Istorie III. 5

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a.

***

17. Cum ajunge Hașdeu spiritist și ce spune despre spiritism

În Sic Cogito[1] [Așa cuget eu], tipărită în 200 de exemplare[2], din 1892, Prologul e dedicat convertirii sale la spiritism. Și aici el spune că totul a început la 6 luni de la moartea fiicei sale[3], Iulia Hașdeu.

În luna martie [a anului 1889, pentru că Iulia a murit pe 29 septembrie 1888[4]], într-o seară ploioasă, a vrut să scrie ceva pe o foaie și mâna a început să-i scrie singură. Preț de cinci secunde…

Când a citit textul pe care l-a scris a găsit un mesaj „de la fiica lui”, în limba franceză: „Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu [Sunt fericită; te iubesc; noi ne vom revedea; aceasta trebuie să fie de ajuns pentru tine. Iulia Hașdeu[5]]”[6].

Și pentru că nu a socotit deloc un act demonic ce s-a petrecut cu el, Hașdeu ajunge să militeze pentru spiritism. În consecință, el declară faptul că spiritismul e de când lumea și tinde a deveni „singura credință-șciință [știință]”[7].

Și declară „fără nici o sfială” că e spiritist[8], pentru că se consideră un medium[9].

În definiția lui, mediumul fiind un amic al unui spirit. Ceea ce, în cazul său, însemna că e mediumul fiicei sale[10].

Însă spiritele, ne spune Hașdeu, „nu se împrietenesc cu tótă [toată] lumea și nu se încred în orĭ-cine [oricine]”[11]. Pentru că „mediumitatea” se bazează pe „ipnotisabilitatea” mediumului dar și pe iubirea, simpatia, afinitatea electivă dintre el și agent[12].  Așa că Hașdeu se simțea „ales” de fiica lui ca să comunice cu el.

Referindu-se la inspirație, autorul ne spune că e treapta cea mai înaltă a comunicării spiritiste[13] iar cel „inspirat” crede că el lucrează prin propriul său geniu[14].

În aceeași pagină 81, Hașdeu mărturisește că învăța limbi străine în copilărie pentru că dorea să cunoască izvoarele istorice. Că a învățat multe limbi pentru istoria arheologică și nu pentru lingvistică.

Însă tatăl său, post-mortem, „l-a ajutat” să scrie Etymologicum magnum[15]. Pentru că Hașdeu încearcă să-și explice, pe premise spiritiste, întreaga sa biografie.

Într-o ședință spiritistă din 13 noiembrie 1890, făcută la 10 dimineața, „tatăl său” îi dă un mesaj prin mediumul V. Cosmovici[16]. În care îi spune: „În calitate de ultim descendent al familieĭ, tu eștĭ dator a continuà tesaurul limbeĭ moldovenescĭ: Etimologicum”[17].

Mesajul era în franceză și rusă[18] iar Cosmovici „era de tot adormit când scriea, cu ochiĭ închiși, stând în picióre [picioare], cu capul întors sus spre stânga de la hârtiă [hârtie][19], primind suggestiunea [sugestia] în modul cel maĭ inconscient [inconștient], dar o suggestiune nu dela vre-unul din ceĭ întrupațĭ”[20] ci de la spirite.

Numai că spiritele pe care le considera vorbitoare cu el erau fiica și tatăl său[21] și nu demonii.

Iar demonii știu să speculeze tot felul de false nevoi ale oamenilor și să le satisfacă în același timp.

În cazul lui Hașdeu, în lipsa credinței puternice în Dumnezeu, demonii i-au inventat o religie subiectivă, prin care să îi aline, în mod fals, dorul de cei dragi dar să-i și suscite atenția în mod fals-științific.

Mormântul și templul Iuliei l-a făcut tot „la sugestiile ei”[22].

(imagine text)

Schițele templului sunt prezentate în paginile finale ale volumului de față, înainte de Index.

*

18. Fizionomia  picturilor lui Picasso

Nasul și ochii mari ai lui Pablo Picasso[23] au intrat în mai toate picturile sale.

(fotografia lui Picasso)

În Autoportret, pictat în 1907, acest lucru e mai mult decât evident. Ochii și nasul sunt centrul de atenție al picturii datorită dimensiunilor lor exagerate.

(autoportretul)

Numai că ochii mari, ca două măsline, nu au nicio expresie. Iar negrul mat al pupilei îți dă sentimentul că personajul e orb.

Cele 5 domnișoare de la Avignon au toate nasul și ochii lui Picasso. Ochi foarte mari, nasuri lungi, pe când gura se confundă cu dimensiunea sprâncenelor.

O gură mică, tăcută…alături de niște ochi ficși, metalici.

(imagine)

Lipsește dimensiunea sexuală a femeilor dar, în schimb, acestea împrumută o latură animală. Cu precădere cele două femei din dreapta. Cea din picioare, dreapta sus, pare a avea un bot de câine, fața ei contrastând puternic cu fața masculină a celei din stânga sus, care și ea are părul lung.

Toate femeile au părul negru și trupuri decolorate. Albastrul e și el degradat. Numai verdele de pe fața celei cu bot de câine și negrul din părul femeilor sunt culori pline.

Dacă în Femeie cu carte, din 1932, fața femeii e privită din stânga și ochii sunt poziționați normal, de o parte și de alta a nasului,

(imagine)

din 1937 femeile lui Picasso încep să aibă doi ochi pe-o singură parte a feței.

Spre exemplu, capul Mariei-Therese Walter, pictat în 1937:

(imagine); capul Dorei Maar, tot din 1937:

(imagine)

 și capul lui Nusch Éluard din 1938:

(imagine).

În 1960 însă s-a întors la fața expozitivă, cu doi ochi enormi dar disproporționați…

Portret de femeie șezând: (imagine)

și Jacqueline: (imagine),

ambele din 1960, dovedesc acest lucru. Un ochi e mai mare decât celălalt, au pupilele negre ale lui Picasso dar nicio expresie.

Nasul Mariei-Therese Walter, din 1937, nu are nări dar are buze galbene, Dora are gene doar la un singur ochi și buze roșii, Nusch are fața de culoare albastru-mov, după cum albastră e și fața Jacquelinei Rocque, pictată în 1958: (imagine).

Iar dacă nu am fi cunoscut portretul Olgăi, din 1917, am fi tras concluzia că Picasso nu a știut să surprindă expresia fețelor.

Însă în Olga vedem aceiași ochi mari, nas lung, gură mică…dar și liniștea tristă a sufletului ei. Pentru că fața ei permite o intrare în taina persoanei sale.

Dar de la această stare de liniște contaminantă, Picasso a trecut la fețe inexpresive, cu ochi mari, care nu văd nimic.

Și cu cât sunt mai mari par tot mai orbi, pentru că nu îți spun nimic despre interiorul oamenilor.

Căci Picasso a transformat oamenii în măști, în ziduri, în culoare plată.

*

19. Ediții traduse

În vol. I din Canonul Ortodoxiei[24], Părintele Ică jr. n-a spus din ce ediții scripturale a tradus textele de la p. 321-360.

Însă a tradus scrisoarea lui Plinius din ed. lui Müller, Leipzig, 1903, p. 291-293[25].

Apologia Sfântului Iustin a tradus-o din ediția lui Giuseppe Girgenti[26], Milano, 1995, fără să ne indice paginile[27].

Scrisoarea Bisericii din Smirna a tradus-o după două ediții: 1. ed. lui H. Musurillo, The Acts of Christian Martyrs, Oxford, 1972, p. 2-20 și 2. ed. lui Th. Camelot din SC 10, 1958, p. 243-275[28].

Martiriul Sfântului Iustin l-a tradus tot din ed. lui Musurillo, p. 46-52[29].

Pentru Epistola către Diognet a folosit SC 33 bis, 1965[30]. Mărturiile epigrafice sunt traduse din DACL, vol. I. 1, 1907, col. 70 și 74[31].

Epistola către Corinteni a Sfântului Clement Romanul e după SC 167, 1971, p. 98-104, 158-200[32]. Însă niciodată autorul nu admite faptul că a tras cu ochiul și la edițiile românești deja existente, deși o lectură atentă, în paralel, evidențiază acest fapt.

Epistolele Sfântului Ignatie Teoforul sunt după Patres Apostolici, vol. II, Tübingen, 1913, p. 83-268[33]. Pentru Contra ereziilor, a Sfântului Irineu, a folosit SC 264, Paris, 1989, p. 18-22[34].

Pentru Tertullian: SC 46[35], la Sfântul Ipolit nu ne indică sursa tradusă[36], Crezul apostolic după ed. Liuwe H. Westra, Turnhout, 2002, p. 540-541[37] iar Didahia după SC 248[38].

Pentru Tradiția apostolică a Sfântului Ipolit, traducătorul nostru a folosit două ediții: SC 11bis și Fontes Christiani 1, Herder, 1991[39].

Canoanele Sfinților Apostoli au fost traduse după ediția germană a lui Th. Schermann, din 1914, p. 12-34[40], Constituțiile Sfinților Apostoli după SC 320, 329 și 336[41] (traducerea cea mai extinsă de până acum), Testamentul Domnului după ed. patriarhului Ignatie Efrem II Rahmani, Mainz, 1899, p. 3-149[42].

În ceea ce privește rugăciunile evreiești, Părintele Ică jr. le-a tradus din italiană[43] și din engleză[44].

Omilia pascală a Sfântului Meliton de Sardes după SC 123[45], Evhologhionul Sfântului Serapion de Thmuis după OCA 249, 1995, 46-80[46], anaforalele euharistice după Spicilegium Friburgense 12, Fribourg, 1998, ed. a 3-a, p. 116-118[47], p. 102-114[48], p. 135-139[49], p. 348-357[50], p. 265-268[51], p. 244-260 și PO 26[52], OCA 32, p. 331-371[53],  Spicilegium Friburgense 12, p. 426-438[54].

Iar Barberini graecus 336, ultima traducere de aici, l-a tradus după Ephemerides Liturgicae 80, Roma, 1995, fără pagini citate[55].