Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 2 aprilie, 2013

Ce face Dumnezeu cu noi când mergem…

Iubiții mei,

Sfinții Iliu [Ilie] și Elisee [Elisei] „mergeau [eporefonto] și vorbeau [elalun]” [II Reg. 2, 11, cf. LXX]…înainte ca Domnul să îl ia la cer pe Iliu.

Însă mergeau și vorbeau fiind plini de har.

Mergeau și vorbeau despre lucruri pline de adevăr, de frumusețe, de așteptare…pentru că ambii știau ce se va petrece.

Și în această stare harismatică Iliu e luat de Domnul iar Elisee vede luarea lui în mod extatic.

Semn că atunci când vrem să mergem undeva trebuie să mergem cu Dumnezeu și vorbind despre cele pe care Dumnezeu ni le luminează.

Cei doi Apostoli ai Domnului mergeau [porefomeni] către Emmaus [Lc. 24, 13, GNT]. Și Domnul S-a apropiat de ei [Lc. 24, 15] și i-a făcut să le ardă inima [Lc. 24, 32].

Dar asta tocmai pentru că erau gata, erau receptivi la faptul de a-L vedea pe El duhovnicește [Lc. 24, 31].

Căci dacă nu Îl cunoști pe El, dacă nu Îl vezi pe El…nu îi vezi nici pe oameni.

Îi confunzi cu tot felul de teorii despre oameni…dar nu ajungi niciodată la ei, la adevăratul lor sine.

Pentru că adevăratul sine al oamenilor e văzut duhovnicește, adică e văzut când ești plin de slava lui Dumnezeu…când îi vezi împreună cu Dumnezeu.

De aceea Dumnezeu ne vrea mergând [Mt. 28, 19, GNT]…ne vrea dinamici…ne vrea colocviali…ne vrea frumoși în relațiile cu oamenii.

Frumoși nu în sensul să le parfumăm păcatele…ci în sensul să le oferim o perspectivă dreaptă, concretă, realistă asupra lor. Iar cine le spune adevărul oamenilor, acela le face cel mai mare bine. Pentru că adevărul interior e drum către Dumnezeu.

De ce să mergem și să învățăm „toate neamurile” [Ibidem]? Pentru că trebuie să mergem responsabili către toate neamurile.

Să mergem să le spunem tot adevărul lui Dumnezeu, tot adevărul Bisericii Sale și nu un adevăr trucat, peticit, despre Biserica lui Dumnezeu.

Pentru că se duc și eterodocșii și propovăduiesc dar propovăduirea lor nu e a Bisericii Lui. Nu e adevărul deplin ci adevărul ideologizat.

Adevărul deplin e mergere duhovnicească și spunere duhovnicească, propovăduire din prisosul experienței duhovnicești a Bisericii și nu din erezie.

E un adevăr care se spune în liniște, în curăție, în bucurie…și care are coerență în toată istoria Bisericii.

De aceea lucrul esențial pe care vreau să îl spun acum e acela că propovăduirea Bisericii e un firesc desăvârșit, e o revărsare a conștiinței transfigurate, plină de atenție și de bucurie duhovnicească, de grijă pentru confrații săi.

Adică e o mergere în viața aceasta cu toți membrii Bisericii și o spunere esențială a lucrurilor dumnezeiești.

Iar când noi ne rugăm, acolo, în Biserica noastră, de la sat sau de la oraș, noi ne rugăm pentru toată lumea.

Și trebuie să avem conștiința aceasta, foarte vie și frumoasă, că noi îmbrățișăm pe toată lumea, vie și adormită, în rugăciunea noastră.

Că fiecare dintre noi e un membru viu, activ și conștient al Bisericii lui Dumnezeu, care lucrează binele real, profund al umanității.

De aceea mergem împreună cu rugăciunea…sau cu cărțile noastre și cunoaștem pas cu pas ce vrea Dumnezeu de la noi toți.

Iar dacă suntem atenți la fiecare mișcare de viață și de energie din lumea Lui înțelegem că El, Dumnezeul nostru, e prezent în fiecare creație a Sa.

Pentru că El are nevoie de atenția noastră…ca atunci când mergem și vorbim cu El sau între noi…să intuim cu adevărat prezența Lui.

Și mărturisim prezența Lui în viața noastră prin fiecare cuvânt, imagine, dar, rugăciune pe care o trimitem altora și prin care îi îmbrățișăm pe alții.

Iar tot lucrul serios pe care îl facem în viața noastră, tot efortul nostru de conștiință în misiunea noastră e o mărturisire a prezenței lui Dumnezeu în viața noastră.

Pentru că tocmai de aceea încercăm să ne nevoim și să trăim frumos: pentru că simțim cum arată Dumnezeul Cel viu și ce cere El de la noi.

Iar dacă nu simțim ce Dumnezeu ne-a creat și ne poartă de grijă e tocmai pentru că ne-am îndepărtat de adevărul nostru interior, de normalitate, de exigențele lui Dumnezeu.

Însă pe cale, mergând…se rezolvă lucrurile!

Virtutea e mergere.

A abdica de la bine înseamnă a sta în patimă, în frică, în deznădejde, în moarte…

Și oricât de puține lucruri credem acum că facem împreună cu Dumnezeu, El le înmulțește continuu în noi, dacă Îl lăsăm pe El să ne arate cum să facem mai mult…tot mai mult…și tot mai multe împreună cu El.

Când mergem cu El…Dumnezeu ne descoperă cele mai sfinte taine ale Sale.

Ni-i face pe toți oamenii prieteni.

Pe toți dușmanii ni-i face să îi vedem profund.

Nu ne mai lasă să credem că despre ceva sau despre cineva…se poate glumi.

El ne arată că seriozitatea înseamnă să nu glumești despre nimic.

Pentru că, dacă te consideri o glumă…totul e glumă. Dar dacă te consideri o lucrare serioasă a lui Dumnezeu, un om creat de Dumnezeu cu un scop mare, cu scopul sfințirii împreună cu El, atunci nu te mai poți lua în râs. Nu mai poți să te tratezi cu lejeritate

Dumnezeu, când mergem…face cu noi minuni.

Minuni uluitoare.

Ne deschide porți, ne deschide inimi, ne fărâmă ziduri, ne umple de darurile Sale cele prea mari…pentru că nu stăm pe loc…ci mergem împreună cu El, acolo unde El dorește.

Însă El merge cu noi prin foc și prin apă…prin ispite…prin dureri…prin post și rugăciune…prin boală și prin multe neajunsuri…

El merge cu noi prin locuri dure, foarte dure…dar nu pentru a ne arunca în marasm…ci pentru a ne deschide continuu bucuriei Împărăției Sale.

Iar dacă acum, în Postul Mare, mergem cu Dumnezeu…trebuie să mergem cu El acolo unde Lui Îi place să meargă foarte mult: în adâncul oamenilor, al vieții lor.

Să mergem împreună cu El ca să-i odihnim pe oameni!

Să mergem să le odihnim inima, mintea, conștiința, trupul, să îi împăcăm cu ei înșiși.

Iar dacă îi ducem pe oameni la simțirea păcii lui Dumnezeu din noi…vor dori și ei singura stabilitate care ține lumea: slava lui Dumnezeu. Amin!

Istorie III. 8

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a.

***

26. Prima scrisoare

În art. Dosarul „Mircea Eliade”, Adrian Marino spune că a primit prima scrisoare de la Mircea Eliade în ziua de 12 ianuarie 1971[1].

*

27. Însemnările lui Zambaccian

În 2004, LiterNet a publicat 145 de pagini de însemnări biografice[2] ale colecționarului de artă armean Krikor H. Zambaccian[3].

Însemnări grupate pe 21 de capitole.

S-a născut la Constanța în 1889[4]. Studiază la București[5], la 17 ani asculta Beethoven și Wagner[6],  autodidact[7].

În 1918 s-a întors de la Rostov la Constanța[8]. A plecat cu vaporul la Athena și a vizitat Partenonul[9].

Pe Ion Theodorescu Sion l-a cunoscut la Constanța, în 1913[10]. L-a cunoscut și pe poetul Ion Minulescu, care i-a oferit, cu dedicație, volumul Romanțe pentru mai târziu[11].

Ba, mai mult, Minulescu mergea la braț cu el, prin Constanța, în anul 1908, pe când poetul era „funcționar la Administrația domeniilor” și îi recita versuri[12].

Gheorghe Petrașcu i-a făcut un portret în ulei lui Zambaccian, prezentat în p. 33.

Despre Ștefan Luchian spune că nu a mai pictat din 1913, din cauza bolii, care l-a țintuit la pat. Cu 3 ani înainte de moarte[13]

L-a văzut în 1912, la Paris, pe bizantinologul Charles Diehl[14].

