Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a.

***

22. Despre singurul Anton Pann

G. Dem. Teodorescu a editat în 1893 o carte cu date despre viața și activitatea lui Anton Pann[1].

Și autorul spune că tatăl lui Anton Pann era un român căldărar, care trăia în satul bulgăresc Slivin[2] iar mama sa era grecoaică și se numea Tomaida.

Al 3-lea copil al lor a fost Anton, născut în 1794[3]. E dat în grija dascălului Bisericii, care îl învață muzica psaltică[4].

E luat prizonier de ruși[5] și devine cântăreț în corul de muzică psaltică a celei mai mari Biserici din Chișinău[6].

În 1847 edita Rânduiala Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii[7].

Anton Pann cunoștea limbile greacă, bulgară, turcă, rusă și în Moldova și Muntenia a învățat limba română[8].

În 1845 a tipărit Basul [baza/ fundamentul] teoretic și practic al muzicii bisericești[9].

Petru Efesiul a venit în București la 1816 și și-a deschis o școală de psaltică la Biserica Sfântul Nicolae (Șelari) din București. Iar Anton Pann a studiat cu el timp de 2 ani de zile[10].

Și, mai apoi, Pann a devenit tipograful și conducătorul tipografiei psaltice a lui Petru Efesiul[11].

După 1820, în timpul ÎPS Dionisie Lupu, participă la traducerea cântărilor liturgice în limba română[12]. Însă Anton avea doar 26 de ani în 1820…[13].

S-a căsătorit cu Zamfira, „tânără fără de avere”[14], au avut un copil, pe Lazăr, dar după 6 ani și jumătate s-au despărțit, copilul rămânând la mamă[15]. Ea s-a recăsătorit în București și a fost prezentă la înmormântarea lui Anton Pann, în 1854, apoi s-a mutat în comuna Slobozia, din județul Ialomița, unde a murit în 1889[16].

În 1850, Lazăr, datorită lui Anton, e hirotonit diacon, apoi preot la Biserica Sfântul Visarion din București[17]. Lui îi lasă tipografia și proprietatea asupra cărților sale[18].

În timpul primei căsătorii a publicat Calendarul și, în 1822, Cântările de stea[19]. A compus cântări liturgice în limba greacă și română, a fost psalt și a predat lecții la cântăreți și clerici[20].

În 1827 a devenit dascăl domnesc (plătit de stat) la Seminarul de la Râmnicu-Vâlcea. Aici l-a avut ca elev pe viitorul mitropolit primat Nifon al Ungrovlahiei[21].

A dat lecții de muzică și monahiilor de la Mănăstirea Dintr-un Lemn[22]…timp în care se îndrăgostește de Anica, nepoata Stareței Platonida[23].

Însă Anica avea numai 16 ani…pe când Anton avea 33[24]. Dar când a cerut-o de nevastă, Maica Platonida a pus-o la canon pe Anica[25].

Numai că Anica fuge cu Anton din Mănăstire[26]. Ajung la Brașov și acolo devine psalt la Biserica Sfântul Nicolae[27].

E vorba de anul 1828[28]. Anica se îmbrăca bărbătește și cânta cu el la strană[29].

Revin la Mănăstire…dar Maica Platonida se răzbună pe el, scoțându-l de la seminar. Astfel revine Anton la București, unde trăiește cu Anica timp de 10 ani (1828-1838) fără ca să se cunune[30].

Li s-a născut Gheorghiță…dar acesta a murit la vârsta de 3 ani[31].  Apoi au mai avut o fată, pe Ecaterina, căreia el îi spunea Tinca[32]. Aceasta s-a căsătorit la vârsta de 14 ani cu Fotache Radovici, funcționar din Râmnicu-Vâlcea, având 7 copii[33].

Între 1828-1837 Anton a tipărit Versuri muzicești (1830), Poesii deosebite sau cântece de lume (1831), Îndreptătorul bețivilor (1832), Hristoitia sau școala moralului (1834) și cele 5 tomuri din Erotocrit (1837). Devine profesor de muzică la Școala Națională din București[34] și urmează cursurile colegiului Sfântul Sava[35].

