Lacrimi și sărutări. Predică în Miercurea Mare
Iubiții mei,
după cele 10 fecioare…astăzi avem faptele de mare profunzime făcute de femeia păcătoasă [ghini amartolos] [Lc. 7, 37, GNT].
Care „sta în spate, lângă picioarele Lui, plângând, [și] a început să ude picioarele Lui cu lacrimi [tis dacrisin] și să le șteargă cu perii capului ei, și săruta [catefili] picioarele Lui și le ungea cu mir” [Lc. 7, 38, GNT].
Pentru ca Triodul să înceapă denia de azi tocmai cu această imagine sfântă contrapunând-o gestului lui Iuda: „Păcătoasa a venit la Tine, vărsând mir cu lacrimi pe picioarele Tale, Iubitorule de oameni, și s-a vindecat cu porunca Ta de mirosul greu al răutăților [sale]; iar ucenicul cel nemulțumitor, suflând împotriva harului Tău, l-a lepădat pe el și s-a amestecat cu noroiul, vânzându-Te pentru dragostea banilor” [Triodul, ed. BOR 2000, p. 568].
Căci păcătoasa a primit iertarea păcatelor ei, s-a ridicat din noroi…pentru că „mult a iubit” [igapisen poli] [Lc. 7, 47, GNT] pocăința.
Pentru că numai cine iubește pocăința, adică curăția…numai cine dorește să se facă propriu relației cu Dumnezeu…aceluia i se iartă mult.
De ce?
Pentru că nu mai suportă păcatul…atunci când înțelege că adevărata viață e viața cu Dumnezeu.
Și Dumnezeu îl iartă mult pe cel care nu L-a cunoscut pe El, pe cel care a greșit tocmai pentru că nu L-a cunoscut…pentru că acela, acum, a înțeles ce trebuie să facă.
Pentru că pocăința nu e un scop în sine…ci ea te duce la relația cu Dumnezeu.
Pocăința e calea de întoarcere spre El…însă relația cu El, a rămâne cu El e viața ortodoxă.
De aceea și a treia zi a Săptămânii Mari ne arată drumul continuu al vieții noastre: ridicarea din cădere, din păcat, din ispitire, din dezamăgire.
Ce a făcut femeia putea să facă și Iuda…sau Iuda cu atât mai mult, pentru că el era mereu lângă Domnul…
Însă…apropierea de Dumnezeu nu are trecut…ci doar prezent.
Apropierea de El se ține prin dorința continuă de a fi cu El…Pentru că apropierea de ieri nu mai e valabilă…dacă nu e o apropiere reală și azi.
Viața de Apostol de ieri nu mai e valabilă și azi…dacă iubirea de bani ia loc relației cu El.
Păcătoasa a fost primită azi pentru că a cerut să fie cu El…pe când Iuda nu mai e azi Apostol ci vânzător.
Tocmai de aceea viața ortodoxă e mereu o viață a prezentului și nu a trecutului.
Nu contează cine ai fost ieri, ce ai făcut ieri, dacă azi…ai altă inimă, alte scopuri, alte priviri…
Azi, mereul azi…e viața cu Dumnezeu și ca să rămâi cu El trebuie să vrei cu tot dinadinsul.
Din Icosul zilei se înțelege treaba că femeia era păcătoasă pentru că…lucra „păcatul cel rușinos și plăcerile trupului” [Triodul, ed. cit., p. 569]. Adică era o prostituată.
De aceea fariseul, care Îl invitase pe Domnul în casa lui, și-a pus problema că Domnul „nu e Profet”…dacă nu știe că acea femeie e o desfrânată [Lc. 7, 39, GNT].
Însă Domnul îl știa și pe fariseul Simon și pe femeie…căutând mântuirea amândurora.
Pentru că nu e mai puțin păcat orgoliul decât prostituarea.
Toate păcatele sunt catastrofe interioare, chiar dacă nouă ni se pare că unele sunt mai mici și altele mai grele. Însă niciun păcat nu e mic…și, mai ales, nu produce frumusețe duhovnicească.
Tocmai de aceea femeia a ales să își spele toate păcatele cerând – prin lacrimi, sărutări și mir – iertarea Domnului.
Pentru că verși lacrimi și săruți cuiva picioarele numai dacă îl iubești enorm.
Și faci daruri scumpe numai când vrei să faci o mare bucurie în viața cuiva.
Însă femeia i-a arătat toată iubirea ei Domnului…și a fost receptată ca atare.
Pentru că El știa adâncul ei…schimbările frumoase din adâncul ei…
Iar când acestea se petrec…când oamenii se schimbă în adâncul lor…atunci iese la lumină adevărata iubire, adevărata credință, adevărata nădejde, adevărata evlavie și închinare a omului.
Sărutarea pocăinței versus „sărutarea vânzării” [Triodul, ed. cit., p. 573].
Și pocăința nu a fost lepădată de bunătatea Sa ci a primit iertare de păcate, pe când vânzarea lui Iuda a adus spânzurare și Iad. Pentru că a adus deznădejde…
Și esența deznădejdii e hulitoare…
Pentru că, în esența ei, deznădejdea crede acest lucru: păcatul, păcatele mele…sunt „mai mari” decât poate Dumnezeu să mă ierte.
Deznădejdea e o părere de sine mioapă…care întoarce lucrurile cu fundul în sus, pentru că face ca păcatul să pară „mai tare” decât Dumnezeu.
Însă nimeni nu e mai milostiv decât Dumnezeu!
Și nimeni nu înțelege căderile noastre mai bine ca El.
Pentru că El le cunoaște în profunzimea lor, Lui nu mai trebuie să I le explicăm…ci în fața Lui trebuie doar să acceptăm că le-am făcut…
Că le-am făcut noi înșine…și să nu căutăm pretexte de dezvinovățire…
Idiomela Sfintei Cassia, din finalul Utreniei, o alătură pe femeia pocăită Sfintelor Femei Mironosițe. Pentru că atunci când „a simțit” dumnezeirea Lui, ea a luat „rânduială de Mironosiță”, aducând Domnului mir „mai înainte de îngroparea” Lui [Triodul, ed. cit., p. 574].
De aceea, în cazul ei, avem de-a face și cu o pocăință personală, prin care a primit iertarea păcatelor sale dar și cu un gest profetic, pentru că prin mirul cu care I-a uns picioarele prefigura moartea și înmormântarea Lui.
L-a pregătit pentru înmormântare pe Domnul…
Și noi suntem pe această cale…a pătimirii și îngropării cu Hristos, în adâncul sufletului nostru, pentru ca să înviem împreună cu El.
De aceea, durerea noastră e pe măsura iubirii noastre pentru Domnul.
Dacă ne pasă puțin, puțin iubim…iar dacă durerea de El ne sfâșie…atunci suntem plini de iubirea Lui.
Și de la noi se cere același lucru: lacrimi de dor și sărutări de dragoste.
Nu sărutări viclene, disprețuitoare ale lui Dumnezeu și ale Tradiției Bisericii ci sărutări pline de dor, care să se vadă în tot ceea ce facem.
Și fie ca Dumnezeu să ne dea tuturor să simțim, de fiecare dată, iertarea Lui.
Să ne dea să simțim, în fiecare durere și lacrimă și ispitire și îngrijorare a noastră…mângâierea Lui.
Pentru că numai El știe să ne mângâie cu adevărat…și mângâierea Lui e veselie netrecătoare.
Căci dacă fiecare păcat e o vânzare a Domnului ca cea a lui Iuda, fiecare durere pentru păcate e o apropiere, cu lacrimi, de picioarele Domnului.
Și aflând astfel cum să ne apropiem de El…să nu suportăm deloc a sta departe. Amin!