Despre cartierul Sfânta Vineri din București, autorul spune că era „centrul magazinelor de mobile și antichități”[15] la începutul secolului al XX-lea.

Zambaccian a cumpărat cu peste un milion de lire sterline Nud în piesaj, al lui Auguste Renoir și cu peste două mii de lire sterline un portret cu o copilă de la țară, al lui Cézanne[16].

În 1927 a cumpărat Iarna la Barbizon, un tablou al lui Ion Andreescu, cu 150.000 de lei. Adică prețul unui apartament[17].

În 1925, în urma unei licitații, a cumpărat 4 tablouri ale lui Luchian: Autportret, Lăutul, Portret de copil (Vlad Cocea) și Lorica[18].

Însă a cumpărat și Moș Nicolae al lui Luchian cât și Portretul lui Luchian al lui Ressu[19].

În 1930 a cumpărat Intrarea în pădurea de la Fontainebleau, al lui Grigorescu, cu 100.000 de lei. Tabloul Trandafirii albi, al lui Luchian, l-a costat 120.000 de lei în 1932. În 1925 a cumpărat un tablou al lui Petrașcu cu 35.000 de lei și autoportretul său cu 50.000 de lei.

În 1940 a cumpărat de la Virgil Cioflec un tablou al lui Grigorescu și două tablouri ale lui Luchian cu 800.000 de lei[20].

I-a cunoscut pe Ion Barbu[21], pe Tudor Arghezi[22], pe Camil Ressu[23], pe Alexandru Bogdan-Pitești[24]

Despre tablourile mistuite de foc în p. 78.

Despre Mihail Kogălniceanu autorul spune că „a fost primul colecționar cunoscut de artă populară și el a fost acela care l-a descoperit pe tânărul Nicolae Grigorescu, pe când acesta picta Biserica Mănăstirii Agapia, acordându-i o bursă de stat din bugetul Moldovei ca să plece în străinătate pentru desăvârșirea artei sale”[25].

L-a cunoscut pe Ion Cantacuzino[26], pe Pallady l-a întâlnit în 1919[27], l-a cunoscut și pe Tonitza[28].

Tonitza a pictat 3 ani la Văleni, după care a expus, în 1925, multe dintre tablourile pictate acolo[29].

L-a vizitat prima oară pe Matisse în ianuarie 1933. La Nisa[30]. I-a vizitat atelierul[31].

Tristan Tzara l-a vizitat pe Zambaccian în 1948[32].

În martie 1947 autorul a donat poporului român colecția sa de artă românească[33].

Un gest de mare conștiință și iubire pentru poporul nostru, deși el era armean

*

28. Pomelnicul Mănăstirii Bistrița

Damian P. Bogdan îl publica în 1941[34], după manuscrisul existent la BAR[35].

Introducerea se termină în p. 43. Paginile 45-46: prescurtări slavone. În p. 49 începe textul pomelnicului în slavonă și în p. 82 se termină.

Textul tradus: p. 85-120. Cel care ne interesează de fapt.

Un rezumat în franceză: p. 121-124. Indice: începând cu p. 125.

Pomelnicul începe cu numele domnului Bogdan Voievod[36]. După care sunt amintiți voievozii: Lațco, Costea, Petru, Roman, Ștefan, Iuga…iar despre Alexandru Voievod spune că e „adevăratul ctitor al acestui sfânt locaș”, alături de fratele său Bogdan, Anastasia, Maria, Ana, Maria, Vasilisa și Anastasia[37].

Când se ajunge la familia Sfântului Ștefan cel Mare sunt pomeniți, alături de Sfântul Voievod Ștefan, Bogdan, Oltea, Alexandru, Iliaș, Petru, Bogdan, Bogdan Vlad, Olena, Evdochia, Maria, Maria, Mărușca, Ioachim, Ion, Cârstea, Maria și Sora[38].

Anghelina, sora cneajnei Maria. Deica, Marina, doamna Roxanda, Miloș, Grigorie, Despina[39].

Primul arhiereu pomenit este Iosif. Al doilea: Ioan. Primul arhimandrit pomenit este Dionisie[40].

Primul ieromonah pomenit este Ioasaf[41]. Găsim un ieromonah cu numele Cornilie și altul cu numele Dorothei[42].

Primul monah pomenit este Daniil, egumenul[43].

Monahul Gavriil scriitorul, Pimin, Calist, Nicandru, Pantelei, Paisie[44], V[B]enedict, Arsenie, Selevestru, ieromonahul Varnava, Eustatie, Euthimie, Teodor, Palamon, Casian, Teofan, Isaia, Damian, Iov[45], Diomid, Savatie, Teofil, Domentian, Mitrofan, ierodiaconul Macarie, Sinodie, Marco, Euvenalie, Avacum[46].

Nume foarte diverse, unele foarte rare. Eremia, Teoctist, Ezechiil, Moisi, Samoil, Isac, Siloan, monahul Martirie, monahul Leonte, monahul Pavnutie, ierodiaconul Paladie scriitorul, monahul Ioil, monahul Iliseiu, Efrosin, Nectarie, ieromonahul Onofrie[47].

Ifrosin, ieromonahul Sava, ieromonahul Serapion, ieromonahul Hristofor, Gherasim, ieromonahul Mardarie, monahul Varsonofie, Ieroteiu, monahul Anania, Sarapion, Lazar, Manasie, monahul Stafie, monahul Gavrilie[48].

Ieromonahul Epifanie, ieromonahul Nicon, ieromonahul Tarasie, episcopul Laz, Nil, monahul Toma[49], monahul Avxintie, ieromonahul Simeon, ierodiaconul Hrisant, monahul Palade, monahul Avramie, monahul Ghelasie[50], ieromonahul Ioil, monahia Anisia, monahia Mitrodora, monahia Anghelina, monahia Filotia, monahia Marina[51].

Antonida, monahia Melania, monahul Prohor, diaconul Mihail[52], Vâlcea, Jurj, Banciu, Băra, Dan, Dragolia, Costea[53], Stănița, Miclăuș, Toder, Mușa, Trifan, Drag, Goian, Tatomir, Țole, Magda, Stan[54].

Marghita, Petrica, Magdalina, Negrilă, Hanea, Duma, Luca, Motruna, Varvara, Ivan[55], Cupcia, Tecla, Cârstina, Necolae, Olița, Tomșa, Anușca, Parasca, Malina, Iurie, Afendul, Mihăilaș, Lazea, Sima[56], Nechita, Murg, Trif, Cozma, Silioan, Nastia, Vasca, Vladu[57].

Vasilca, Ilea, Moișă, Dobra, Draga[58], Mihail Uricar, Malea, Antim, Dragolea, Petrea, Orâș, Chirion, Arca, Daniil, Voica, Bran[59], Nastasia, Mic, Slav, Cazar, Goleamiță, Nan, Aldomir, Tatu, Albu[60], Doncia, Dragoe, Onța, Șoș, Drăgoi[61].

Dragoslav, Bodiș, Maneș, Roman, Berilă, Grozea, preotul Chiril, Agripina, Șerban[62], Dola, Marin, Lol, Vul, Gât, Teașa, Tatiana, Fetca[63], Cudrea, Comana, Cernei, Hlibco, Onicica[64], Câinamir, Cernat, Hristina, Lupșa, Achean, Uliana, Dod[65].

Solomonia, Anca, Maghița, Sofia, Agapia[66], Ilisafta, Tir, Iacuș, Ioanâș, Solcia, Neaga, Priba, Balș[67], Alb, Lușca, Ban, Ogafia, cneazul Hlib, monahul Misail, ieromonahul Deonie[68].

Pelaghia, Mara, Maxim, Mihul[69], Mărina, Lucoci[70], Tecla, Boba, Frija, Petrea, Chirana, Anton, Iuliana, Andrei[71], Filip, Lucheria, Dragotă[72], One, Băloș, Catrina, Chiriac[73], Marta, Grigorie, Vâscan, Andreica[74].

Irina, poslușnicul[75] Sidor, Nechifor, ieromonahul Evloghie, monahul Zosim, Danil, Marinca, Ievdochia[76], Procopie, Obrejie, Constandin, Gligoraș, Nicola, preoteasa Tudora…ultimul nume de pe pomelnic fiind al ieromonahului Onichie.

O uluitoare panoplie de nume, unele cu o valoare istorică unică.

*

29. O carte în versuri

Poemul în versuri Patima și Moartea Domnului și Mântuitoriului nostru Isus Hristos, al lui Vasile Aaron (1770-1822)[77], în ediția de la 1862[78] are 432 de pagini.

În română, cu litere chirilice.

Și începutul cărții e acesta:

„Tu cerescule Părinte!

Care toate iai aminte.