Despărțindu-se de Anica, Anton rămâne cu bătrâna sa mamă, Tomaida[36]. Însă Tomaida moare în 1838[37]

Cu Ecaterina, de 18 ani, mângâiată Tinca, rămasă orfană, acesta s-a căsătorit în seara zilei de 10 februarie 1840, fiindu-i naș pitarul Tudorache Sfetescu[38].

Devine prim-cântăreț la Biserica Albă din Calea Victoriei[39]. Și era atât de gelos pe frumusețea și deșteptăciunea tinerei sale soții că recurgea la faptul de a o închide în casă cu lacătul[40].

Publică în 1840, la Sibiu, în 8 limbi și cu litere chirilice, Evanghelia Sfântului Ioan din ziua de Paști, de la A doua Înviere[41].

În 1841 publică Fabule și istorioare, 93 la număr, versificate, și două tomuri din Noul Doxastar[42].

Între 1842-1845 publică doar calendare[43]. În 1842 e numit de ÎPS Nifon profesor de muzică la Seminarul din București[44]. Din acest motiv publică Basul teoretic și practic al muzicii bisericești sau Gramatică melodică, care avea 276 de pagini și care s-a vândut în 800 de exemplare[45].

În 1843 fundează o nouă tipografie[46]. În aceasta, în următorii 11 ani, își va tipări toată opera[47]. Tipografia se afla în chiliile Bisericii Olteni, în fosta proprietate a lui Hagi Dinu, la încrucișarea străzii Dudești cu strada Olteni, aproape de casa lui[48].

Între 1843-1846 a întocmit în limba română Calofonicul, Irmologhionul sau Catavasierul, Teoreticonul, Epitaful sau Prohodul și alte scrieri pe care le tipărește în 1846[49].

Între 1845-1854 se dedică muncii tipografice[50]. Însă incendiul cel mare, din 23 martie 1847, îi nimicește toate cărțile din librăriile Bucureștiului[51].

Își mută locuința și tipografia în strada Taurului, nr. 12[52]. Pentru că la sfârșitul vieții a fost cântăreț gratuit și ctitor al Bisericii Lucaci[53] din apropierea casei lui[54].

În 1848 a devenit prim-cântăreț al Bisericii Crețulescu[55]. Datorită epidemiei de holeră părăsește Bucureștiul[56].

În 1849 își scrie primul său testament, datat în ziua de 21 februarie[57]. Între 1849-1850, deși a tipărit doar 6 broșuri, a scris cărțile pe care le va tipări între 1851-1854[58]. Iar de la 1840 și până la sfârșitul vieții sale a publicat 80 de cărți, adică cam 6 tipărituri pe an[59].

Pe 20 august 1854 își face testamentul final[60]. S-a îmbolăvit de tifos violent și a adormit în ziua de 2 noiembrie 1854[61]. Iar pe 4 noiembrie a fost înmormântat[62].

Și, deși în 1849 dorise să se înmormânteze la Mănăstirea Viforâta iar, în ultimul testament, la Mănăstirea Roșioara, cu toate acestea a fost înmormântat lângă Biserica Lucaci[63].

Înmormântarea i-a fost duioasă, pentru că la cap îi plângeau Zamfira și Catinca, cele două soții legitime ale sale și, la picioare, Anica și fiica lui, Tinca, împreună cu fiul său, preotul Lazăr[64]…fiind prezenți mii de oameni[65].

Casele sale din strada Taurului le-a dăruit Bisericii Lucaci[66].

*

23. Focănescu făcea pantofi de lux

Din reclama lui Ștefan G. Focănescu din Voința Națională[67] aflăm că acesta avea un atelier de lux pe Calea Victoriei, nr. 142, vizavi de Ministerul de Finanțe, în care făcea „încălțăminte pentru dame și copii”[68].

Iar el avea principiul de „a executa totul cu Eleganță și Soliditate[69], motiv pentru care avea lucrători „perfecționațĭ” în domeniu[70].

*

24. Sentimentul dinastic

În ziarul Lupta din aprilie 1889, George Panu scria articolul Dinasticismul la poporul nostru, unde se întreba de unde are națiunea română sentimentul dinastic pentru familia Hohenzollern, atâta timp cât românii nu au fost legați de o singură familie domnitoare de-a lungul timpului[71].

