Iubiții mei,
frumusețea omului constă în aceea că știe să îi poarte pe alții în ființa lui!
Iar frumusețea Bisericii cu atât mai mult e o frumusețe interioară, care stă înăuntru și care strălucește în jur prin toate relațiile interpersonale pe care le avem și prin toate manifestările noastre de conștiință.
Pentru că nu poți să îl porți pe un altul în tine până nu l-ai cuprins. Până nu l-ai înțeles. Până nu l-ai admirat. Până nu l-ai iubit. Până nu ai învățat, pas cu pas, cine este el.
Iar când ne grăbim cu etichetările, și nu îi lăsăm pe oameni să vorbească, să se vorbească pe ei înșiși și nu îi receptăm ca atare, atunci nu avem ce purta.
Pentru că oamenii sunt purtați/ ținuți în noi, sunt duși de noi oriunde mergem…dacă prezența lor în noi este una care ne face să luăm decizii bune, importante.
Și vedem din Evanghelia de azi [Mc. 2, 1-12] cât de important e ca cineva să te poarte atât la bucurie…cât și la durere…
Căci cei 4, care îl purtau pe paraliticos (v. 3, GNT), îl purtau cu iubire, cu grijă…
De unde rezultă faptul că atunci când nu îl porți pe un altul în inimă…nici nu te interesează ce se petrece cu el.
Dar când îl ai în tine ca pe o paradigmă de viață/ ca pe un exemplu bun de urmat, nu te interesează doar sufletul lui ci și trupul lui.
Pentru că omul are nevoi de trei feluri: trupești, sufletești și duhovnicești.
El are nevoie de locuință, de sănătate, de bani, de informații diverse, de educație, de dialog, de susținere, de iertare, de curăție duhovnicească, de umplerea de har, de încredințări dumnezeiești.
Și dacă ești prietenul/ confidentul/ apropiatul cuiva trebuie să te gândești la toate acestea în relația cu el și nu doar la unele…
Mai pe scurt, cei 4 prieteni ai paraliticului, au venit să ajute la o problemă punctuală: cărarea lui cu patul.
L-au adus la Domnul ca să îl vindece…și nu numai că l-au adus dar au făcut un gest neobișnuit: au deschis acoperișul și spărgând tavanul au coborât patul pe care zăcea cel bolnav (v. 4).
Da, e de întrebat dacă au reparat acoperișul…și de ce oamenii de la ușă (v. 2) nu au fost atât de drăguți…ca să se dea la o parte.
Însă oamenii care n-au timp decât pentru ei și pentru orgoliul lor minor, n-au timp de…cazurile complicate.
Cazurile complicate, ieri și azi, sunt aduse la Dumnezeu sau lăsate în seama Lui…deși frumusețea umanității constă în întrajutorare, în iubire, în uitare de sine…
Dacă te bagi în față doar pentru ca să ai parte de minune, dacă te auto-propui fără consistență interioară nu câștigi nimic în fața lui Dumnezeu, pentru că la El intră…doar iubirea.
Doar uitarea de sine…
Doar mila…
Dumnezeu, în comparație cu omul, îi iubește pe cei care nu par a fi proprii iubirii dar sunt înrădăcinați în iubire.
Pe cei care nu par a fi ceva de ei…dar care au toate datele necesare pentru lucruri mari.
Și vedem acest lucru pretutindeni: Dumnezeu dă daruri imense celor săraci, celor orfani, celor cu multe deficiențe, celor ignorați și marginalizați…iar cei care au toate condițiile să facă lucruri mari fac…pierderea timpului…
Pentru că în cazul excelenței e nevoie nu doar de harul lui Dumnezeu ci și de determinarea noastră, de munca noastră continuă, epuizantă.
Iar Dumnezeu este cu cei care vor mult…binele…
Pentru că binele nostru vine din iertarea și din ajutorul lui Dumnezeu.
Și vedem acest lucru din modul cum reacționează Domnul la iubirea și la așteptările lor bune.
El îi dă iertare de păcate (v. 5) paraliticului, pentru că iertarea Lui e sănătatea omului.
Iar acum, în post, umilirea sufletului și a trupului nostru ne face să simțim foarte acut nevoia de iertare, de împlinire interioară, de bucurie duhovnicească.
Pentru că întorcându-ne spre noi, spre vederea de sine, vedem că acolo, în lăuntrul nostru, avem nevoie de iertarea Lui pentru ca să fim sănătoși.
De aceea pocăința noastră, care are nevoie de multe iertări sacramentale/ de multe spovedanii, e cea care lucrează vindecarea noastră de patimile pe care ni le-am produs singuri.
Păcatele noastre, ca și colțul ierbii, nu se ascund numai în suflet ci se văd și pe trupul nostru…ca boli, ca urâțenie, ca îmbătrânire prematură, ca lipsă de coerență…
Pentru toate acestea ai nevoie de iertare, de îndreptare…dar și de prieteni, de prietenii lui Dumnezeu, care te țin în bine.
Căci schimbările duhovnicești au nevoie de cadru propriu schimbării.
Adică de încredere, de întrajutorare, de dialog profund…și nu cazuistic…
Dar pentru a fi alții trebuie să ne umplem de puterea iertării lui Dumnezeu (v. 10), care ne ajută să fim alții.
Trebuie să ne umplem de mila Lui în mod real, de aceea cu consecințe frumoase în viața noastră…care să ne ridice din viața trecutului pentru viața veșnică cu El (v. 11).
Căci iertarea Lui ne umple de veșnicia Lui.
De simțirea că avem o sănătate stabilă, dumnezeiască în noi, pe aceea care vine de la El și întru El vedem că noi stăm…stăm bine, cu adevărat…și nu mai fluctuăm între bine și rău.
De aceea una din marile binefaceri ale lui Dumnezeu în viața noastră e aceea că viața duhovnicească ne face stabili în bine, în adevăr, în iubire.
Că această stabilitate pe care o aduce viața în har și în bine ne devine sănătatea noastră interioară, aerul nostru, la care, atunci când cădem…vrem să revenim imediat…
Și acesta e semnul că cineva e om duhovnicesc: nu suportă păcatul în el…după cum nu suportă mirosul urât, murdăria, nedreptatea, impostura…
Aversiunea față de păcat, față de rău, față de impostură e una imediată, naturală, pentru că a fost învățat de Dumnezeu și de viața cu El să nu mai suporte contrafacerile.
De aceea avem nevoie de adevărurile dure despre noi dar și de vederea reală a potențelor noastre și de întrajutorare, pentru ca să fim cu adevărat cei care putem fi.
Dar dacă nu purtăm pe nimeni…dacă nu avem grijă de nimeni…dacă nu facem niciun efort și niciun sacrificiu…ușile rămân închise…cu atât mai mult acoperișurile caselor, ale spitalelor, ale orfelinatelor, ale caselor de bătrâni, ale pușcăriilor, ale inimilor…
Rămân închise…și noi absenți…
Absenți din viața oamenilor, din credința lor, din așteptările lor…
Iar sărăcia și dezorganizarea socială vor crește. Va crește violența interioară. Va crește neputința de a găsi soluții. Va crește disperarea…lipsa de sens…perversitatea…demența…
Și dacă, despre Domnul, oamenii spuneau, că astfel de lucruri niciodată n-au mai văzut (v. 12), cred că așa vom spune și noi, pas cu pas: n-am fi crezut că se poate ajunge până aici…
Pentru că dezmembrarea unei societăți începe cu uciderea încrederii ei.
Iar când omorâm încrederea omului, când îi negăm posibilitățile de viață și de exprimare, facem din el o potențială bombă cu ceas.
Care poate exploda…sau muri neștiut, nevăzut de nimeni…
De aceea eu nu mă mai mir că se petrec orori de toate felurile, atâta timp cât văd cât de bine sunt hrănite mediatic, ideologic, guvernamental fobiile oamenilor.
Cu știință sau din indiferență față de consecințe…
Însă reconstrucția interioară a societății pornește de la om, de la păcatele omului și de la dorința lui de sănătate.
Cel care dorește să fie viu trebuie să își omoare păcatul care l-a omorât pe el.
Și păcatul se omoară prin spovedirea lui și prin luptarea împotriva lui în viața noastră.
De aici, de la predica și viața Bisericii începe reconstrucția societății românești!
Pentru că e nevoie de adevăr, de pace interioară, de muncă, de fapte sfinte în tot parcursul vieții noastre pentru a ne păstra în…normalitate.
Iar dacă normalitatea e viața cu Dumnezeu, viața sfântă, atunci reconstrucția unui om și a unei societăți pornește de la dorința de sfințire interioară.
Și mă rog ca Dumnezeu să ne dea tuturor dorința de a ne sfinți viața, pentru ca să vedem ce înseamnă să trăim în ritmurile normalității lui Dumnezeu. Amin!