Cela ce cu sfânta mână

Mai făcut om din țărână,

Și miai dat duh de vieață,

Dândumă lumii în brață:

Mai apoi pentru că foarte

Greșisă omul de moarte,

Ai dat pre Fiiul tau morții

După rânduiala sorții”[79]

„Fața în foc mio schimbă,

Și tot în foc să preface”[80].

„dirept Judecătoriu”[81], „cântec arhanghelicesc”[82], „Tot locul să luminară/ De a strălucirii pară”[83], „Un sunet foarte frumos,/ Un glas veasăl mângâios”[84], „locul cel cu nevoi”[85], „lucrurile bune”[86], „mare mulțime”[87], „Iuda Iscarioteanul”[88], „holdele ceale frumoase”[89].

„Neaflânduți mângăiere,/ Poftivei tu așa moarte”[90], „mult mai cumplită”[91], „cu nespusă boerie”[92], „Ca săte fac fericit/ Ca pre un Fiiu mult dorit”[93], „cale lungă”[94], „pentru tine de departe”[95], „flacăra cea amară”[96].

„La cealaltă viață/ La întunecoasa ceață”[97], „fără zăbavă”[98], capitolul al 3-lea începe la p. 73, „precum place ție”[99], „răstoarnă și prăpădeaște”[100], „glăsuiești”[101], despre Socrate și despre cum i-a apărut în somn cu „sfat dumnezeesc”…începând de la p. 288.

„Însă fără de folos”[102], „tâmpla[103] cea bisericească”[104], „îngrozite tare foarte”[105], „Hristos cel răstignit”[106], „și tot în sânge scăldat[107], „puternice și sfinte”[108], „în zadar noi ne trudim[109], „lipsită de al mieu bine”[110], „toți acum te părăsiră[111]


[1] Adrian Marino, Politică și cultură. Pentru o nouă cultură română, Ed. Polirom, Iași, 1996, p. 45. Cartea are 368 p.

[2] Krikor H. Zambaccian, Însemnările unui amator de artă, Ed. LiterNet, București, 2004, 145 p. Cartea poate fi downloadată de aici:

http://editura.liternet.ro/carte/80/Krikor-H-Zambaccian/Insemnarile-unui-amator-de-arta.html.

Din pagina de prezentare a cărții aflăm că „moștenitorul său legal”, Marcel Zambaccian, deține „toate drepturile” asupra scrierii.

[4] Krikor H. Zambaccian, Însemnările unui amator de artă, op. cit., p. 5.

[5] Idem, p. 8.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 13.

[8] Idem, p. 18.

[9] Idem, p. 19.

[10] Idem, p. 29.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 30.

[13] Idem, p. 34.

[14] Idem, p. 45.

[15] Idem, p. 52.

[16] Idem, p. 57.

[17] Idem, p. 58.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Idem, p. 62.

[22] Idem, p. 63.

[23] Idem, p. 64.

[24] Idem, p. 65.

[25] Idem, p. 82.

[26] Idem, p. 83.

[27] Idem, p. 90.

[28] Idem, p. 101.

[29] Idem, p. 103.

[30] Idem, p. 128.

[31] Idem, p. 129.

[32] Idem, p. 142.

[33] Idem, p. 145. La această oră, muzeul său arată astfel: http://ro.wikipedia.org/wiki/Muzeul_Zambaccian.

[34] Damian P. Bogdan, Pomelnicul Mânăstirei Bistrița, Ed. Fundaţia Regele Carol I, București, 1941, 164 p. + 8 planșe.

[35] Idem, p. 5.

[36] Idem, p. 86.

[37] Ibidem.

[38] Ibidem.

[39] Idem, p. 87.

[40] Ibidem.

[41] Idem, p. 88.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem.

[44] Ibidem.

[45] Idem, p. 89.

[46] Idem, p. 90.

[47] Idem, p. 91.

[48] Idem, p. 92.

[49] Idem, p. 93.

[50] Idem, p. 94.

[51] Idem, p. 95.

[52] Idem, p. 96.

[53] Idem, p. 97.

[54] Idem, p. 98.

[55] Idem, p. 99.

[56] Idem, p. 100.

[57] Idem, p. 101.

[58] Idem, p. 102.

[59] Idem, p. 103.

[60] Idem, p. 104.

[61] Idem, p. 105.

[62] Idem, p. 106.

[63] Idem, p. 107.

[64] Idem, p. 108.

[65] Idem, p. 109.

[66] Idem, p. 110.

[67] Idem, p. 111.

[68] Idem, p. 112.

[69] Idem, p. 113.

[70] Idem, p. 114.

[71] Idem, p. 115.

[72] Idem, p. 116.

[73] Idem, p. 117.

[74] Idem, p. 118.

[75] Slujitor boieresc sau infirmier.

[76] Damian P. Bogdan, Pomelnicul Mânăstirei Bistrița, op. cit., p. 119.

[78] Vasile Aron, Patima și Moartea Domnului și Mântuitoriului nostru Isus Hristos, Ed. Tipografia luĭ Georgie de Clozius, Sibiu, 1862, 432 p.

[79] Idem, p. 3.

[80] Idem, p. 6.

[81] Idem, p. 10.

[82] Idem, p. 11.

[83] Idem, p. 12.

[84] Idem, p. 13.

[85] Ibidem.

[86] Idem, p. 14.

[87] Idem, p. 57.

[88] Idem, p. 58.

[89] Idem, p. 63.

[90] Idem, p. 65.

[91] Idem, p. 67.

[92] Idem, p. 68.

[93] Idem, p. 70.

[94] Ibidem.

[95] Ibidem.

[96] Idem, p. 71.

[97] Idem, p. 72.

[98] Ibidem.

[99] Idem, p. 196.

[100] Idem, p. 247.

[101] Idem, p. 283.

[102] Idem, p. 330.

[103] Catapeteasma templului.

[104] Vasile Aron, Patima și Moartea Domnului și Mântuitoriului nostru Isus Hristos, ed. cit., p. 331.

[105] Ibidem.

[106] Ibidem.

[107] Idem, p. 333.

[108] Idem, p. 336.

[109] Idem, p. 389.

[110] Idem, p. 410.

[111] Idem, p. 413.

Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [34]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

*

vol. 1

***

În II Regi, Dumnezeu Își face simțită prezența atunci când Ohozias vrea să ceară sfat de la idolul Baal muscă, dumnezeul Accaronului [1, 2]. Căci Îngerul Domnului îi vorbește lui Iliu Tesvitin și îl trimite să se întâlnească cu trimișii regelui, ca să le amintească faptul că există Dumnezeu în Israil [1, 3].

Iar lui Ohozias, Domnul îi vestește moartea [1, 4].

Conducătorul peste 50 îl recunoaște pe Iliu drept omul lui Dumnezeu [1, 9]. Însă Iliu coboară foc din cer și îl mistuie pe el și pe cei dimpreună cu el [1, 10].

Se petrece același lucru încă odată [1, 12]. Însă cu al 3-lea trimis, Îngerul Domnului îl lasă să meargă la rege [1, 15]. Și în acest fel Iliu îi spune în față lui Ohozias că Domnul îl va omorî [1, 16]. Iar cuvântul Lui se împlinește [1, 17].

Fără nicio pregătire prealabilă, II Reg. 2, 1 ne vorbește despre voia Domnului cu Iliu. Și anume despre faptul că Domnul vrea să îl ridice [to anaghin] pe Iliu „în vârtej de vânt ca întru cer” [en sissismo os is ton uranon]”.

Iliu îi spune lui Elisee că Domnul îl trimite în Vetil [2, 2]. Însă Elisee, care Îl mărturtisește pe Domnul ca fiind viu și mărturisește și faptul că sufletul lui Iliu e viu, îl însoțește la Vetil [2, 2].

Fiii Profeților din Vetil cunoșteau faptul că Domnul îl va lua în acea zi pe Iliu pe deasupra [epanoten] capului lui Elisee [2, 3]. O cunoaștere mistică, duhovnicească. Dar Elisee le confirmă faptul că și el știe acest lucru [2, 3].

Domnul îl trimite pe Iliu întru Ieriho, iar Elisee mărturisind din nou că Domnul e viu și sufletul lui Iliu e viu, adică plin de slava lui Dumnezeu, îl însoțește [2, 4].

Fiii Profeților din Ieriho cunoșteau și ei ridicarea lui Iliu și îi vorbesc despre ea lui Elisee în aceiași termeni ca și cei din Vetil [2, 5]. Și le confirmă și lor Elisee că știe despre ce se va petrece [2, 5].

