Ce va răsări

Mi-au căzut de curând ochii pe următorul fragment scriptural:

„Dis-de-dimineață seamănă sămânța și până seara nu odihni mâna ta, căci nu știi care va izbuti, aceasta sau aceea, sau dacă amândouă sunt deopotrivă de bune” (Eccl. 11, 6).

Tocmai la asta mă gândeam, la toate câte facem, dacă sunt bune sau dacă sunt toate bune.

Și un îndemn interior mă încurajează să merg mai departe…

Greșesc cei care nu vor sau nu se decid să spună adevărul, dacă îl cunosc și simt dorința să îl spună.

Pentru că noi însămânțăm, dar numai Dumnezeu „face să crească” (I Cor. 3, 7).

A te conforma lumii, unora sau altora, pentru a fi în trend sau pentru a nu deranja, e o greșeală, atunci când crezi că munca ta poate fi de folos și poate să-i lumineze pe mulți.

Și dacă unii nu se vor luminați acum – pentru că au niște orgolii mai importante – vor fi alții mai târziu (mulți sau puțini) care îți vor fi mulțumitori.

Pentru că eternitatea nu ne-o așternem noi, cum vrem noi.

Eternitatea pe care și-o pregătesc unii cu mare grijă din timpul vieții s-ar putea să țină câteva zeci sau o sută-două de ani și să se edulcoreze treptat, până când nu va mai rămâne nici umbra prafului amintirii.

Unii ca aceștia nu sunt deloc atenți la…dimensiunile istoriei. Și calculează timpul în ere pentru furnici sau pentru fluturi de-o zi.

Căci „sunt dintre ei unii care au lăsat nume, ca să se vestească laudele lor. Și sunt alții care nu au pomenire și au pierit ca și cum n-ar fi fost…” (Iis. Sir. 44, 9-10).

Pentru că nu știm care sămânță va răsări…

Când faci totul ca să-I forțezi mâna lui Dumnezeu, s-ar putea să nu mai rămână nici zvon de veste despre tine, nici măcar în…amintirea lumii.

Amintire care pare unora un fel de chihlimbar, bun de mumificat toate muștele care așteaptă să devină nemuritoare.