Și găsește teza ca fiind „absurdă”[72]. Pentru că sentimentul dinastic „nu să întemeiază în o țară prin o domnie de 23 de ani”[73].

Autorul recunoaște că rușii și englezii sunt popoare dinastice, care au un cult adânc pentru regalitate dar că la noi nu există așa ceva.

A vorbi despre sentiment dinastic la poporul român, considera el, e un lucru absurd și „ridicul”.

Dimpotrivă e „o neghiobie” să vorbim despre dinastie atâta timp cât nu a existat o succesiune la tron[74].

Și spune despre regele Carol că „nu e popular de loc”, pentru că „vorba lui stricată”, de om străin, nu e iubită de popor[75].

*

25. Teme dalileene

Dali a fost pictorul imensității spațiale și al decontextualizărilor de tot felul. De aceea pustiurile[76] sale te fac să vezi mai mult decât există pictat iar chipurile pictate fac parte din universul său interior.

În pustiurile sale apar ceasuri prelinse[77], dezghețate, multă moarte, sexualitate criptică[78] dar, mai ales, multă egolatrie și fetișizare.

Tocmai de aceea Gala, soția sa, e „sanctificată” de Dali[79] iar pe sine se pune „în locul” Domnului[80].

În Natură moartă vie (Încă viața în mișcare se mișcă), din 1956, care m-a impresionat de la prima vedere, obiectele sunt suspendate în aer, pentru că natura moartă nu trebuie să fie neapărat așezată.

(imagine)

Dali a introdus mișcarea umană în lumea obiectelor și tocmai de aceea ele sunt fixe în timp ce îți dau impresia că sunt în mișcare. Iar cum pentru noi mișcarea înseamnă să nu stai pe loc, tot ce există în aerul picturii lui Dali e în mișcare chiar dacă stau pe loc.

Crucea din Hristos al Sfântului Ioan al Crucii[81] coboară din cer deasupra unui lac. Ea e o lumină într-un întuneric care produce înserare.

(imagine)

Și aici Dali a decontextualizat tocmai Crucea, răstignirea Domnului, care a avut loc în mijlocul pământului. Da, Fiul lui Dumnezeu întrupat a venit din cer…Însă Crucea a avut loc pe pământ, în mijlocul oamenilor și suferința asumată și transfigurată întru El i-a urcat pe oameni la cer.

Un Hristos singur, într-o lume singură: perspectiva lui Dali. Pentru că Hristosul lui Dali nu e unul al comuniunii ci al singularizării.

Poezia Americii (1943)[82] e plină de tăcere. Niciunul din cei 4 bărbați nu privesc către noi iar pustiul e neprimitor. Turnul cu ceas e sub un cer de furtună. Pentru că Dali nu vrea să exprime apropiere ci depărtare, singurătate, fugă de tot ceea ce înseamnă viață socială.

Elefanții (1948)[83] lui au picioare lungi, ireale. Dali le-a subțiat greutatea pentru ca să putem să-i confundăm cu niște păianjeni. Și sunt pictați iarăși pe o înserare de vară, roșiatică

Colocviu sentimental (1944)[84] ne duce într-un pustiu…în care schelete umane se plimbă pe biciclete în jurul unui pian negru. Însă capacul pianului e un cer din care plouă un izvor. Scheletele ambulante poartă pe cap câte un pietroi cu coadă de mireasă…pentru că muzica profundă te face să privești în sus chiar dacă ești mort la suflet.

Bărbatul corabie[85] e o lume în mișcare. El nu are cap ci doar picioare și mâini. Capul său e pierdut între pânzele în vânt. El e o voință vijelioasă.

Pe masa soare[86] ne așteaptă 3 pahare stinghere cu linguriță în ele. Podeaua unei case a intrat în deșert. Cămila e pe stânga, copilul și corăbiile în nisip sunt pe dreapta. În fața noastră e deșertul, deșertul în care Dali a putut să construiască ce și-a dorit.

Femeia ca pradă apare în Vis cauzat de zborul unei albine în jurul unei rodii, a doua oară înainte de trezire (1944)[87]. Cei doi tigri înlocuie dezlănțuirea sexuală a bărbaților, care acționează tocmai când cred că femeia nu-i observă.

Calul și cei trei elefanți din Ispitirea Sfântului Antonie [cel Mare] (1946)[88] au aceleași picioare de păianjen. Sfântul Antonie e gol și cu Crucea în mâna dreaptă, trupul său fiind un motiv de a prezenta o arhitectură musculară foarte bine legată.


[1] G. Dem. Teodorescu, Viéţa şi activitatea luĭ Antonŭ Pann. Cu noţiunĭ despre istoriculŭ musiceĭ orientale şi despre sĕrdarulŭ Dionisie Fotino,  Partea I, Ed. Gutenberg, Bucurescĭ, 1893, 76 p.

[2] Idem, p. 8.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 9.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 10.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 12.

[9] Idem, p. 25.

[10] Idem, p. 26.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 27.

[13] Idem, p. 28.

[14] Idem, p. 29.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 30.

[17] Idem, p. 32.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 32-33.

[20] Idem, p. 33.

[21] Ibidem.

[23] Idem, p. 33-34.

[24] Idem, p. 34.

[25] Idem, p. 35.

[26] Idem, p. 36-37.

[27] Idem, p. 39.

[28] Ibidem.

[29] Idem, p. 40.

[30] Idem, p. 41.

[31] Ibidem.

[32] Idem, p. 42.

[33] Idem, p. 43.

[34] Ibidem.

[35] Idem, p. 43-44.

[36] Idem, p. 46.

[37] Idem, p. 48.

[38] Idem, p. 53-54.

[39] Idem, p. 54.

[40] Ibidem.

[41] Idem, p. 55.

[42] Ibidem.

[43] Idem, p. 57.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Idem, p. 58.

[47] Idem, p. 59.

[48] Ibidem.

[49] Ibidem.

[50] Idem, p. 60.

[51] Ibidem.

[52] Ibidem.

[54] G. Dem. Teodorescu, Viéţa şi activitatea luĭ Antonŭ Pann…, op. cit., p. 61.

[56] Ibidem.

[57] Ibidem.

[58] Idem, p. 64.

[59] Ibidem.

[60] Ibidem.

[61] Idem, p. 65.

[62] Idem, p. 65, n. 2.

[63] Idem, p. 65.

[64] Idem, p. 66.

[65] Ibidem.

[66] Idem, p. 70.

[67] Voința Națională (diar național-liberal), sâmbătă 1 (13) august 1887,  p. 4. Avea 4 pagini.

[68] Ibidem.

[69] Ibidem.

[70] Ibidem.

[71] Ziarul Lupta, anul VI, seria III, nr. 812, miercuri, 19 aprilie 1889, București, p. 1. Ziarul are 4 pagini și cităm „ediția întâia”.

[72] Ibidem.

[73] Ibidem.

[74] Ibidem.

[75] Ibidem.

[76] A se vedea: Umbre ale nopții care cade (1931), Fântână necrofilă curgând dintr-un pian mare (1933), Spania (1938), Enigma lui Hitler (1939), Învierea trupurilor (1945), Ultima Cină (1955).

[77] Mă refer la Persistența memoriei (1931), Ceasuri moi (1933), Rănitul ceas moale (1974).

[78] A se vedea: Tânără domnișoară auto-sodomizându-se prin propria sa castitate (1954), Peisaj fluture (Marele masturbator într-un peisaj suprarealist cu D. N. A.) (1957).

[79] Idem: Descoperirea Americii de către Cristofor Columb (1958), unde Gala e, în formă tridimensională, pe un steag, cu totul în alb, aureolată; Sinodul Ecumenic (1960), Gala contemplând Marea Mediterană, care, la 20 de metri devine portretul lui Abraham Lincoln – Omagiul lui Rothko (1976), în care e pictată goală, cu spatele spre noi dar în interiorul unei Cruci; Leda atomică (1949), unde Gala stă pe tron, goală, ca o Maică a Domnului decontextualizată; Madonna de la Port Lligat (1950), unde Maica Domnului e „înlocuită” cu Gala.

[80] Idem: Crucifixul (trupul hipercubic) (1954), cu Gala la picioarele Crucii și Hristos al Sfântului Ioan al Crucii (1951). Însă în ambele picturi „Hristos” nu ne privește în față, ci în prima privește într-o parte iar în a doua în jos.

Did you like this? Share it: