Lacrimi și sărutări. Predică în Miercurea Mare

iertarea femeii celei pacatoase

Iubiții mei,

după cele 10 fecioare…astăzi avem faptele de mare profunzime făcute de femeia păcătoasă [ghini amartolos] [Lc. 7, 37, GNT].

Care „sta în spate, lângă picioarele Lui, plângând, [și] a început să ude picioarele Lui cu lacrimi [tis dacrisin] și să le șteargă cu perii capului ei, și săruta [catefili] picioarele Lui și le ungea cu mir” [Lc. 7, 38, GNT].

Pentru ca Triodul să înceapă denia de azi tocmai cu această imagine sfântă contrapunând-o gestului lui Iuda: „Păcătoasa a venit la Tine, vărsând mir cu lacrimi pe picioarele Tale, Iubitorule de oameni, și s-a vindecat cu porunca Ta de mirosul greu al răutăților [sale]; iar ucenicul cel nemulțumitor, suflând împotriva harului Tău, l-a lepădat pe el și s-a amestecat cu noroiul, vânzându-Te pentru dragostea banilor” [Triodul, ed. BOR 2000, p. 568].

Căci păcătoasa a primit iertarea păcatelor ei, s-a ridicat din noroi…pentru că „mult a iubit” [igapisen poli] [Lc. 7, 47, GNT] pocăința.

Pentru că numai cine iubește pocăința, adică curăția…numai cine dorește să se facă propriu relației cu Dumnezeu…aceluia i se iartă mult.

De ce?

Pentru că nu mai suportă păcatul…atunci când înțelege că adevărata viață e viața cu Dumnezeu.

Și Dumnezeu îl iartă mult pe cel care nu L-a cunoscut pe El, pe cel care a greșit tocmai pentru că nu L-a cunoscut…pentru că acela, acum, a înțeles ce trebuie să facă.

Pentru că pocăința nu e un scop în sine…ci ea te duce la relația cu Dumnezeu.

Pocăința e calea de întoarcere spre El…însă relația cu El, a rămâne cu El e viața ortodoxă.

De aceea și a treia zi a Săptămânii Mari ne arată drumul continuu al vieții noastre: ridicarea din cădere, din păcat, din ispitire, din dezamăgire.

Ce a făcut femeia putea să facă și Iuda…sau Iuda cu atât mai mult, pentru că el era mereu lângă Domnul…

Însă…apropierea de Dumnezeu nu are trecut…ci doar prezent.

Apropierea de El se ține prin dorința continuă de a fi cu El…Pentru că apropierea de ieri nu mai e valabilă…dacă nu e o apropiere reală și azi.

Viața de Apostol de ieri nu mai e valabilă și azi…dacă iubirea de bani ia loc relației cu El.

Păcătoasa a fost primită azi pentru că a cerut să fie cu El…pe când Iuda nu mai e azi Apostol ci vânzător.

Tocmai de aceea viața ortodoxă e mereu o viață a prezentului și nu a trecutului.

Nu contează cine ai fost ieri, ce ai făcut ieri, dacă azi…ai altă inimă, alte scopuri, alte priviri…

Azi, mereul azi…e viața cu Dumnezeu și ca să rămâi cu El trebuie să vrei cu tot dinadinsul.

Din Icosul zilei se înțelege treaba că femeia era păcătoasă pentru că…lucra „păcatul cel rușinos și plăcerile trupului” [Triodul, ed. cit., p. 569]. Adică era o prostituată.

De aceea fariseul, care Îl invitase pe Domnul în casa lui, și-a pus problema că Domnul „nu e Profet”…dacă nu știe că acea femeie e o desfrânată [Lc. 7, 39, GNT].

Însă Domnul îl știa și pe fariseul Simon și pe femeie…căutând mântuirea amândurora.

Pentru că nu e mai puțin păcat orgoliul decât prostituarea.

Toate păcatele sunt catastrofe interioare, chiar dacă nouă ni se pare că unele sunt mai mici și altele mai grele. Însă niciun păcat nu e mic…și, mai ales, nu produce frumusețe duhovnicească.

Tocmai de aceea femeia a ales să își spele toate păcatele cerând – prin lacrimi, sărutări și mir – iertarea Domnului.

Pentru că verși lacrimi și săruți cuiva picioarele numai dacă îl iubești enorm.

Și faci daruri scumpe numai când vrei să faci o mare bucurie în viața cuiva.

Însă femeia i-a arătat toată iubirea ei Domnului…și a fost receptată ca atare.

Pentru că El știa adâncul ei…schimbările frumoase din adâncul ei…

Iar când acestea se petrec…când oamenii se schimbă în adâncul lor…atunci iese la lumină adevărata iubire, adevărata credință, adevărata nădejde, adevărata evlavie și închinare a omului.

Sărutarea pocăinței versus „sărutarea vânzării” [Triodul, ed. cit., p. 573].

Și pocăința nu a fost lepădată de bunătatea Sa ci a primit iertare de păcate, pe când vânzarea lui Iuda a adus spânzurare și Iad. Pentru că a adus deznădejde

Și esența deznădejdii e hulitoare…

Pentru că, în esența ei, deznădejdea crede acest lucru: păcatul, păcatele mele…sunt „mai mari” decât poate Dumnezeu să mă ierte.

Deznădejdea e o părere de sine mioapă…care întoarce lucrurile cu fundul în sus, pentru că face ca păcatul să pară „mai tare” decât Dumnezeu.

Însă nimeni nu e mai milostiv decât Dumnezeu!

Și nimeni nu înțelege căderile noastre mai bine ca El.

Pentru că El le cunoaște în profunzimea lor, Lui nu mai trebuie să I le explicăm…ci în fața Lui trebuie doar să acceptăm că le-am făcut

Că le-am făcut noi înșine…și să nu căutăm pretexte de dezvinovățire

Idiomela Sfintei Cassia, din finalul Utreniei, o alătură pe femeia pocăită Sfintelor Femei Mironosițe. Pentru că atunci când „a simțit” dumnezeirea Lui, ea a luat „rânduială de Mironosiță”, aducând Domnului mir „mai înainte de îngroparea” Lui [Triodul, ed. cit., p. 574].

De aceea, în cazul ei, avem de-a face și cu o pocăință personală, prin care a primit iertarea păcatelor sale dar și cu un gest profetic, pentru că prin mirul cu care I-a uns picioarele prefigura moartea și înmormântarea Lui.

L-a pregătit pentru înmormântare pe Domnul…

Și noi suntem pe această cale…a pătimirii și îngropării cu Hristos, în adâncul sufletului nostru, pentru ca să înviem împreună cu El.

De aceea, durerea noastră e pe măsura iubirii noastre pentru Domnul.

Dacă ne pasă puțin, puțin iubim…iar dacă durerea de El ne sfâșie…atunci suntem plini de iubirea Lui.

Și de la noi se cere același lucru: lacrimi de dor și sărutări de dragoste.

Nu sărutări viclene, disprețuitoare ale lui Dumnezeu și ale Tradiției Bisericii ci sărutări pline de dor, care să se vadă în tot ceea ce facem.

Și fie ca Dumnezeu să ne dea tuturor să simțim, de fiecare dată, iertarea Lui.

Să ne dea să simțim, în fiecare durere și lacrimă și ispitire și îngrijorare a noastră…mângâierea Lui.

Pentru că numai El știe să ne mângâie cu adevărat…și mângâierea Lui e veselie netrecătoare.

Căci dacă fiecare păcat e o vânzare a Domnului ca cea a lui Iuda, fiecare durere pentru păcate e o apropiere, cu lacrimi, de picioarele Domnului.

Și aflând astfel cum să ne apropiem de El…să nu suportăm deloc a sta departe. Amin!

Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [41]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

 O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

  *

  vol. 1

***

În II Cronici, prima referire la Dumnezeu e în 1, 1, unde se subliniază faptul că Domnul Dumnezeu a fost cu Salomon. Și Domnul „l-a mărit pe el întru înălțime” [1, 1]. Salomon jertfește înaintea Domnului [1, 6], după care, în acea noapte, Dumnezeu i S-a arătat lui Salomon în mod extatic și i-a dat voie să Îi ceară ceva [1, 7].

Și pentru că Salomon cere înțelepciune și înțelegere pentru ca să conducă poporul [1, 10], Dumnezeu îi dăruie înțelepciune, înțelegere, bogăție, averi și slavă unice [1, 12].

Lui Hiram, Salomon îi spune că Dumnezeul său este mare [megas] și mai presus de toți dumnezeii [2, 4]. Pentru că „cerul și cerul cerului nu poartă [u ferusin] slava Lui” [2, 5, LXX]. Nu sunt în stare să poarte slava Lui. VUL spune: „caelum et caeli caelorum capere Eum non queunt” [cerul și cerurile cerurilor nu sunt în stare să-L încapă] [2, 6].

Iar Hiram recunoaște că Salomon a devenit rege „în iubirea Domnului pentru popor” [2, 10, LXX], din cauza iubirii Lui și Îl mărturisește pe Domnul Dumnezeul lui Israil drept Cel „care a făcut cerul și pământul” [2, 11].

„Casa Domnului” [ton icon Chiriu] a fost zidită de Salomon nu oriunde în Ieusalim ci „în muntele Amoria [en ori tu Amoria], în care i S-a arătat Domnul [ofti Chirios] lui David, tatăl său” [3, 1]. Adică în locul unde David a avut o vedere extatică.

Și când s-a terminat zidirea templului, cu toții L-au mărturisit pe Domnul, pentru că El e bun și întru veac este mila Lui [5, 13]. Și când Îl lăudau pe Domnul, „casa s-a umplut de norul slavei Domnului” [o icos aneplisti nefelis doxis Chiriu] [5, 13].

Și slava lui Dumnezeu era atât de prezentă în templu încât „preoții nu mai puteau să stea să liturghisească [tu stine liturghin] de la fața norului, căci slava Domnului [doxa Chiriu] umpluse casa lui Dumnezeu” [5, 14].

Salomon amintește că Domnul „trăiește/ locuiește în întuneric” [tu cataschinose en gnofo] [6, 1]. Adică, după ființa Lui, El depășește orice înțelegere a vreunei creaturi a Sa.

Însă el I-a zidit casă numelui Său, unde El, Cel Sfânt, să locuiască întru veci [tu cataschinose is tus eonas] [6, 2], și anume: prin slava Lui. Căci de aceea s-a subliniat faptul că slava lui Dumnezeu a umplut casa Domnului: pentru ca să se arate modul cum locuiește Dumnezeu cu oamenii.

Și acolo unde El trimite slava Lui, acolo El locuiește printre oameni.

Salomon Îl binecuvintează pe Dumnezeu pentru că S-a revelat tatălui său [6, 4]. Și când vorbește despre revelație el folosește termenii: Cel „care a grăit în gura Lui către David” [6, 4]. Însă Cel care a vestit zidirea templului, tot El l-a și realizat, pentru că „în mâinile Lui a împlinit cele zise” [6, 4/ 6, 15]. Adică Salomon era conștient de faptul că Dumnezeu e adevăratul Creator al templului Său.

Domnul Dumnezeul lui Israil este incomparabil [6, 14]. Și El păzește/ ține făgăduința și mila față de slujitorii Lui [6, 14]. Iar a fi slujitorul Lui înseamnă, pentru Salomon, cel care merge înaintea Lui în toată inima [6, 14]. Cel care are toată inima la El.

Salomon cere să se încredințeze [pistotito] cuvântul Domnului spus lui David [6, 17]. Și anume acela că „Dumnezeu va locui cu oamenii pe pământ [catichisi Teos meta antropon epi tis ghis]” [6, 18]. Căci, cu toate că cerul și cerul cerului nu Îi sunt de ajuns lui Dumnezeu [6, 18], Salomon cere ca ochii Domnului să fie deschiși peste casa zidită de el și să asculte rugăciunea lui [6, 20].

De unde rezultă că Biserica lui Dumnezeu e locaș de rugăciune în primul rând, în care mergem înaintea Lui ca să fim auziți de El.

Și Salomon cere ca Domnul să audă rugăciunea sa și a poporului rostită în templu. Să o audă în locul sălășluirii Sale din cer și să miluiască [6, 21].

Iar dacă Domnul ascultă rugăciunile și îi miluiește pe oameni, El face și judecată [6, 23]. Iar judecata Domnului e aceasta: răsplătește celui nedrept după căile lui și răsplătește celui drept după dreptatea lui [6, 23]. Pentru că judecata Lui ține de faptele oamenilor. De felul lor.

Dumnezeu e milostiv cu păcatele oamenilor când aceștia se pocăiesc [6, 25; 6, 27]. Iar cerul se oprește și nu mai dă ploaie tocmai datorită păcatelor oamenilor [6, 26]. Însă toate greutățile venite peste pământ, din cauza păcatelor oamenilor [6, 28], sunt pentru ca oamenii să cunoască legătura lor și boala lor și să-și întindă mâinile lor către casa Domnului [6, 29].

Căci necazul, durerea, boala, păcatul sunt îngăduite de Domnul ca momente de acută simțire a nevoii ca Dumnezeu să fie prezent în viața noastră. Ele sunt pentru a ne trezi din marasm și a fi vii împreună cu Domnul.

El dă omului după căile lui pentru că cunoaște inima omului [6, 30]. Și, ca și în I Cronici, Domnul e mărturisit ca atotcunoscător al existenței umane pentru că „singur” [monos] cunoaște inima fiilor oamenilor [6, 30].

Mâna Domnului e puternică și brațul Lui e înalt [6, 32]. Și El îl ascultă și pe străinul care I se roagă [6, 33]. Domnul face dreptate [dicheoma] oamenilor [6, 35]. Iar înaintea Lui „nu va fi om care nu va păcătui” [uc este antropos os uh amartisete] [6, 36], fapt pentru care cu toții avem nevoie de iertarea Lui.

El face judecăți [crimata] și este milostiv cu poporul care a greșit Lui [6, 39]. Pentru că El vede și aude rugăciunea înălțată către El [6, 40].

Și Domnul Dumnezeu Se ridică întru odihna Lui iar chivotul e plin de tăria Lui [6, 41]. Pentru aceea preoții Domnului Dumnezeu se vor îmbrăca întru mântuire și fiii Săi se vor bucura în bunătăți [6, 41]. Pentru că El nu Și-a întors fața de la Hristosul/ Unsul Său [6, 42].

La finalul rugăciunii Sfântului Salomon s-a pogorât foc din cer și a mistuit jertfele iar „slava Domnului a umplut casa” [7, 1]. Și preoții nu au putut să intre în casa Domnului din cauza slavei Lui [7, 2].

Și „toți fiii lui Israil au văzut pogorându-se [eoron catavenon] focul și slava Domnului peste casă și au căzut pe fața [lor], pe pământ, pe pardoseală și s-au închinat”, slăvindu-L pe Domnul [7, 3].

Adică au avut parte de o vedenie colectivă, pentru că erau pregătiți pentru asta și s-au comportat ca atare: în mod profund evlavios.

După ce a terminat toate, Dumnezeu i S-a arătat lui Salomon noaptea și i-a vestit că a auzit rugăciunea lui și că a ales templul „întru casă a jertfei [is icon tisias]” [7, 12].

Domnul oprește cerul și nu mai plouă. El poruncește lăcustei să mănânce lemnul. El trimite moarte în poporul Lui [7, 13].

Dar dacă poporul se întoarce/ se rușinează, dacă se va ruga și va căuta fața Lui, întorcându-se de la căile lor rele, Domnul îi va auzi din cer și va fi milostiv cu păcatele lor și va vindeca pământul lor [7, 14].

El va vedea și va auzi rugăciunile lor [7, 15], pentru că Domnul a ales și a sfințit casa Lui [7, 16].

În 8, 14, Sfântul David e numit „omul lui Dumnezeu”.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [45]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Psalmul 72 pune din nou în antiteză ascultarea de Dumnezeu și cupiditatea celor care nu-și măsoară bine vremelnicia.

Omul drept este tentat să alunece spre păcat („mie mai să strămutară/ Picioarele, de să lunicară./ Puțân de n-am smintit din cărare”) atunci când vede „pre cei răi noroc ce le merge,/ Cât de moarte ei nu bagă samă,/ Și de [din] boală cu lesne să-ntramă [se-ntremează](Ps. 72, 5-7, 10-12).

Cum ar zice Eminescu: „Norocul vă petrece” (Luceafărul).

Altfel spus, cei cărora „noroc le merge” sunt „cei răi”. Față de unii ca aceștia Eminescu afirma că dorește să rămână „rece” și să petreacă în nemurirea lui, de care oricum ei își băteau joc.

Pe aceștia îi vizează și versurile lui Dosoftei. Ei sunt nesimțitori „Pentru-aceea căci le prisosește/ Bogățâia carea-i sămețește,/ Că sunt îmbrăcaț[i] din strâmbătate/ Cu vicleșug de păgânătate” (Ps. 72, 15-18).

Sunt, adică, păgâni din faptele lor, iar nu credincioși lui Dumnezeu.

Dosoftei, ca și în alte cazuri, desfășoară o adevărată predică morală.

Psalmii au, de altfel, această caracteristică, specifică și omileticii, de a îmbina teologia mistică, doxologia și discursul moral, alternare pe care am putut-o remarca și până acum.

Cu precizarea că retorica omiletică are un discurs clar și lămuritor în ceea ce privește teologia dogmatică și mistică (de obicei, însă Antim Ivireanul, spre exemplu, se păstrează, chiar și în didahii, prin exprimarea alegorică, mai degrabă ambiguu pentru cei care nu sunt familiari cu domeniul), în vreme ce psalmii întrebuințează de multe ori o formulare eliptică sau metaforică, pentru că presupun exprimarea unor revelații sau profeții care cu greu pot fi expuse în cuvinte sau pentru înțelegerea cărora încă nu venise încă timpul.

Însă, celor „îmbrăcaț[i] din strâmbătate”, zice Dosoftei, „le-a ieși strâmbătatea ca săul[1]/ Ce l-au adunat” (Ps. 72, 19).

Din nou, portretul moral pe care îl schițează Dosoftei pare decupat dintr-o pictură de Bosch:

Ș[i]-au pus în ceri gurele de cască
Și-ș[i] trag limba pre pământ să pască.

(Ps. 72, 27-28)

A se vedea aici.

Ego-ul lor este atât de mare, încât se laudă singuri până la cer și în tot pământul.

Dar va veni clipa când:

Vor peri cu totul și s-or stânge
Cu fărădelegi, cu ce ș-vor strânge.
Când s-or deștepta din ce-ș[i] visază,
Bine[le] ce ș[i]i-au visat să nu-ș[i] vază.
Să le lepez[i] obrazul[2] departe,
Doamne, dintr-a Ta svântă cetate.

(Ps. 72, 62-68)

Cei ce nu strâng averile nedreptății, „zâlele li s-or afla pline,/ Cându-i va lua Domnul cu Sine” (Ps. 72, 31-32).

Pentru cel drept, „Ești-mi, Doamne, inemă și parte,/ Și avere strânsă de departe” (Ps. 72, 81-82).

Pentru aceasta, „inemă mă arde” și „mi-i inema sacă” (Ps. 72. 69, 79), ca să se împlinească așteptarea sa.

De aceea, cunoscând care este sfârșitul aventurii celor răi, dar și răsplătirea drepților, nu dorește să afle mai mult de atât:

Și de-aceasta a cunoaște m-pare
Și mi-i trudă de-aș întra mai tare
În svânta Ta, Doamne, svânțitoare,
Să-nțăleg giudețul din scrisoare,
De sfârșitul fietecărúia,
Că nu li s-a veghea nimăruia[3].

 (Ps. 72, 53-58)

Putem prelungi efectul cu un ecou eminescian: „Nimăruie, nimăruie” (Ce șoptești atât de tainic…).


[1] Său = ceară sau grăsime animală. Aici este vorba de grăsimea celor bogați, care și-au strâns averile în mod nedrept.

[2] Obraz = față, persoană.

[3] Nu li s-a veghea nimăruia = nu va fi nimeni favorizat (la Judecata lui Dumnezeu).

The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian [79]

Here, parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 66, 67, 68, 69, 70, 71, 72, 73, 74, 75, 76, 77, 78.

***

The divine grace is received and kept in us through repentance and the repentance is the road towards the sight of God.

The forgiveness is asked through repentance and the forgiveness means the receiving and more abundant of grace in us, without which we are not living members of Christ.

At our Father, the repentance and the sacramental forgiveness of our sins and the unceasing weeping for our interior nakedness are alike some gates of the altar, which open to us towards our sacramental union with Christ, our God:

The Holy of Saints!, say, in every day, some and they herald the others crying with great voice. […] And the others hear on those saying these.

What is it, so? Who is not Saint is, indeed, and unworthy? No!

But who does not herald [exanghellon] in every day the hidden of his heart, who does not show repentance worthy [metanian axian] for them and for all made into nescience, who does not weep ever and do not walk grieving and not cross with zeal those said before, this is not worthy.

And who do all these and spends his life in sighs and tears is very worthy to make sharer of these Divine Mysteries not only in day of holiday but in every day, and, even if is daring thing to say this, still from the beginning of repentance and of his return.

Because this is forgiven, as one who wants to insist until end in deeds as these, walking in humbleness and in broken heart [Ps. 50, 10].

For making so and being thus, he lightens the soul in every day [fotizete tin psihin osimere], helped at this by the impartation of those Holy and he rises more rapid towards a cleanness and perfect holiness[1].

The daily confession of sins, merged with the daily impartation with eucharistic Christ, is for Symeon an authentic experience of the state of repentance but and of ghostual fulfillment.

Our worthiness in the face of impartation with the Lord is not formed by our good deeds, but from the recognition of self, the recognition of our ghostual poverty in the face of His unspeakable abundance.

The one integrates into repentance as in the normal flux of his life is, for Symeon, worthy by the daily impartation with the Lord, for that his forgiveness means the real assuming of proper helplessness.

For this continuous assuming, in that does not slip not a bit of self-justification, he lights daily through impartation and he rises rapid, very fast, towards a perfect holiness.

Saint Symeon does not something else in this passage than to transmit us his total dipping in the eucharistic communion and ecstatic with God. He himself was the one who practiced the confession of sins and the current impartation with the eucharistic Christ and, in the same time, he was filled of divine sights, which lead at an astounding increase, in short time, of his life.

Saint Symeon is an authentic recordman of eucharistic experience and ecstatic, for that he proved through his increase, that these two paths are connexed and that the Church is the frame of experience of God’s glory and of increase,  stunning of rapid, in holiness.

The repentance attracts and keeps in us the divine grace, but the interior feeling of grace keeps, in the same time, and of sacramental forgiveness.

Through the passage from the Catechesis 33, which we will quote immediately, we pass from the repentance as habitual state, effervescent of the orthodox christian at the problematic concerning at the confessor priest and at the feeling of grace, both in priest, what and in the one who confesses to him.

In the catechesis above mentioned, our Father sketches, in antithetic mode, the ghostual profile of the true priest confessor: „one which seems to have into himself – if this is with possibility – all virtues, but does not have in him the light of the Holy Ghost, neither sees well his deeds, neither is entrusted in perfect face, if they are on the liking of God, that one is not worthy to receive foreign thoughts [ude loghismus allotrius estin anadeheste axios], even if would be done by people patriarch, until he will not have light shining into himself.

For says Christ: „Walk until you have the light, as catch not you the darkness. And he who walks into darkness does not know where he goes  [Jn. 12, 35]””[2].

Cannot confess, says Saint Symeon, the priests and the hierarchs who do not feel in them on the One who forgives or through Which they forgive, ie on the Ghost.

 The worthiness of confessor is given by God as a charisma, trough a virtuous life and through the interior entrusting, that God wellwishes into us.

The relation of personal communion with God and the presence of grace and of light in our being are those which guarantees us, as priests confessors, the real clearing and cure of those who confess to us, for that through the Ghost we realize all operations of the interior renovation of christians.

Therefore, Symeon urges the clergy of Church, in his integrality, to ask on the old and the archiereuses of Church, as to learn[3] how to make us „alike with God through experience”[4].

For him the ghostual experience is the interior frame in which we must receive the cheirotonia and only through the Ghost we can see and to cleanse from sins on those who confess to us.

Our Father does not contest the sacramental cheirotonia of the unworthy and their presence in Church (for that just against of their unstraightening he spoke), but he stresses the fact, that the worthies/ the apostolic dignities [ton apostolicon axiomaton][5], which we receive through cheirotonia, are not received with true in our being, if we do not have and the interior perfection which these ask from us, ie the knowledge of the mysteries of God [tu Teu mistirion][6], of the road of personal deification.

Exists, thus, for Symeon, members of the clergy which have entered through the cheirotonia from men, how says he, without receiving and the feeling of grace in their being, the conscious feeling, uninterrupted, deifying, ie and the cheirotonia of God and these serve those of the Master without as to feel, in active mode, how deify them through the grace of God and how deify and on those whom they serve.

Our Father makes, on right, this fundamental distinction between the members of clergy legal cheirotoned, for that he could not stipulate [how he has not made it neither at Baptism or in the frame of discussion about the sacramental impartation] a receiving and a work of Mystery, without as the one who serves or the one who receives it not feel nothing in its frame.

For Symeon a Holy Mystery is personal experienced in real mode, through it unite us with God’s glory and all participants at it, ie both the clerics and the believers, live from full its deifying irradiance.

On the base of the living reality and plenary of sacramental experience, Symeon will talk about the charisma of the forgiveness of sins, where merges both the sacramental forgiveness, de facto, but and the ghostual ability of to integrate on the one which was confessed in the process of his full clearing of passions.


[1] SC 96, The Catechesises, IV, 604-622, p. 362-364 / Ică jr. 2, p. 70-71.

[2]  SC 113, The Catechesises, XXXIII, 33-43, p. 250-252 / Idem, p. 339.

[3] Idem, The Catechesises, XXXIII, 218-221, p. 264 / Idem, p. 344.

[4] Idem, The Catechesises, XXXIII, 221, p. 264 / Ibidem.

[5] Idem, The Catechesises, XXXIII, 223, p. 264 / Idem, p. 345.

[6] Idem, The Catechesises, XXXIII, 224, p. 266 / Ibidem.

Ce fel de fecioare suntem? Predică în Marțea Mare

parabola celor 10 fecioare

Iubiții mei,

azi suntem întrebați despre feciorie

Despre câtă curăție avem în noi…și despre cât luminăm…în viața altora și în fața lui Dumnezeu.

Pentru că parabola celor 10 fecioare [Mt. 25, 1-13] e tema zilei.

Și noi trebuie să avem făcliile/ torțele [tas lampadas] noastre [Mt. 25, 1, GNT] aprinse…pentru că avem un Dumnezeu plin de slavă, plin de lumină, plin de dragoste înfocată.

Și care sunt făcliile noastre?

Ce avem noi, cei născuți goi, care să fie aprins…de Dumnezeu?

Cert e că cinci dintre ele erau more, adică proaste, nesăbuite…pe când celelalte cinci erau fronimi (v. 2), adică prudente, precaute, grijulii, înțelepte, cu judecată, cu scaun la cap…

Și când ești nesăbuit…nu te interesează ceea ce te face viu ci numai ce e la modă

E la modă să mă vopsesc în cap? Atunci mă vopsesc în cap. E la modă să trăiesc în concubinaj? Atunci așa trăiesc. E la modă să îmi bat joc de viața mea? Atunci îmi bat joc de viața mea.

Pentru că nu mă gândesc la ce e stabil, la ce e bine, adică la voia lui Dumnezeu…ci la ce mă face să fiu apreciat în grupul meu…dar nu iubit și nici împlinit.

Iar împărțirea fecioarelor e cu adresă la noi…

Noi suntem fecioarele proaste, lipsite de rațiune, dacă ne comportăm fără rectitudine, fără conștiință…și tot noi suntem fecioarele prudente, atente, mintoase, cu judecată…dacă înțelegem că risipirea, pierderea timpului, non-asceza nu ne umple de lumină ci de marasm, de tristețe…

Și parabola de azi continuă ziua liturgică de ieri, pentru că ieri și azi…și mâine…lumina și veșmântul luminos sunt unul și același lucru.

Ce trebuie să aprindă Dumnezeu în noi?

Care e făclia noastră?

Și cum o aprinde?

Făclia noastră e sufletul, care face părtaș și trupul la această bucurie. Iar lumina care ne aprinde sufletul și trupul e slava lui Dumnezeu, cea care ne face să avem minte, să acționăm ca oameni ai rațiunii luminate de Dumnezeu, ca fii ai Luminii care luminează lumea.

Și El ne aprinde mintea și inima și tot trupul pe cât Îl căutăm și pe cât Îl dorim.

El ne aprinde întreaga ființă în mod dumnezeiește…ne face o făclie aprinsă…dacă toată viața noastră o cheltuim pentru a trăi și a propovădui voia Lui în lume.

Iar dacă nu suntem înfocați…suntem blazați.

N-avem chef de nimic sfânt, pentru că, datorită păcatelor noastre, Dumnezeu nu ne convinge interior.

Și cine nu se lasă convins de Dumnezeu…nu are cum să fie treaz, lucid din punct de vedere teologic…pentru că nu are nădejde.

Nu așteaptă pe nimeni…

Doarme pe el…și nu știe că Mirele vine la miezul nopții [mesis nictos] (v. 6).

Adică atunci când nu te mai așteptai…să te deranjeze

Însă dacă nu te deranjezi continuu pentru Dumnezeu de aceea nici nu Îi simți pulsul…nu Îi simți răsuflarea…nu Îi simți candoarea…nu știi ce îți cere.

Și El cere de la tine uleiul harului și al faptelor bune (v. 8).

El nu cere de la noi doar credință dreaptă, și nici feciorie goală de conținut, și nici împodobire exterioară…ci cere să fim umpluți de foc ceresc pe dinăuntru, să fim lumini pământești aprinse din slava Lui, care să luminăm frumos în această lume.

Căci tocmai de aceea, după goliciunea frumoasă a lui Iosif și după smochinul cu frunze și fără rod…ni se înfățișează înainte fecioarele: pentru că nu e de ajuns nimic dacă El nu e, în mod real, lumina ce luminează în noi!

Un capitol de teologie mistică…care se cere de la toți și nu doar de la cei înaintați în sfințenie.

Căci dacă n-ai lumina Lui în tine…spre cine te îndrepți?

Cum să vezi ce să faci…dacă mergi ca orbetele?

Cum să simți prezența Lui, dacă nu simți harul Lui, cel care te faci să simți prezența Lui?

…„S-a închis ușa” [eclisti i tira] (v. 10)…

Va fi și clipa aceasta…clipa în care nu vom mai putea face nimic…pentru că Judecata Lui va decide locul nostru…locul nostru potrivit conformării noastre profunde cu el.

Vom arăta ca locul în care vom merge…

Vom fi un Rai viu…sau un Iad viu.

Vom purta în noi prostia păcatelor noastre, păcatele noastre neplânse și nespovedite…sau frumusețea slavei Sale.

Tocmai de aceea acum, în Marțea Mare, fecioria nu e de ajuns…nu e de ajuns nici dreptatea…nu e de ajuns nici dragostea…nu e de ajuns nici respectul…nu e de ajuns nici cuviința…dacă Dumnezeu nu binevoiește întru noi.

Și dacă noi nu râvnim/dorim continuu spre El.

Dacă Dumnezeu nu coboară în noi, prin slava Sa, și nu ne umple de lumină, toată virtutea noastră e o feștilă stinsă

Tocmai de aceea postul e pentru a ne lumina, pentru a ne subția grosimea nesimțirii, pentru a ne coborî în smerenie…și nu pentru a ne lăuda cu el.

Pentru că nu postul contează, ci ceea ce aduce postul!

Și unealta postului e aceea care ne face lumânare, care ne face proprii aprinderii de sus…însă numai El decide cât de lumânare suntem sau nu suntem.

Cu alte cuvinte, suntem scoși afară din buna părere despre noi…și suntem aruncați spre Dumnezeu de teologia acestei zile sfinte.

Pentru că suntem chemați la nuntă, la veșnica nunta a Împărăției Sale…

Și pentru ea trebuie să ne pregătim zilnic…și să fim cu El zilnic, pentru că nu e de ajuns să fii Apostol al Lui, preot al Lui, monah al Lui…dacă Îl vindem…și Îl negociem pe fiecare zi pe Hristos.

Pentru că încă de azi ni se vorbește despre „Iuda, cel cu mintea iubitoare de argint”, care s-a făcut „vrăjmaș” al Învățătorului său [Triodul, ed. BOR 2000, p. 558-559].

Și prin pilda lui Iuda…suntem avertizațioricând putem cădea, că oricând putem fi monstruos de nesimțiți cu Dumnezeu…dar că El ne așteaptă mereu întoarcerea.

Pentru că El e Dumnezeul îndurărilor și al iubirii de oameni…și iubește viața, adică întoarcerea păcătosului!

Ce fel de fecioare suntem?

Suntem oare…fecioare?

Pentru că fecioria adevărată e curăția sufletului și a trupului, e mintea plină de teologie și de har.

Însă oricum suntem acum…putem fi fecioare înțelepte de aici încolo.

Pentru că putem „să înmulțim talantul harului după măsură” [Triodul, ed. cit., p. 561]. După puterea noastră.

Putem să înmulțim harul Sfintelor Taine în noi după măsura înțelegerii și a râvnei noastre după sfințenie.

Și astfel putem intra „la ospățul cel duhovnicesc al nunții” [Ibidem], împodobiți „cu haina slavei” [Ibidem] Sale, lăudând pe Treimea cea deoființă și nedespărțită, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [44]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

În psalmul 71 întâlnim altă profeție mesianică, anunțând întruparea și nașterea Domnului pe pământ.

Hristos este Craiul care aduce pacea și dreptatea în lume: „Pacea-n lume ca munțâi să crească,/ Dereptatea dealuri să-ș[i] ivască./ Să-ș[i] facă mișeilor [sărmanilor] giudețe [judecăți],/ Asupriții să-i ia cu blândețe,/ Pre clevetnic [clevetitor] și pârâș [delator] să plece [să umilească],/ Și puterea strâmbilor să sece” (Ps. 71, 7-12).

Dumnezeu vine blând pe pământ, născându-Se din Fecioară fără durere („fără de trudă”), mai presus de fire („peste rod de rudă”), ca să restaureze lumea Sa:

Și să-ntreacă peste rod de rudă
Că S-a pogorî fără de trudă
În fățare [arie/ ogor] ca roua pre lână
Și-n pământ ca picătura lină.

(Ps. 71, 15-18)

Însă Cel ce Se pogoară astfel, „ca picătura lină”, din cer pe pământ (Dumnezeu Cuvântul care Se strecoară în trup ca picătura în pământ), fără zgomot și fără să zguduie lumea cu arătarea Sa, a Celui care a creat-o și o ține întru ființă, este Cel Veșnic, Cel ce este „mainte de soare” și Care va împărăți peste toată zidirea în veci:

Și să custe ca soarele Craiul,
Și ca luna să-i fie lung traiul. /…/
’N zâle[le]-I dereptatea va da rază,
Pre mulțâme de pace să șază,
Pănă când să va ridica luna,
Ca să-mpărățască totdeauna,
De la mare și până la mare,
’N tot pământul Domn cu așezare.

/…/

Că va custa [va trăi] cu crăie dulce,
Și arapii [magii] aur i-or aduce. /…/
Fericitu-I va fi svântul nume,
În toț[i] vecii, și slăvit în lume,
mainte de soare trăiește
Numele Lui, de să proslăvește.

(Ps. 71, 13-14, 19-24, 45-46, 55-58)

A trăi cât soarele și luna și a împărăți „de la mare și până la mare” reprezintă o exprimare umană, atâta cât cuvintele pot reprezenta, pentru a spune că El va stăpâni, pentru toată eternitatea, asupra universului spiritual și material pe care l-a creat și l-a răscumpărat prin întruparea și jertfa Sa.

Și pentru că astăzi sărbătorim Floriile, în Acatistul intrării Domnului în Ierusalim citim, la icosul al 9-lea: „Binecuvânat ești, Împăratul păcii, să strălucească adevărul Tău în toate zilele până se va lua luna. Binecuvântat ești, Soare al dreptății, să lumineze lumina Ta cât va străluci soarele. Binecuvântat ești, Cel ce vii întru numele Domnului! Osana, întru cei de sus!”[1].

Faptul că Domnul va împărăți „pănă când să va ridica luna”, pe de o parte, iar pe de altă parte „ca soarele /…/ și ca luna”, ascunde alte semnificații tainice. Ar putea fi acelea că El este Domn al întregii lumi până la sfârșitul chipului acestei lumi și după transfigurarea ei.

Profețiile eshatologice fac de asemenea trimiteri la soare și lună[2], la luminători în general, despre care Scriptura ne spune de altfel, de la bun început, că au fost creați și ca „să fie semne” (Fac. 1, 14) ale vremurilor.

Deși amândoi luminătorii cerești sunt, pe de o parte, simboluri ale Luminii veșnice, iar pe de altă parte semne ale zilelor din urmă, când vor da semnalul declinului final al universului așa cum îl știm și îl vedem acum, totuși, într-o exegeză aparte, luna poate simboliza zilele acestei lumi, iar soarele vremea Împărăției celei fără de sfârșit.

Zice și Cantemir: „Ale vremennicelor deșertăciuni luna să tâlcuiaște”[3].

Am vorbit și altădată, mai sus, despre nedeplinătatea lunii, care-și ia „de la soare lucoare din rază” (Ps. 8, 10).

Pentru că am ajuns la această discuție, despre luminătorii cerești, vom face un mic salt la psalmul 73, pentru a ne reîntoarce apoi la psalmul 71.

În Ps. 73 descoperim o nouă poetizare a puterii creatoare dumnezeiești.

Ne oprim aici pentru că peisajul central îl constituie un tablou astral revelator de noi valențe profunde ale frumuseții cosmice. Este unic chiar și în Psaltirea pre versuri și ne extindem la el pentru că ne oferă o poezie cu semnificații complementare pentru ceea ce am arătat puțin mai devreme.

Iată versurile la care ne referim:

De la Tine zua luminează,
Și noaptea cu stele dă rază.
Tu ai tocmit luna de dă zare,
Și soarelui i-ai dat de răsare.

(Ps. 73, 65-68)

E o imagine luminoasă a cosmosului, în care întuneric nu încape.

Dar echivalența expresivă pe care a găsit-o Dosoftei pentru a exprima strălucirea lunii noaptea este absolut genială.

În această imagine poetică aproape că se poate concentra toată poezia și filosofia lui Eminescu și Blaga.

Tot vagul simbolului simbolist și clar-obscurul romantismului eminescian, toată ferestruirea lunii ca irizare a ochiului luminii veșnice spre pământ, din poezia lui Eminescu, toată poezia lunii care „mărește și mai tare taina nopții /…/ cu largi fiori de sfânt mister” (Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii) se cuprind aici, se află in nuce în acest vers al lui Dosoftei: „Tu ai tocmit luna de dă zare”.

Luna „dă zare” cosmosului reproducând gestul primordial al Autorului lumii, acela de a scoate lumina și lumea din întuneric.

El a tocmit-o ca să fie o pleoapă întredeschisă a minții spre geneza universului.

El a pictat acest tablou care simbolizează răsăritul luminii intelectuale și spirituale în om, ruperea întunericului, a pânzei neștiinței.

Ea este acel intermezzo necesar gândirii înainte de răsăritul soarelui, al luminii clare: „Tu ai tocmit luna de dă zare,/ Și soarelui i-ai dat de răsare”. El destăinuie etapele nașterii lumii, umplerea treptată a golului despre care vorbeam și altădată la Dosoftei.

Lumea a răsărit așa cum se nasc stele din întunericul nopții.

Lumina lunii conturează doar dimensiunile creației lui Dumnezeu, ale universului. Ea indică zarea, orizonturile întinderii și ale frumuseții cosmice, fără să le dezvăluie în toată lărgimea și culoarea lor.

Luna dă zare: este deschiderea unui ochi spre univers și spre cuprinderea lui fără să-l cuprindă.

Un ochi genuin, care vede lumea pentru prima dată și o pipăie cu privirea nemaculată de preconcepții, de necredință, de curiozitate științifică sau de orice alt interes.

E o deschidere a lumii în a cărei vedere cazi fără alte gânduri indiscrete, o privire spre-n afară care te adâncește în tine însuți, care e în același timp mirare și cunoaștere (cum ar spune Nichita Stănescu: „E o cunoaştere aidoma cunoaşterii dintâi, / când lumile-ţi încep la căpătâi, / şi-ţi bat în văz şi în auz, anume, /…/ şi fiece mirare e un nume” (Cântec, din vol. O viziune a sentimentelor)).

Adică exact ceea ce exprimă poezia lui Eminescu și filosofia lui Blaga.

Este aici, în versul lui Dosoftei, luna eminesciană creatoare de zări ale universului și ale gândirii (Scrisoarea I: „Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate /…/ gândirilor dând viață /…/ Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,/ Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!”…), precum și anticiparea definiției metafizice a lumii deschise, pe care a dat-o Blaga, numind-o „zariște cosmică”[4].

Parafrazându-l tot pe Blaga, luna care dă zare ne conduce spre altfel de orizonturi, unde „ne găsim în zona nepipăitului a inefabilului”[5].

Și parcă spre a ne asigura că poeții n-au trecut cu vederea versul lui Dosoftei, Coșbuc eminescianizează apelând chiar la metafora dosofteiană: „Cu făclioara, pe-unde treci,/ Dai zare negrilor poteci/ În noaptea negrului pustiu”… (Moartea lui Fulger).

Aceasta este lumea pe care a creat-o Cel ce S-a pogorât la ea „ca picătura lină” de rouă, în zorii zidirii ei a doua oară.

Cel ce a scos-o treptat din întunericul neființei și apoi al neștiinței, fără să o bruscheze sau s-o înspăimânte cu puterea Sa, după cum luna profilează mai întâi contururile cosmice („Muchi de stâncă, vârf de arbor, ea pe ceruri zugrăvește” (Eminescu, Scrisoarea IV)), și apoi răsare soarele luminărilor veșnice.

Cel ce, pentru toate acestea, a primit închinarea înțelepților/ magilor la nașterea Sa: „Împărațâi de pre Marea Albă/ Îi vor veni cu daruri /…/ Împărațâi arăpești și Sava [regina Saba]/ I-or da daruri și-I vor prăvi slava” (Ps. 71, 29-30, 33-34).


[1]  Buchet de acatiste ale Domnului nostru Iisus Hristos, tipărite cu binecuvântarea PS Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2002, p. 161.

[2] Isaia 34, 4: „Toată oştirea cerului se va topi, cerurile se vor strânge ca un sul de hârtie şi toată oştirea lor va cădea cum cad frunzele de viţă şi cele de smochin”.
Ioil 2, 10; 3, 4: „Înaintea lor tremură pământul, cerul se cutremură, soarele şi luna se întunecă, iar stelele îşi pierd strălucirea lor. […] Soarele se va întuneca şi luna va fi roşie ca sângele, înainte de venirea zilei celei mari şi înfricoşătoare a Domnului”.
Matei 24, 29: „Iar îndată după strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui”.
Apocalipsă 6, 12-13: „Şi m-am uitat când a deschis pecetea a şasea şi s-a făcut cutremur mare, soarele s-a făcut negru ca un sac de păr şi luna întreagă s-a făcut ca sângele, şi stelele cerului au căzut pe pământ, precum smochinul îşi leapădă smochinele sale verzi, când este zguduit de vijelie”.

[3] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 105.

[4] Lucian Blaga, Trilogia culturii. III. Geneza metaforei și sensul culturii, Ed. Humanitas, București, 1994,  p. 15.

[5] Idem, Trilogia culturii. I. Orizont și stil, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 82.

Gol și uscat. Predică în Lunea Mare

Sfantul Patriarh Iosif

Iubiții mei,

după bucuria intrării în Ierusalim, cu ramuri în mâini și cu hainele așezate înaintea Lui…Lunea cea Mare ne vorbește despre un Sfânt…și un blestem

Sfântul este „Preafrumosul Iosif” [Triodul, ed. BOR 2000, p. 547]. Cel care și-a lăsat veșmintele la femeia lui Petefris, eunucul lui Farao [Fac. 39, 12, cf. LXX]…pentru că nu a vrut să desfrâneze cu ea.

Însă Triodul accentuează faptul acesta, spunând: „aflând șarpele [Satana] pe egipteanca, se nevoia să împiedice pe Iosif prin cuvinte cu momele [cu insinuări sexuale]; dar el, lăsându-și haina, a fugit de păcat. Și, fiind gol, nu s-a rușinat” [Triodul, ed. BOR 2000, p. 550], pentru că nu a păcătuit cu ea.

De aceea, cel care a plecat gol…dar întreg la minte, care nu a căzut în desfrânare…ne este dat ca paradigmă/ exemplu în ziua de azi…pentru a ne spune că trebuie să fim transparenți cu totul în relația noastră cu Dumnezeu.

Pentru că, dacă nu suntem goi de păcate, dacă nu suntem simpli la inimă…e semn că suntem îmbrăcați cu multe gânduri ale patimilor.

Că suntem sufocați de patimi…

Și simplitatea, simplitatea inimii, curăția ei…e frumusețea lui Iosif și a noastră.

Gol [ghimnos] am ieșit din pântecele maicii mele și gol voi pleca acolo”, a spus Sfântul Iov [Iov 1, 21, LXX], arătând prin goliciune faptul că nu ne naștem având averi ci pe toate le primim de la Dumnezeu.

Că singura avere e ființa noastră, formată din trup și suflet…și că altceva nu mai primim prin naștere.

Iar dacă goliciunea nașterii ne pogoară în smerenie, pentru că toți ne naștem egali…goliciunea lui Iosif e o expresie a virtuții, pentru că a scăpat de păcat în forță…și nu s-a lăsat târât de poftă.

Însă tot azi am început să cântăm luminânda…care ne amintește că nu avem îmbrăcăminte [Triodul, ed. cit., p. 549]. Îmbrăcăminte de nuntă…Nu avem îmbrăcăminte pentru Nunta Lui.

Că nu suntem plini de har și de fapte bune…pentru că aceasta e îmbrăcămintea luminoasă, îmbrăcămintea slavei lui Dumnezeu.

Numai că, pentru a te îmbrăca în slava lui Dumnezeu, trebuie să te golești de tot răul.

Trebuie să te faci gol de rele…pentru ca nu cumva să fii blestemat de Domnul ca și smochinul cel neroditor.

Iar cel care s-a uscat…a fost smochinul…

uscarea smochinului neroditor

Care „s-a uscat îndată [exiranti parahrima]” [Mt. 21, 19, cf. GNT].

Și au văzut și Sfinții Apostoli și vedem și noi…cum sunt pedepsiți cei care nu au rod…ci au numai frunzele părerii de sine.

De aceea titlul predicii de astăzi este gol…și uscat.

Cel gol a fost lăudat pentru virtutea curăției lui…iar cel uscat…a fost uscat pentru că era verde…dar fără rod.

Însă cele două cuvinte au, deopotrivă, și semnificații duhovnicești bune cât și rele.

Căci așa cum spuneam…trebuie să ne golim de păcate pentru a fi proprii lui Dumnezeu. Și, tot la fel, trebuie să ne uscăm patimile prin post și rugăciune, prin muncă și nevoință ascetică, pentru ca ele să nu mai aibă sevă

Dacă vorbim uscat despre noi…adică puțin sau deloc, dacă nu căutăm adică să ne lăudăm și să ne propunem tot timpul,  e un lucru foarte bun.

După cum a ne dezgoli păcătos, pentru a profita de slăbiciunile altora, înseamnă a ne arăta nesimțirea, lipsa de cuviință, pofta de înavuțire și împătimirea după plăcere.

Pentru că poți fi gol de patimi fără să te dezbraci și te dezbraci tocmai pentru că ești gol de har.

Iar lipsa de rușine, larghețea interioară în ceea ce privește intimitatea noastră, e semnul unei vieți trăite departe de ochii…lui Dumnezeu.

Pentru că Dumnezeu privește adâncul nostru…și îl știe…iar dacă încercăm să profităm de altul, îndemnându-l la păcat sau păcătuind împreună cu el, nu facem decât să ne îndepărtăm continuu de împlinirea, de liniștea noastră.

E gol cel ce se ascunde și își tăinuiește adâncul cel care e plin de slava Lui.

Cel care crede că nu mai are ce pierde, pentru că se pierde continuu în patimi, glumește, vorbește ușor despre el, despre viață, despre Dumnezeu, despre tot ce e sfânt și bun.

Pe când omul atent la ce spune și la ce face…prețuiește mult voia și sălășluirea lui Dumnezeu în el…și de aceea nu trăiește la întâmplare.

Nu are cuvinte goale omul credincios pentru că cuvintele și le sprijină pe faptele lui.

Cuvintele lui țâșnesc din experiența lui cu Dumnezeu.

Vorbăria, goliciunea de idei…vine din lipsa de experiență duhovnicească.

Nu ai ce spune pentru că nu ești.

Și nu ești om deplin, om împlinit…pentru că nu stai în slava lui Dumnezeu, nu stai în neclintirea pe care o aduce binele multiplu, binele multor virtuți al vieții duhovnicești.

Și de ce vorbesc despre toate acestea acum, în prima zi a Săptămânii Patimilor?

Pentru că această primă denie ne vorbește și despre Judecata finală.

Căci „înfricoșător lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu; că Acesta este Judecătorul amintirilor și [al] gândurilor inimii. Nimeni să nu intre ispitind credința cea fără prihană. Ci cu blândețe și cu frică să ne apropiem de Hristos, ca să luăm milă și să aflăm har în vreme de ajutor” [Triodul, ed. cit., p. 542].

Pentru că, dacă nu ne umplem de milă și de har prin acest post al nostru…ne dăm de gol înmulțirea răutății în noi înșine.

Și dacă știm că El cercetează și încearcă toate cele ale noastre, cum mai îndrăznim să ne arătăm „bucuroși” înaintea Lui și înaintea oamenilor, fariseizând astfel viața adevărată a ortodocșilor…când noi nu cunoaștem simplitatea înfrumusețătoare a bucuriei?

Căci dacă nu ești frumos la inimă…nici nu poți să pari frumos.

Sau dacă vrei să fii crezut frumos, adică curat în conștiința ta și bun la inimă, nu faci altceva decât să joci teatru, teatru jalnic…pentru că bucuria vine de sus, de la Dumnezeu…și nu din schimonosiri ale feței ca să pari „fericit”.

Tocmai de aceea accentuăm continuu curățirea interioară continuă.

Curățirea de patimi, spovedirea continuă, împărtășirea continuă, truda de a citi și de a înțelege și de a fi ceea ce înțelegem…pentru că numai acestea ne fac să fim frumoși.

Realmente frumoși.

Însă a te lăuda cu frumusețea trupului, a hainelor, cu bijuterii care nu spun nimic despre tine, cu mașini și cu unelte care nu te descriu înseamnă…a fi gol de viață, de împlinire.

Asta e adevărata goliciune: păcatul!

Când ești căzut în păcate…ești „gol și rușinat” [Triodul, ed. cit., p. 543]…dar încercăm să ne găsim tot felul de scuze puerile…

Nu, nu există scuze!

Există numai recunoașterea păcătoșeniei în fața lui Dumnezeu, a goliciunii interioare, pocăința, lacrimile, schimbarea în bine…care ne îmbracă în slava lui Dumnezeu.

Păcatul și indiferența ne dezbracă de har iar pocăința și fapta bună ne înveșmântează în slava lui Dumnezeu.

Și pe cât cunoaștem tot mai acut cât de greu e fără iertarea lui Dumnezeu…cât de rea e depărtarea de El…pe atât vrem să fim slujitori ai Lui în noapte, în noaptea acestei lumi, care Îl așteptăm pe Mirele Bisericii [Idem, p. 545].

Căci Mirele Bisericii Se grăbeștesă pătimească de bunăvoie pentru lume” [Idem, p. 543], Se grăbește să fie lumina lumii, sensul ei, bucuria ei…făcând din „cinstitele [Sale] Patimi…lumini de mântuire” [Idem, p. 545].

Iar noi cum să nu ne grăbim, luând har din Patimile Sale, să luptăm cu întunericul păcatului din noi înșine?

Noi cum să nu vrem să fim lumini aprinse, ale Mirelui nostru, Care ne-a dat nouă arvuna mântuirii prin Botez, adică harul Său, dar cere de la noi să păstrăm lumina harului aprinsă, prin viață dumnezeiască?

Noi unde în altă parte să ne grăbim…decât spre ascultarea, iubirea și înțelegerea Lui?

Căci a merge cu El la Patimă și spre Sfântă Învierea Lui înseamnă a ne lăsa umpluți de cunoștința, de curăția, de sfințenia și de atenția Lui la toți și la toate.

Mormantul Sfantului Patriarh Iosif

© fotografie: Amir Av.

Pentru că Domnul merge întru dreptate, întru ascultare, întru iubire imensă spre Cruce, știind că astfel Se întâlnește cu toți cei care, prin El, beau paharul vieții ortodoxe până la fund, răbdând toate pentru El.

De aceea Îi cerem Domnului să ne întărească, să ne bucure, să ne miluiască cu mila Sa, pentru ca să lăudăm, în toate cele ale noastre, pe Dumnezeul nostru treimic.

Îi cerem să fie cu noi și să poarte crucea noastră împreună cu noi.

Căci fiecare avem neîmplinirile, durerile, așteptările noastre vii…

Dar ne încredem în El și pe El îl punem în toate ajutător puternic al vieții noastre, căci a Lui e slava, puterea, cinstea și închinăciunea, acum și în vecii vecilor. Amin!