Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a.

Dante e împotriva opiniei, de sorginte platonică, că sufletul are „triplă fire”/ p. 305.

Geografia Purgatoriului/ p. 307-307.

Va ajunge la țintă când urcarea muntelui i se va părea ușoară, îi spune Virgiliu lui Dante/ p. 309.

Cei care au lenevit să se pocăiască/ p. 310.

Din nou uimirea unui popor de suflete la vederea lui Dante. Mai mult, Virgiliu spune umbrelor cu privire la Dante: „onoare-i dați, căci poate să v-ajute”. Și din nou sufletele vor ca Dante să ducă vești despre ele pe pământ/ p. 313-314.

Lupta dintre îngeri și demoni pentru suflete/ p. 316.

Dante vrea să-l convingă pe Virgiliu că rugăciunile credincioșilor ajută celor morți/ p. 319.

Acuzarea rivalității și dezbinării dintre orașele italiene/ p. 321-325.

Un duh din Purgatoriu îi îmbrățișează genunchii lui Vergiliu/ p. 326.

O notă de subsol, a lui R. Ortinez, ne comunică faptul că: „Cristos Se coborî în Limb și scoase sufletele patriarhilor” (ai Vechiului Testament)/ p. 327. O concepție catolică…

Ne-a atras atenția o strofă:

„Dar vezi că ziua-ncepe să se plece,

iar noaptea-n sus nu poți sui, deci cată

s-aflați un loc mai bun spre-a o petrece”/ p. 328.

Însă primul vers din această traducere a lui Coșbuc ne-a adus aminte de Sfântul Antim Ivireanul: „pre acest sălaş [inima] şi Mirele bucuros să pleacă şi rămâne acolo până când trece zioa şi umbra să pleacă [1].

Stilistic, Antim Ivireanul, ca și Dosoftei, pot să ofere multe sugestii limbii moderne.

Pasajul din Dante (în întregime, pentru că e vorba de un context mai larg) este de asemenea alegoric și are conotații spirituale, așa încât recursul lui Coșbuc la Antim ni se pare cu atât mai indubitabil.

Coșbuc apelează la Antim ca la o autoritate în materie de stilistică și de alegorie.

Sunt interesant de studiat traducerile lui Coșbuc, pentru lexicul și stilistica lor, pentru că a încercat să lase impresia unui clasicism al limbii române, folosind și cele mai expresive creații ale scriiturii vechi românești și ale poeziei de până la el.

„negroarea nopții”/ Ibidem.

„eben”/ „de-odoruri o dulcoare rară”/ p. 329 – sugestii din Bolintineanu, Eminescu și Dosoftei la un loc.

Primele două strofe ale Cântului VIII ar putea fi percepute, separat, ca parte a unui magnific sonet:

„Era pe timpul care-aduce dor

și inima-n vâslași de jale-o frânge,

în ziua când le-au zis „drum bun” ai lor,

 *

când sufletu-ntr-un nou hagiu se strânge

când cânt-un clopot dulce-n depărtare

ce-a zilei moarte acolo parc-o plânge”/ p. 333.

Ca sonoritate și idee poetică ne amintește de sonetul Veneția al lui Eminescu și credem că G. Coșbuc a introdus intenționat sonuri eminesciene…

Și apropo de Veneția și de cei care s-ar grăbi să interpreteze ultimul vers ca argument în sprijinul presupusului ateism al lui Eminescu, acesta se referă la moartea unei civilizații, a Republicii venețiene, în același sens în care în Memento mori civilizațiile mor pe rând pentru a nu mai reînvia niciodată.

Nu e vorba, prin urmare, de învierea morților, ci de…învierea morților care au văzut o anumită civilizație și i-au cunoscut prosperitatea dar și decăderea morală.


[1] Antim Ivireanul, Opere, Ed. Minerva, 1972, p. 110-113.

Did you like this? Share it: