Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Dosoftei creează, din substantivul cugetare (care e infinitivul lung, din latinescul cogitare), varianta „cugetătură”, e drept, din rațiuni prozodice, dar adaugă astfel mai multă gravitate cuvântului și o anumită tensiune, dacă îl comparăm cu alte substantive derivate cu aceeași terminație (precum uitătură, sperietură, etc.): „sunt cu spaimă-n cugetătură” (Ps. 54, 4).

În același mod și cu același scop creează, puțin mai departe, și o formă verbală mai lungă decât cea uzuală, spunând, în loc de mă-ntunecă:

Groază, cutremur mă-ntunecază,
Firea nu-m[i] poate să stea să vază.
(Ps. 54, 13-14)

Lungirea formei lexicale obișnuite lasă impresia formării unui ecou în conștiință, a depășirii unui stadiu normal experiențial, în acest caz, și intrarea într-o zonă de turbulență afectivă, de frică patologică ­– însă nu reacția este supradimensionată, ci motivele sunt de natură să provoace dezechilibru și să devasteze chiar și un psihic uman normal.

Este frica sau groaza omului care nu se gândește să facă rău și care se simte copleșit/ depășit atunci când vede plasa de intrigi din jurul său.

Ipocriții și uneltitorii sunt portretizați cu abilitate plastică:

Inema-ntr-înșii nu să potoale,
Grăiesc din gură cuvinte moale,
De-ț[i] par ca untul de unsuroase,
Ele-s ca lancea de sâmceloase [tăioase].
(Ps. 54, 63-66)

Comparațiile în sine și antiteza nu reprezintă o contribuție originală a lui Dosoftei.

Însă imaginea moliciunii cuvintelor, „ca untul de unsuroase”, este din nou rezultatul unei intenții auctoriale care mizează pe aliterație și eufonie pentru a marca intensitatea crescândă a ideii.

Deosebită este și o altă imagine, cea a minții întinse către Dumnezeu, pentru că ideea psalmului este de a-ți pune nădejdea în Dumnezeu, când nu mai e nicio scăpare, și a arunca spre El grija care te apasă. Dosoftei a transpus-o astfel:

Iară tu, oame, n-ii hi [nu vei fi] cu lipsă,
De-i hi spre Domnul cu mintea tinsă.
(Ps. 54, 67-68)

Dimpotrivă, „pizmașii vor da-n genune,/ Urniț[i] de Domnul în putregiune” (Ps. 54, 71-72).

Genunea din versul de mai sus înseamnă iad sau adâncul iadului.

Are, prin urmare, altă semnificație decât în alți psalmi, unde înseamnă mare sau abis de ape: „Preste luciu de genune/ Trec corăbii cu minune” (Ps. 103, 109-110); „În mări și pre ape la toată genunea,/ De Ș[i]-au ivit Dumnezău minunea (Ps. 134, 13-14).

Dar și mai târziu, la Eminescu, genunea va avea această dublă semnificație: „Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?” (Scrisoarea I); „diluviul de flăcări, lung întins ca o genune” (Memento mori).

Mai dificil de înțeles este ce înseamnă genunea în aceste versuri: „Pân’ ce soarele s-o stinge în genunea cea adâncă” (Scrisoarea IV); „Hyperion, ce din genuni/ Răsai c-o-ntreagă lume” (Luceafărul). Pentru că poate să însemne fie ocean/ noian de ape, fie hău/ iad.

Pentru un răspuns cât mai aproape de adevăr, trebuie studiat contextul în amănunțime…

Did you like this? Share it: