Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.
*
Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua.
Purgatoriul începe la p. 181.
Doctrina despre Purgatoriu a fost elaborată de către teologia catolică după schisma de la 1054. Însă, după cum am văzut, catolicii au inventat și alte locuri care nu au întemeiere scripturală, cum ar fi limburile.
Ramiro Ortiz: „poporul românesc merită o ediție comentată a Divinei Comedii, după cum ar merita ediții comentate ale clasicilor săi, pe care încă nu le are” (1927)/ p. 283.
Invocarea muzelor și mai ales a lui Caliope (muza poeziei epice)/ p. 285.
„lucoare”/ p. 286. Termenul e al lui Dosoftei și îl folosește și Budai-Deleanu.
Primul pe care îl întâlnește în Purgatoriu este Cato, care s-a sinucis, gest dezaprobat de Sfântul Augustin, dar pe care Dante nu îl consideră atât de grav. Cato, adept al filosofiei stoice, e considerat de Dante un om al virtuții și este aici păzitorul Purgatoriului/ Ibidem.
Virgiliu îi spune lui Cato că el vine din limbul sfânt. Ramiro Ortiz comentează că în acest limb stau copiii nebotezați și patriarhii Vechiului Testament (?!), după teologia catolică, alături de care Dante îi așază și pe înțelepții păgâni. Și că „nu face în realitate parte din Infernul adevărat, fiindcă singura pedeapsă a celor ce se află în el este de a fi lipsiți de vederea lui Dumnezeu”/ 288-289.
Teologia ortodoxă consideră însă că a nu vedea pe Dumnezeu este tot Iadul.
Zori, mare, câmp, iarba fragedă/ p. 290.
Un înger de foc vine pe mare către cei doi/ p. 293.
Corabia îngerească aduce o ceată de mai bine 100 de oameni, care cântau psalmul eliberării Israelului din robie/ p. 294.
Văzându-l pe Dante, „acele umbre-așa stăteau mirate /…/ uitând că merg să spele-a lor păcate” / p. 295.
Dante introduce mereu scene teatrale, telenovelistice, momente de regie, așa cum insistă camera de filmat în vremurile noastre pe anumite secvențe în care personajul principal trebuie să iasă în evidență și să impresioneze neapărat.
Sufletele aceste sunt numite: „năluci ce numai par că au o viață”/ Între aceștia un prieten al lui Dante, muzicianul Casella/ Ibidem.
„dulcoare” – termen creat de Coșbuc după „lucoare”/ p. 296.
Sufletele așteaptă într-un loc la gura Tibrului, uneori multă vreme, până să intre în Purgatoriu/ Ibidem.
Alt loc fără justificare scripturală și fără valoare ontologică (în care sufletele sunt puse în așteptare nu se știe cu ce scop), de data aceasta inventat de Dante…dar încurajat probabil de permisivitatea catolicismului în acest sens.
La cererea lui Dante, Casella începe să cânte/ Ibidem.
„ferice umbre”/ p. 301.
Umbrele își dau seama că Dante e viu după…umbra lui – pentru că numai el avea trup și prin urmare, umbră – (p. 301-302) și cad într-o uimire cinematografică.
Nu atât Dante e uimit de ceea ce vede cât sunt uimiți cei care îl văd pe el. Autorul insistă adesea pe reacția pe care o provoacă apariția persoanei sale.
Regele Manfred, care, pentru că fusese excomunicat pe nedrept, ispășește în Purgatoriu, după credința catolică, îi cere lui Dante să-i anunțe fiica și nepoții despre starea sa/ p. 302-304.
