Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Zi: 27 martie 2013

The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian [56]

Here, parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55.

***

2. 5. 4. The Union with God and the Communional Images

The pre-critical editions and the critical of symeonian operas suffer of what we call false-puritanical pudibondery and, equally, and many of the articles which dealt of symeonian opera, then when is puted the problem of reception of the communional images, of biblical paradigms or realistic, which illustrates the relation between God and believers who see His glory.

From our point of view, we believe that a such spiritual impotence, which manifests as lack of appetency for the realistic-mystical expression of Symeon, fundamented on the paradigm of the Incarnation, comes from the fact that the authors suffer from advanced docetism and of damaging interior nonalignment at the mysterious process of deification, where all these become current personal realities.

The advanced docetism about that we speak defends in theological terms the total reality of the Incarnation in christological dogma but it cannot to accept its real consequences and in the frame of personal salvation.

The interior nonalignment at the process of deification represents just the lack of any interior reporting at the trinitarian God, through the ascesis cleansing of passions, for to reach at the sight of divine light.

But both syntagms, under umbrella of whom we have grouped a whole serie of theologians, that have nothing to do with real mystical experience and that contests it in terms how can the clear, from different personal motives, these two talk about the divorce and the schizoidy, really staggering, between the theology as archiving of theological datas and charismatic theology, as direct experience and contemporary of us of Trinity’s life.

Saint Symeon precisely against of such theology and of such theologians, that had nothing to do with the direct link with God and considered it superfluous, gave them the realistic replicas of the union of God with the believers.

His vehemence was not based on vainglory and on the revanchist sentiment that he must to give a rough replication of their, but on the direct experience of the mysteries of deification and on the zeal to confess the truth in full mode.

Thus, in the ethical Discourse 1, Symeon speaks of our communion with God, quoting copiously from John 14 and 17[1] and concluding: „the union [enosin] which [the Son] has it in the natural [fisicos] face with His Father, on this He promises to have in grace [en hariti] and to us, if we want [ean telomen]”[2].

The same thing will be repeated still two times in the discourse quoted, he said: „the glory which the Father gave the Son, the Son gives us through the divine grace [didosin imin tia hariti]; and a thing even greater is that, like He is in the Father and the Father in the Son, so the Son of God will be in us, and we, if we want [is vulometa], we will be in grace in the Son”[3], for that „He taught that the union [enosin] which He has with His Father, the one we have and we in similar [omios] face with Him”[4].

The reality of the man’s union with God connects at Symeon with the full assumption of human nature by God the Word.

Just for that the Logos of God took the entire human body and He has made ​​God and man, Symeon speaks about a fill of light of each part of our body.

Our  deification does not exclude any part of the body and the our soul, for that Christ has deified, in full mode, the body and His soul, which He assumed in His pre-existing hypostasis.

From this integral assumption of humanity and from its pnevmatization, ie from the reality resurrected and glorified body of the Lord, Saint Symeon speaks about a pnevmatic soteriology, in the frame of it the man is integral filled of light and makes like of the Lord’s body [conf. Phil. 3, 21].

His exemplifications, in our opinion, are admirable through their concreteness and their theological non-ambiguity, alike with the communional images of Scripture.


[1] The verses quoted here are Jn. 14, 20; 17, 20; 21; 22; 24; 26, acc. SC 122, The Ethical Discourses, I, 6, 40-57, p. 226-228 / Ică jr. 1, p. 133.

[2] Idem, The Ethical Discourses, I, 6, 63-65, p. 228 / Ibidem.

[3] Idem, The Ethical Discourses, I, 6, 68-72, p. 228 / Idem, p. 134.

[4] Idem, The Ethical Discourses, I, 6, 118-119, p. 232 / Idem, p. 135.

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [6]

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a.

***

Pentru că, dacă Tatăl L-a făcut pe Fiul –  pe care nu L-a făcut Însuși Fiul – [atunci] nu [e adevărat că] toate prin Fiul s-au făcut.

Dar totuși toate prin Fiul s-au făcut [In. 1, 3].

El, așadar, nu este făcut[1] [Ipse igitur factus non est], pentru ca să facă împreună cu Tatăl toate câte s-au făcut.

Cu toate acestea, Apostolul nu a tăcut despre Cuvântul Însuși, ci a spus foarte deschis totul: „Care, fiind în chipul lui Dumnezeu [Qui cum in Dei forma esset], nu s-a considerat răpire a fi egal cu Dumnezeu [non rapinam arbitratus est esse aequalis Deo (Filip. 2, 6)”; aici numindu-L în mod propriu [proprie] Dumnezeu pe Tatăl, după cum în altă parte [spune]: „Iar capul lui Hristos, Dumnezeu” (I Cor. 11, 3).

13. La fel și despre Duhul Sfânt au fost adunate mărturii, de care, înaintea noastră, cei care au purtat dispute [disputaverunt], s-au folosit cu prisosință.

Pentru că și El[2] [este] Dumnezeu și nu creatură.

Care nu numai că nu este creatură (căci și oamenii sunt numiți dumnezei [Ps. 81, 6]), dar mai mult, [este] Dumnezeu adevărat [verus Deus].

Așadar, este cu certitudine egal cu Tatăl și cu Fiul, și consubstanțial/ deoființial și coetern/ împreună-veșnic [cu Ei] în unitatea Treimii.

Că Duhul Sfânt nu este creatură, izvorăște cu cea mai mare claritate din acel loc, unde ni se poruncește să nu slujim creaturii, ci Creatorului (Rom. 1, 25).