Domnul îl trimite pe Iliu la Iordanis [2, 6]. Și Elisee făcând aceeași mărturisire de credință îl însoțește [2, 6]. Tocmai după trecerea apei în mod minunat [2, 8], Iliu îi vorbește lui Elisee despre luarea [analimftine] lui [2, 9]. Și Elisee cere, în mod imperativ: „Facă-se dar îndoite peste mine [cele aflate] în duhul tău [ghenitito di dipla en pnevmati su ep’ eme]!” [2, 9]. Adică să aibă de două ori mai mult har, mai multă putere duhovnicească în sufletul său, în comparație cu Iliu.

Iliu îi spune că a cerut lucru greu, dar că se va face cu el aceasta dacă îl va vedea când va fi luat [analamvanomenon] de la el  [2, 10].

Însă atât la 2, 9 cât și la 2, 10 Iliu vorbește despre luarea lui de la Elisee dar nu spune cine îl va lua. Nu vorbește deloc despre faptul că va fi luat de Domnul dar atât Elisee, ca și fiii Profeților, cunoșteau acest lucru.

Luarea lui Iliu e narată la 2, 11: „Și erau ei mergând, mergând și vorbind și, iată!, car de foc [arma piros] și cai de foc [ippi piros] și i-a despărțit [diestilan] prin mijloc pe amândoi, și a fost luat [anelimfti] Iliu în vârtej de vânt ca întru cer [en sissismo os is ton uranon]”.

După cum se observă nici în 2, 11 nu ni se spune cine l-a luat pe Iliu. Însă pentru că la 2, 11 se repetă expresia din 2, 1, unde s-a spus că Domnul va face aceasta, de aici cunoaștem că luarea lui Iliu a fost făcută de Domnul. Pentru că această luare a lui Iliu de către Domnul a fost una dumnezeiască și ce a văzut Elisee a fost o vedenie.

Tocmai de aceea, carul și caii de foc, cât și vârtejul de vânt, sunt amănuntele extatice ale vedeniei văzute de Elisee în momentul când Iliu a fost luat de către Domnul la cer și nu fenomene meteorologice sau, și mai rău, ufologice.

Pentru că nu „extratereștrii” l-au răpit pe Iliu și nici nu l-a luat o tornadă de pe pământ și l-a omorât, ci el a fost luat de Domnul.

2, 12 confirmă faptul că Elisee a văzut luarea duhovnicească a lui Iliu și atunci l-a numit Părinte al lui. Iar carul de foc văzut extatic l-a numit „carul lui Israil”.

Tot în 2, 12 ni se spune că Elisee l-a văzut pe Iliu ridicându-se până când nu l-a mai văzut. Iar din 2, 13 aflăm că Iliu i-a aruncat pielea de oaie [tin milotin] atunci când a fost luat de Domnul, pentru că aceasta a „căzut deasupra lui Elisee” [epesen epanoten Elisee].

Și astfel înțelegem de ce fiii Profeților au insistat pe adverbul epanoten. Pentru că prin vederea lui extatică și prin aruncarea pielii de oaie, deasupra lui, de către Iliu, Elisee a primit harul lui Dumnezeu.

Elisee, cu pielea de oaie a lui Iliu, numai când a vrut să cunoască unde este Însuși Dumnezeul lui Iliu, a lovit apele și ele s-au despărțit [2, 14], așa după făcuse și Iliu la 2, 8.

Iar fiii Profeților din Ieriho au văzut în mod duhovnicește faptul că „Se odihnise Duhul lui Iliu peste Elisee” [epanapepafte to Pnevma Iliu epi Elisee] [2, 15]. Însă acest verb la perfect mediu, epanapepafte, e unicat în LXX și el indică faptul că umplerea cuiva de slava lui Dumnezeu înseamnă o împlinire a lui Dumnezeu într-un om Sfânt. Pentru că atunci când Dumnezeu Se odihnește în cineva El Se simte împlinit/ Se simte bine în acela.

Însă pentru ca Dumnezeu să Se odihnească în cineva trebuie ca acela să trăiască sfânt, să trăiască după voia Lui. Tocmai de aceea acest verb al odihnirii este foarte folosit în experiența ortodoxă, el exprimând, deopotrivă, acțiunea lui Dumnezeu în cei Sfinți cât și acțiunea Sfinților în viața noastră. Pentru că Dumnezeu, Care Se odihnește în Sfinții Lui și îi odihnește, îi face pe Sfinți să dorească să ne odihnească pe noi. Adică să ne umple pe noi de slava cu care ei sunt umpluți de Dumnezeu.

La 2, 15, fără doar și poate, sintagma to Pnevma Iliu [Duhul lui Iliu] nu-l poate avea decât majusculat pe Duh. Pentru că ea nu se referă la sufletul Profetului ci la Duhul lui Dumnezeu, Care Se odihnea în Iliu. În sens contrar, am vorbi despre o fantasmagorică „posedare” a lui Elisee de sufletul lui Iliu.

Însă 2, 15 vorbește despre o realitate duhovnicească foarte profundă: Duhul lui Dumnezeu, adică harul Duhului Sfânt, s-a odihnit în Elisee după cum se odihnise în Iliu și în toți Sfinții de până atunci.

Iar fiii Profeților au văzut duhovnicește umplerea lui Elisee de slavă pentru că și ei erau plini de slava lui Dumnezeu.

De aceea „au venit întru întâmpinarea lui și i s-au închinat lui pe pământ” [2, 15].

Însă din 2, 16 înțelegem că fiii Profeților nu știau că Domnul l-a luat la cer pe Iliu. Pentru că ei credeau că l-a luat Duhul Domnului și l-a aruncat [erripsen] în Iordanis sau în munți sau pe dealuri [2, 16]. Dar din ceea ce spun ei înțelegem că fiii Profeților cunoșteau că Domnul poate să mute pe cineva, în mod duhovnicește, dintr-un loc în altul. Și puteau să cunoască acest lucru din propria lor experiență duhovnicească sau din a altora.

În 2, 21, Domnul vindecă apele din Ieriho. Iar copiii mici din Vetil [2, 23], pe care Elisee i-a blestemat „în numele Domnului”, au fost sfâșiați de doi urși [2, 24].

Ioram „a făcut răul în ochii Domnului” [3, 2]. Iar Iosafat recunoaște că în Elisee este cuvântul Domnului [3, 12].

În 3, 14, Elisee folosește sintagma Domnul Puterilor pentru prima dată în II Regi și Îl mărturisește pe El ca viu. Iar Domnul Puterilor cerești este Cel înaintea Căruia el stă [3, 14]. Stare înaintea Lui despre care vorbise și Iliu la I Regi 17, 1 și 18, 15.

Dar când „a fost peste el mâna Domnului” [3, 15], Elisee le spune din partea Domnului să facă pârâu [ton himarrun] din gropile gropilor [3, 16].

Dante, Divina Comedie [12]

Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a.

Doi îngeri cu plete blonde/ p. 334.

Cei doi îngeri gonesc șarpele care încearcă să intre; șarpele „cel ce Evei tristul fruct îl dete”/ p. 337.

Somnul și visul lui Dante/ p. 340-341.

lucori lăsa-n priviri”/ p. 343.

gentil portar” – îi displace, pe bună dreptate, lui R. Ortiz/ Ibidem.

La poarta Purgatoriului propriu-zis. Îngerul îi scrie lui Dante șapte P-uri pe frunte, de la cele 7 păcate principale/ p. 344.

„licur”/ Ibidem

Îngerul care păzește poarta la intrarea în Purgatoriu are două chei despre care spune că i le-a dat Sfântul Petru/ p. 345.

Sculpturile/ p. 348-349.

Ilustrarea faptei bune a lui Traian, relatată în Viața Sfântului Grigore cel Mare, care l-a scos din Iad prin rugăciune/ p. 350.

Creștinii care au fost mândri sunt condamnați să poarte pietroaie în spate – este brâul întâi din Purgatoriu/ p. 351.

Parafrază la rugăciunea Tatăl nostru/ p. 353-354.

Elogiere a lui Giotto/ p. 357.

Participarea lui Dante la pedeapsa celor trufași/ p. 360.

Obiceiul cioplirii pe morminte a chipului celui mort/ Ibidem.

Pe poteca de marmură pe care merge, în Purgatoriu, sunt sculptate scene pilduitoare, numai că sunt înfățișate și legende păgâne alături de întâmplări din Vechiul Testament/ p. 361-362.

Printre basoreliefuri se află și scena uciderii lui Cirus de către Tamiris, regina masageților/ p. 362.

Un înger îl atinge pe Dante cu aripa pe frunte și șterge primul P întipărit acolo, semnul trufiei/ p. 364.

Călătoria lui Dante este, prin urmare, una prin care i se iartă păcatele. Probabil cu acest scop a scris Comedia, pe lângă dorința de glorie literară.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén