Perspectiva holistă a Bisericii

Dragă domnule Claudiu,

poziția teologică a Părintelui Alexander Schmemann vizavi de interpenetrarea teologiei, a pocăinței și a dorinței împărtășirii continue cu Domnul e poziția holistă/ totală a Bisericii!

De aceea nu e o noutate și nicio uimire.

Un om plin de dorința de a-L cunoaște pe Dumnezeu e în același timp plin de dorința de a fi propriu lui Dumnezeu și a de a fi cu El continuu.

Avem probleme false în materie de pocăință când nu cunoaștem în ce constă pocăința la nivel teologico-ontologic și avem din nou o problemă falsă, când ne întrebăm asupra ritmului împărtășirii…când el trebuie să fie ritmul iubirii noastre și al conștientizării legăturii noastre cu Domnul.

Căci nimeni, cu adevărat, nu se va apropia de Domnul, dacă nu e chemat de El la acest lucru. Și nimeni nu-L poate iubi pe El fără să vrea să fie cu El. Așa că nivelul nostru de dorință pentru teologie, pocăință, rugăciune, împărtășire, milostivire…e nivelul nostru de intimitate cu Dumnezeu.

Și cine nu e intim cu Dumnezeu…nu cam dorește nimic: nici să audă despre El, nici să-L vadă, nici să se împărtășească euharistic cu Sine, nici să-L vadă în alții…

Pentru că teologia și asceza noastră sunt cele care ne potențează dorul de curățire și de împărtășire cu El. Și pe măsură ce suntem tot mai plini de pocăință și de împărtășirea cu El suntem tot mai plini de atenție teologică, de nevoia de detaliu teologic și experiențial.

Împărtășirea deasă, de una singură, nu rezolvă problema patimilor și nici nu te învață conținutul cărților de teologie pe care tu nu le traduci și nici nu le citești.

După cum spovedania deasă nu te face, automat, propriu împărtășirii euharistice, atâta timp cât Puterile cerești, care stau lângă Domnul, nu se consideră vrednice de privirea Lui…

Însă nici asceza și citirile teologice sau continua rugăciune nu înlocuie mărturisirea păcatelor și împărtășirea cu Domnul, după cum nu înlocuie participarea la întreaga viață a Bisericii.

Ci toate la un loc, în ființa noastră, ne dau măsura noastră.

Și trebuie să le îmbinăm pe toate în noi…și, în același timp, să se observe o sporire în cunoaștere, în iubire, în atenție, în frumusețe interioară în ființa noastră.

Dacă nu există nicio înfrumusețare în noi e semn că citirile, posturile, împărtășirile și spovedaniile noastre n-au fost făcute cu minte și inimă permeabile, proprii schimbării duhovnicești.

Așa că problema adevărată nu e de câte ori mă spovedesc, de câte ori mă împărtășesc, dacă sunt mirean sau monah, dacă citesc o carte sau 14 într-o lună…ci dacă se văd în mine schimbări mistice/ frumoase/ sfinte.

Dacă nu se văd…scuzele nu contează.