Nu în sensul în care ni se poruncește ca să slujim unii altora prin iubire (Galat. 5, 13),  care în grecește se numește dulefin, ci în modul în care numai lui Dumnezeu I se aduce slujbă, care în grecește se numește latrefin.

De unde sunt numiți idolatri [idololatrae] cei care care aduc închipuirilor [simulacris] slujba care se cuvine lui Dumnezeu.

Căci, cu privire la acestea, s-a spus [care este] slujirea[3]: „Pe Domnul Dumnezeul tău să-L iubești [adorabis] și numai Lui să-I slujești” (Deut. 6, 13).

Și aceasta este [spusă] în mod deosebit [distinctius] în Scriptura greacă; căci are: latrefsis[4].

Mai mult, dacă nu avem voie să slujim creaturii cu această slujire[5] – de vreme ce s-a zis: „Pe Domnul Dumnezeul tău să-L iubești și numai Lui să-I slujești”, de unde și Apostolul îi detestă [detestatur] pe cei care au cinstit [idolii] și au slujit creaturii mai degrabă decât Creatorului –atunci Duhul Sfânt cu certitudine nu este o creatură, Căruia I se aduce o astfel de slujire[6] de către toți Sfinții, după cum zice Apostolul: „Noi suntem tăierea-împrejur, [noi] care slujim Duhului lui Dumnezeu [Spiritui Dei]” (Filip., 3. 3), care în greacă este latrefontos.

Căci mulți codici latini [latini codices] au [scris] astfel: „care slujim Duhului lui Dumnezeu”; și de altfel și toate cele grecești sau aproape toate.

Dar în unele exemplare latine [exemplaribus latinis] găsim nu [formularea]: „slujim Duhului lui Dumnezeu [Spiritui Dei servimus]”; ci „slujim în Duhul lui Dumnezeu” [spiritu Deo servimus].

Dar cei care în aceasta rătăcesc [errant][7] și refuză să se supună [cedere detrectant] celor cu mai multă autoritate [auctoritati graviori], se poate, de asemenea, să găsească și altfel[8] în codici: „Nu știți că trupurile voastre sunt templul Duhului Sfânt care este în voi, pe Care Îl aveți de la Dumnezeu?” (I Cor. 6, 19).

Căci ce este mai nebunesc [insanius] și mai hulitor decât ca cineva să îndrăznească să spună că mădularele templului lui Hristos [membra Christi templum][9] sunt mădularele unei creaturi, care, așa cum spun ei, este mai mică decât Hristos [minoris quam Christus]?

Căci zice în alt loc: „trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos” (I Cor. 6, 15).

Dacă deci sunt mădularele lui Hristos și sunt și templul Duhului Sfânt, atunci Duhul Sfânt nu este creatură. Așadar Celui Căruia îi dăm trupurile noastre ca templu, trebuie să Îi aducem acea slujire prin care numai Dumnezeu este slujit, [și] care în grecește se numește latria.

De unde zice, prin urmare: „Slăviți, deci, pe Dumnezeu în trupul vostru” (I Cor. 6, 20).

 

Capitolul VII

14. Prin aceste mărturii și prin altele de acest fel, din cărțile dumnezeiești, pe care, după cum am spus, cei dinaintea noastră le-au folosit cu prisosință, și cu ajutorul cărora au respins minciunile sau erorile [calumnias vel errores] ereticilor, unitatea și egalitatea Treimii [unitas et aequalitas Trinitatis] au fost comunicate/ aprofundate în credința noastră.


[1] Fiul nu este o creatură a Tatălui, ci de-o-ființă și deopotrivă și împreună-Creator a toate cu Tatăl.

[2] Duhul Sfânt.

[3] Datorată lui Dumnezeu.

[4] Sfântul Augustin subliniază faptul că există două feluri de slujire: una care se cuvine doar lui Dumnezeu și alta care este adusă oamenilor (din iubire, ca pentru niște frați și surori, fie mai mari, cum sunt Sfinții pe care îi cinstim, fie mai mici sau care au nevoie de ajutorul nostru) și că în limba greacă există termeni diferiți pentru cele două tipuri de slujire.

După cum menționează și el, dulia se referă la slujirea adusă oamenilor, iar închinarea la icoane se numește iconodulie în grecește (și închinătorii la icoane: iconoduli). Prin urmare, noi nu aducem Sfinților sau icoanelor slujba care se cuvine doar lui Dumnezeu, ci acea slujire la care ne obligă iubirea pentru frați.

Icoanele nu sunt simulacre ale unor dumnezei închipuiți/ fanteziști, ci reprezentări ale unor persoane reale, care ne ajută să rememorăm personalități a căror viață este un model creștin de viețuire.

[5] Cuvenită numai lui Dumnezeu.

[6] Ca unui Dumnezeu.

[7] Cei care nu înțeleg sensul atunci când în unele manuscrise este scris: „slujim în Duhul lui Dumnezeu” și nu „slujim Duhului lui Dumnezeu”, și care se justifică astfel pentru a nu Îl considera pe Duhul Sfânt Dumnezeu deopotrivă cu Tatăl și cu Fiul.

[8] În alt fel spus.

[9] A se vedea și Efes. 5. 23, 30, unde se spune că trupul lui Hristos este Biserica și că „suntem mădulare ale trupului Lui”.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

konya escort eskişehir escort izmit escort bursa escort halkalı escort
ücretsiz porno