Cu personalitate

Revista de fotografie Bucureștiul meu drag.

Școala pentru sănătate. Proiectul Dacianei Sârbu.

Mircea Platon: „Cine i-a făcut ochi dulci Elenei Udrea? Dnii Baconschi şi Paleologu. Cine a făcut apologia lui Blaga? Dl Neamţu. Cine a vehiculat, în plină campanie electorală, în presa străină, vestea existenţei unei casete pornografice a lui Mircea Geoană? H. R.Patapievici. Cine a benchetuit pe banii baronesei pedeliste Plăcintă? Fundaţia Creştin-Democrată a dlor Papahagi şi Baconschi. Dnul Papahagi îşi face iluzii crezând că funcţionează pe post de înălbitor. Şi el şi ceilalţi tovarăşi ai săi sunt de mult parte a aceloraşi zoaie politice din albia democraţiei româneşti. Promiscuitatea se plăteşte. Şi se perpetuează”.

Pe 31 martie 2013 trecem la ora de vară: ora 3.00 devine ora 4.00.

Patriarhii Constantinopolului martirizați de către turci: Chiril Lucaris, Chiril al II-lea Contaris, Partenie I, Partenie II, Partenie III, Gabriel al II-lea, Meletie II, Grigorie V, Chiril VI, Evghenie II.

Predică la Duminica a 2-a din Postul Mare [2013]

Vindecarea paraliticului

Iubiții mei,

frumusețea omului constă în aceea că știe să îi poarte pe alții în ființa lui!

Iar frumusețea Bisericii cu atât mai mult e o frumusețe interioară, care stă înăuntru și care strălucește în jur prin toate relațiile interpersonale pe care le avem și prin toate manifestările noastre de conștiință.

Pentru că nu poți să îl porți pe un altul în tine până nu l-ai cuprins. Până nu l-ai înțeles. Până nu l-ai admirat. Până nu l-ai iubit. Până nu ai învățat, pas cu pas, cine este el.

Iar când ne grăbim cu etichetările, și nu îi lăsăm pe oameni să vorbească, să se vorbească pe ei înșiși și nu îi receptăm ca atare, atunci nu avem ce purta.

Pentru că oamenii sunt purtați/ ținuți în noi, sunt duși de noi oriunde mergem…dacă prezența lor în noi este una care ne face să luăm decizii bune, importante.

Și vedem din Evanghelia de azi [Mc. 2, 1-12] cât de important e ca cineva să te poarte atât la bucurie…cât și la durere…

Căci cei 4, care îl purtau pe paraliticos (v. 3, GNT), îl purtau cu iubire, cu grijă…

De unde rezultă faptul că atunci când nu îl porți pe un altul în inimă…nici nu te interesează ce se petrece cu el.

Dar când îl ai în tine ca pe o paradigmă de viață/ ca pe un exemplu bun de urmat, nu te interesează doar sufletul lui ci și trupul lui.

Pentru că omul are nevoi de trei feluri: trupești, sufletești și duhovnicești.

El are nevoie de locuință, de sănătate, de bani, de informații diverse, de educație, de dialog, de susținere, de iertare, de curăție duhovnicească, de umplerea de har, de încredințări dumnezeiești.

Și dacă ești prietenul/ confidentul/ apropiatul cuiva trebuie să te gândești la toate acestea în relația cu el și nu doar la unele

Mai pe scurt, cei 4 prieteni ai paraliticului, au venit să ajute la o problemă punctuală: cărarea lui cu patul.

L-au adus la Domnul ca să îl vindece…și nu numai că l-au adus dar au făcut un gest neobișnuit: au deschis acoperișul și spărgând tavanul au coborât patul pe care zăcea cel bolnav (v. 4).

Da, e de întrebat dacă au reparat acoperișul…și de ce oamenii de la ușă (v. 2) nu au fost atât de drăguți…ca să se dea la o parte.

Însă oamenii care n-au timp decât pentru ei și pentru orgoliul lor minor, n-au timp de…cazurile complicate.

Cazurile complicate, ieri și azi, sunt aduse la Dumnezeu sau lăsate în seama Lui…deși frumusețea umanității constă în întrajutorare, în iubire, în uitare de sine…

Dacă te bagi în față doar pentru ca să ai parte de minune, dacă te auto-propui fără consistență interioară nu câștigi nimic în fața lui Dumnezeu, pentru că la El intră…doar iubirea.

Doar uitarea de sine…

Doar mila…

Dumnezeu, în comparație cu omul, îi iubește pe cei care nu par a fi proprii iubirii dar sunt înrădăcinați în iubire.

Pe cei care nu par a fi ceva de ei…dar care au toate datele necesare pentru lucruri mari.

Și vedem acest lucru pretutindeni: Dumnezeu dă daruri imense celor săraci, celor orfani, celor cu multe deficiențe, celor ignorați și marginalizați…iar cei care au toate condițiile să facă lucruri mari fac…pierderea timpului

Pentru că în cazul excelenței e nevoie nu doar de harul lui Dumnezeu ci și de determinarea noastră, de munca noastră continuă, epuizantă.

Iar Dumnezeu este cu cei care vor mult…binele

Pentru că binele nostru vine din iertarea și din ajutorul lui Dumnezeu.

Și vedem acest lucru din modul cum reacționează Domnul la iubirea și la așteptările lor bune.

El îi dă iertare de păcate (v. 5) paraliticului, pentru că iertarea Lui e sănătatea omului.

Iar acum, în post, umilirea sufletului și a trupului nostru ne face să simțim foarte acut nevoia de iertare, de împlinire interioară, de bucurie duhovnicească.

Pentru că întorcându-ne spre noi, spre vederea de sine, vedem că acolo, în lăuntrul nostru, avem nevoie de iertarea Lui pentru ca să fim sănătoși.

De aceea pocăința noastră, care are nevoie de multe iertări sacramentale/ de multe spovedanii, e cea care lucrează vindecarea noastră de patimile pe care ni le-am produs singuri.

Păcatele noastre, ca și colțul ierbii, nu se ascund numai în suflet ci se văd și pe trupul nostru…ca boli, ca urâțenie, ca îmbătrânire prematură, ca lipsă de coerență…

Pentru toate acestea ai nevoie de iertare, de îndreptare…dar și de prieteni, de prietenii lui Dumnezeu, care te țin în bine.

Căci schimbările duhovnicești au nevoie de cadru propriu schimbării.

Adică de încredere, de întrajutorare, de dialog profund…și nu cazuistic

Dar pentru a fi alții trebuie să ne umplem de puterea iertării lui Dumnezeu (v. 10), care ne ajută să fim alții.

Trebuie să ne umplem de mila Lui în mod real, de aceea cu consecințe frumoase în viața noastră…care să ne ridice din viața trecutului pentru viața veșnică cu El (v. 11).

Căci iertarea Lui ne umple de veșnicia Lui.

De simțirea că avem o sănătate stabilă, dumnezeiască în noi, pe aceea care vine de la El și întru El vedem că noi stăm…stăm bine, cu adevărat…și nu mai fluctuăm între bine și rău.

De aceea una din marile binefaceri ale lui Dumnezeu în viața noastră e aceea că viața duhovnicească ne face stabili în bine, în adevăr, în iubire.

Că această stabilitate pe care o aduce viața în har și în bine ne devine sănătatea noastră interioară, aerul nostru, la care, atunci când cădem…vrem să revenim imediat…

Și acesta e semnul că cineva e om duhovnicesc: nu suportă păcatul în el…după cum nu suportă mirosul urât, murdăria, nedreptatea, impostura…

Aversiunea față de păcat, față de rău, față de impostură e una imediată, naturală, pentru că a fost învățat de Dumnezeu și de viața cu El să nu mai suporte contrafacerile.

De aceea avem nevoie de adevărurile dure despre noi dar și de vederea reală a potențelor noastre și de întrajutorare, pentru ca să fim cu adevărat cei care putem fi.

Dar dacă nu purtăm pe nimeni…dacă nu avem grijă de nimeni…dacă nu facem niciun efort și niciun sacrificiu…ușile rămân închise…cu atât mai mult acoperișurile caselor, ale spitalelor, ale orfelinatelor, ale caselor de bătrâni, ale pușcăriilor, ale inimilor…

Rămân închise…și noi absenți

Absenți din viața oamenilor, din credința lor, din așteptările lor…

Iar sărăcia și dezorganizarea socială vor crește. Va crește violența interioară. Va crește neputința de a găsi soluții. Va crește disperarea…lipsa de sens…perversitatea…demența…

Și dacă, despre Domnul, oamenii spuneau, că astfel de lucruri niciodată n-au mai văzut (v. 12), cred că așa vom spune și noi, pas cu pas: n-am fi crezut că se poate ajunge până aici

Pentru că dezmembrarea unei societăți începe cu uciderea încrederii ei.

Iar când omorâm încrederea omului, când îi negăm posibilitățile de viață și de exprimare, facem din el o potențială bombă cu ceas.

Care poate exploda…sau muri neștiut, nevăzut de nimeni…

De aceea eu nu mă mai mir că se petrec orori de toate felurile, atâta timp cât văd cât de bine sunt hrănite mediatic, ideologic, guvernamental fobiile oamenilor.

Cu știință sau din indiferență față de consecințe…

Însă reconstrucția interioară a societății pornește de la om, de la păcatele omului și de la dorința lui de sănătate.

Cel care dorește să fie viu trebuie să își omoare păcatul care l-a omorât pe el.

Și păcatul se omoară prin spovedirea lui și prin luptarea împotriva lui în viața noastră.

De aici, de la predica și viața Bisericii începe reconstrucția societății românești!

Pentru că e nevoie de adevăr, de pace interioară, de muncă, de fapte sfinte în tot parcursul vieții noastre pentru a ne păstra în…normalitate.

Iar dacă normalitatea e viața cu Dumnezeu, viața sfântă, atunci reconstrucția unui om și a unei societăți pornește de la dorința de sfințire interioară.

Și mă rog ca Dumnezeu să ne dea tuturor dorința de a ne sfinți viața, pentru ca să vedem ce înseamnă să trăim în ritmurile normalității lui Dumnezeu. Amin!

The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian [57]

Here, parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56.

***

In the following we will debate a series of communional images from symeonian theology, which have scandalized on many, but which have not another role, than on that to touch, with the utmost rigor, the divine reality of our real communion with God.

We have, therefore, a realism of the image, of the human paradigm which illustrates the personalist realism of our union with God.

And we begin our descent theological in the personalistic symeonian imagology with the image of the divine breastfeeding.

In the ethical Discourse 4, into a context full christologic-pnevmatological, where the deified are presented as dressing in Christ, ie in light and  „they see themselves adorned with an unspeakable glory and with a divine garment bright”[1] and where the Master „makes Himself to them food and eternal drink and immortal”[2], in this context Symeon introduces the image of the divine breastfeeding about that I was talking, paraphrasing and changing in the same time the pauline image of the paternal breastfeeding from I Cor. 3, 1-2.

In concrete, Symeon says: and the Master „is seen by some, as a bright breast [fotoidis mazos] puts in the mouth of their mind [to tu noos afton stomati emvallomenos] and that gives to suck [tilazin] those, how many are babes [nipii] in Christ [I Cor. 3, 1-2] and are not in state to receive solid food [stereas trofis], whom He makes suddenly food and drink, and produces them a such sweetness, that they do not want or, rather, nor cannot  to wrest from Him. And to those weaned  [apogalactistisi] He behaves like a loving parent of children  guiding [pedagogon] and educating [pedion] them”[3].

Commuting such the center of weight from the spiritual Father [pauline paradigm] at the heavenly Father [symeonian paradigm], the text of face cannot provoke adverse reactions, as long as it expresses, very direct, the reality of divine sight.

The divine light, the initial ecstasy is for beginners as a breast, which nurtures and develops them towards the receiving of solid food, ie of the divine dogmas  understood ecstatic.

Symeon does not bring in prime-plan the image of divine breastfeeding for to fall into a sexual boarding coarser of the ecstasy, how accuse those who are ashamed, about whom we were talking at beginning, but he uses the pauline paradigm at the ecstatic and realistic level of the mystical feeding.

The difference between nipii and the ones apogalactistisi, ie between the suckers babes and those who finished with breastfeeding, confirms the difference of degree of holiness between those who start on the road of holiness, enlightened being by the sight of the Trinity’s glory and those who are guided through light, those the mystery of God.

The image of divine breastfeeding or of the sight of light as a breast bright expresses, as was seen, a distinction of the mystical experience extreme of important and not a motive of stumbling for the readers of Saint Symeon.

All in the ethical Discourse 4, Symeon builds, on base of the pauline place from Eph. 4, 13, the image of the perfect man, where he analyzes each part of the mystical body of this man, ie of his virtues. What scandalizes again in this description extreme of interesting and of divine is the reality of the hidden parts of man.

But precisely this reality of the hidden parts, identified with the sexual organs of man, represents the greatest virtues of the mystic.

We render the symeonian passage with the cause, as to see the full enunciation of our Father:

„The members and the parts that must covered [Meli che moria a engcalipteste hreon] are unceasing prayer of the mind, sweetness of the tears that comes from their shedding, gladness of heart and its unspeakable comfort”[4].

The general context of this imagological paradigm  suggests us very clearly, that is not the word about the internal parts of the human body, for that these are analyzed step by step, in phrases itself standing, as and these of face, but the sexual organs of the man, taken as a paradigm, for to contemplate the spiritually [pnevmaticos teorumena][5] his constitutive parts – this emphasizes Symeon – and not bodily and sensual.

If for kidneys and loin, understood mystically, Symeon cites Scripture in abundant mode [Ps. 25, 2; Eph. 6, 14; I Pet. 1, 13; Eph. 3, 6; I Cor. 9, 23][6], for the sexual organs, understood mystically, he does not bring any scriptural argument, but all the arguments which brings are itself virtues as such, that he designates right  secret experiences, mystical, of spiritual human.


[1] SC 129, The Ethical Discourses, IV, 264-265, p. 26 / Ică jr. 1, p. 226.

[2] Idem, The Ethical Discourses, IV, 270-271, p. 26 / Ibidem.

[3] Idem, The Ethical Discourses, IV, 271-279, p. 26-28 / Idem, p. 226-227.

[4] Idem, The Ethical Discourses, IV, 375-378, p. 34 / Idem, p. 229-230.

[5] Idem, The Ethical Discourses, IV, 370, p. 34 / Idem, p. 229.

[6] Acc. Idem, The Ethical Discourses, IV, 382-390, p. 36 / Idem, p. 320.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [32]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Dosoftei creează, din substantivul cugetare (care e infinitivul lung, din latinescul cogitare), varianta „cugetătură”, e drept, din rațiuni prozodice, dar adaugă astfel mai multă gravitate cuvântului și o anumită tensiune, dacă îl comparăm cu alte substantive derivate cu aceeași terminație (precum uitătură, sperietură, etc.): „sunt cu spaimă-n cugetătură” (Ps. 54, 4).

În același mod și cu același scop creează, puțin mai departe, și o formă verbală mai lungă decât cea uzuală, spunând, în loc de mă-ntunecă:

Groază, cutremur mă-ntunecază,
Firea nu-m[i] poate să stea să vază.
(Ps. 54, 13-14)

Lungirea formei lexicale obișnuite lasă impresia formării unui ecou în conștiință, a depășirii unui stadiu normal experiențial, în acest caz, și intrarea într-o zonă de turbulență afectivă, de frică patologică ­– însă nu reacția este supradimensionată, ci motivele sunt de natură să provoace dezechilibru și să devasteze chiar și un psihic uman normal.

Este frica sau groaza omului care nu se gândește să facă rău și care se simte copleșit/ depășit atunci când vede plasa de intrigi din jurul său.

Ipocriții și uneltitorii sunt portretizați cu abilitate plastică:

Inema-ntr-înșii nu să potoale,
Grăiesc din gură cuvinte moale,
De-ț[i] par ca untul de unsuroase,
Ele-s ca lancea de sâmceloase [tăioase].
(Ps. 54, 63-66)

Comparațiile în sine și antiteza nu reprezintă o contribuție originală a lui Dosoftei.

Însă imaginea moliciunii cuvintelor, „ca untul de unsuroase”, este din nou rezultatul unei intenții auctoriale care mizează pe aliterație și eufonie pentru a marca intensitatea crescândă a ideii.

Deosebită este și o altă imagine, cea a minții întinse către Dumnezeu, pentru că ideea psalmului este de a-ți pune nădejdea în Dumnezeu, când nu mai e nicio scăpare, și a arunca spre El grija care te apasă. Dosoftei a transpus-o astfel:

Iară tu, oame, n-ii hi [nu vei fi] cu lipsă,
De-i hi spre Domnul cu mintea tinsă.
(Ps. 54, 67-68)

Dimpotrivă, „pizmașii vor da-n genune,/ Urniț[i] de Domnul în putregiune” (Ps. 54, 71-72).

Genunea din versul de mai sus înseamnă iad sau adâncul iadului.

Are, prin urmare, altă semnificație decât în alți psalmi, unde înseamnă mare sau abis de ape: „Preste luciu de genune/ Trec corăbii cu minune” (Ps. 103, 109-110); „În mări și pre ape la toată genunea,/ De Ș[i]-au ivit Dumnezău minunea (Ps. 134, 13-14).

Dar și mai târziu, la Eminescu, genunea va avea această dublă semnificație: „Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?” (Scrisoarea I); „diluviul de flăcări, lung întins ca o genune” (Memento mori).

Mai dificil de înțeles este ce înseamnă genunea în aceste versuri: „Pân’ ce soarele s-o stinge în genunea cea adâncă” (Scrisoarea IV); „Hyperion, ce din genuni/ Răsai c-o-ntreagă lume” (Luceafărul). Pentru că poate să însemne fie ocean/ noian de ape, fie hău/ iad.

Pentru un răspuns cât mai aproape de adevăr, trebuie studiat contextul în amănunțime…