interpretată ca fiind cei legați în Iad până la Învierea Domnului. În cântările ortodoxe, Hristos a prădat avuția Iadului, pe cei legați/ robiți de moarte și de Satana.

În Prohodul din Vinerea Mare, se spune: „Iadul s-a-ngrozit, Dătătorule de viață, Doamne, când prădată și-a văzut bogăția lui și-nviați pe morții cei legați din veac”[2].

Aceasta este „prada care Ți-i robită”, la care se referă Dosoftei.

În omilia pascală a Sfântului Ioan Gură de Aur se pomenește de asemenea despre această prădare: „Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad”[3].

Iar „țara cea dorită” înseamnă, ca peste tot în psalmii versificați ai lui Dosoftei, Împărăția Cerurilor.

Psalmul 53, alcătuit din catrene și din versuri de câte 6 silabe, e o altă reușită poetică, în care întâlnim și acele scurte versuri magistrale unde este menționată „ruga din tăcere”, isihastă, deși psalmul nu vorbește despre tipologia rugăciunii.

Să revenim însă la versificarea dosofteiană:

Doamne, mă spăsește
Cu svântul Tău nume,
Fă-mi giudeț pre lume
Și-ntreg mă ferește.

Cu a Ta putere,
Grijă când am multă,
Tu, Doamne, mi-ascultă
Ruga din tăcere.

Că să rădicară
Asupra-mi păgânii
Și cu toți streinii,
De mă-mpresurară.

Și nu-Ț[i] au de frică,
Când svântul Tău nume,
Ce-i vestit în lume,
L-iau într-o nemică.

Că mie mi-i vântă [ajutor]
Domnul, sufletește,
De sunt și trupește
Întreg, fără smântă. [etc]
(Ps. 53, 1- 20)

În Vechiul Testament, modelul pentru această rugă din tăcere, lăuntrică, rugăciune a inimii, se află în rugăciunea Anei, mama profetului Samuil: „Rugăciunea Annei e o paradigmă a rugăciunii isihaste, a rugăciunii în lăuntrul inimii, care se înalţă către Dumnezeu fără glas, în tăcere abisală”[4].

Amintind de ruga din tăcere, se vede că Dosoftei interpretează începutul psalmului – „Doamne, întru numele Tău mântuiește-mă” – în sensul rugăciunii isihaste: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.

Aminteam și altă dată despre aceeași rugăciune în tăcere, în liniștea inimii, fără cuvinte, menționată și de poeții moderni, ca Tudor Arghezi („Ruga mea e fără cuvinte” (Psalm)) sau Ion Vinea („tăcerile cu rugăciunile” (De profondis)).

Și, convingându-ne că Dosoftei nu fusese trecut cu vederea și că nu e vorba de vreo coincidență, Ion Pillat chintesențiază opera poetică a lui Dosoftei în versul următor: „Nu-i nicio poezie să fie ca tăcerea” (Bătrânii).