Iubiții mei,

Sfinții Iliu [Ilie] și Elisee [Elisei] „mergeau [eporefonto] și vorbeau [elalun]” [II Reg. 2, 11, cf. LXX]…înainte ca Domnul să îl ia la cer pe Iliu.

Însă mergeau și vorbeau fiind plini de har.

Mergeau și vorbeau despre lucruri pline de adevăr, de frumusețe, de așteptare…pentru că ambii știau ce se va petrece.

Și în această stare harismatică Iliu e luat de Domnul iar Elisee vede luarea lui în mod extatic.

Semn că atunci când vrem să mergem undeva trebuie să mergem cu Dumnezeu și vorbind despre cele pe care Dumnezeu ni le luminează.

Cei doi Apostoli ai Domnului mergeau [porefomeni] către Emmaus [Lc. 24, 13, GNT]. Și Domnul S-a apropiat de ei [Lc. 24, 15] și i-a făcut să le ardă inima [Lc. 24, 32].

Dar asta tocmai pentru că erau gata, erau receptivi la faptul de a-L vedea pe El duhovnicește [Lc. 24, 31].

Căci dacă nu Îl cunoști pe El, dacă nu Îl vezi pe El…nu îi vezi nici pe oameni.

Îi confunzi cu tot felul de teorii despre oameni…dar nu ajungi niciodată la ei, la adevăratul lor sine.

Pentru că adevăratul sine al oamenilor e văzut duhovnicește, adică e văzut când ești plin de slava lui Dumnezeu…când îi vezi împreună cu Dumnezeu.

De aceea Dumnezeu ne vrea mergând [Mt. 28, 19, GNT]…ne vrea dinamici…ne vrea colocviali…ne vrea frumoși în relațiile cu oamenii.

Frumoși nu în sensul să le parfumăm păcatele…ci în sensul să le oferim o perspectivă dreaptă, concretă, realistă asupra lor. Iar cine le spune adevărul oamenilor, acela le face cel mai mare bine. Pentru că adevărul interior e drum către Dumnezeu.

De ce să mergem și să învățăm „toate neamurile” [Ibidem]? Pentru că trebuie să mergem responsabili către toate neamurile.

Să mergem să le spunem tot adevărul lui Dumnezeu, tot adevărul Bisericii Sale și nu un adevăr trucat, peticit, despre Biserica lui Dumnezeu.

Pentru că se duc și eterodocșii și propovăduiesc dar propovăduirea lor nu e a Bisericii Lui. Nu e adevărul deplin ci adevărul ideologizat.

Adevărul deplin e mergere duhovnicească și spunere duhovnicească, propovăduire din prisosul experienței duhovnicești a Bisericii și nu din erezie.

E un adevăr care se spune în liniște, în curăție, în bucurie…și care are coerență în toată istoria Bisericii.

De aceea lucrul esențial pe care vreau să îl spun acum e acela că propovăduirea Bisericii e un firesc desăvârșit, e o revărsare a conștiinței transfigurate, plină de atenție și de bucurie duhovnicească, de grijă pentru confrații săi.

Adică e o mergere în viața aceasta cu toți membrii Bisericii și o spunere esențială a lucrurilor dumnezeiești.

Iar când noi ne rugăm, acolo, în Biserica noastră, de la sat sau de la oraș, noi ne rugăm pentru toată lumea.

Și trebuie să avem conștiința aceasta, foarte vie și frumoasă, că noi îmbrățișăm pe toată lumea, vie și adormită, în rugăciunea noastră.

Că fiecare dintre noi e un membru viu, activ și conștient al Bisericii lui Dumnezeu, care lucrează binele real, profund al umanității.

De aceea mergem împreună cu rugăciunea…sau cu cărțile noastre și cunoaștem pas cu pas ce vrea Dumnezeu de la noi toți.

Iar dacă suntem atenți la fiecare mișcare de viață și de energie din lumea Lui înțelegem că El, Dumnezeul nostru, e prezent în fiecare creație a Sa.

Pentru că El are nevoie de atenția noastră…ca atunci când mergem și vorbim cu El sau între noi…să intuim cu adevărat prezența Lui.

Și mărturisim prezența Lui în viața noastră prin fiecare cuvânt, imagine, dar, rugăciune pe care o trimitem altora și prin care îi îmbrățișăm pe alții.

Iar tot lucrul serios pe care îl facem în viața noastră, tot efortul nostru de conștiință în misiunea noastră e o mărturisire a prezenței lui Dumnezeu în viața noastră.

Pentru că tocmai de aceea încercăm să ne nevoim și să trăim frumos: pentru că simțim cum arată Dumnezeul Cel viu și ce cere El de la noi.

Iar dacă nu simțim ce Dumnezeu ne-a creat și ne poartă de grijă e tocmai pentru că ne-am îndepărtat de adevărul nostru interior, de normalitate, de exigențele lui Dumnezeu.

Însă pe cale, mergând…se rezolvă lucrurile!

Virtutea e mergere.

A abdica de la bine înseamnă a sta în patimă, în frică, în deznădejde, în moarte…

Și oricât de puține lucruri credem acum că facem împreună cu Dumnezeu, El le înmulțește continuu în noi, dacă Îl lăsăm pe El să ne arate cum să facem mai mult…tot mai mult…și tot mai multe împreună cu El.

Când mergem cu El…Dumnezeu ne descoperă cele mai sfinte taine ale Sale.

Ni-i face pe toți oamenii prieteni.

Pe toți dușmanii ni-i face să îi vedem profund.

Nu ne mai lasă să credem că despre ceva sau despre cineva…se poate glumi.

El ne arată că seriozitatea înseamnă să nu glumești despre nimic.

Pentru că, dacă te consideri o glumă…totul e glumă. Dar dacă te consideri o lucrare serioasă a lui Dumnezeu, un om creat de Dumnezeu cu un scop mare, cu scopul sfințirii împreună cu El, atunci nu te mai poți lua în râs. Nu mai poți să te tratezi cu lejeritate

Dumnezeu, când mergem…face cu noi minuni.

Minuni uluitoare.

Ne deschide porți, ne deschide inimi, ne fărâmă ziduri, ne umple de darurile Sale cele prea mari…pentru că nu stăm pe loc…ci mergem împreună cu El, acolo unde El dorește.

Însă El merge cu noi prin foc și prin apă…prin ispite…prin dureri…prin post și rugăciune…prin boală și prin multe neajunsuri…

El merge cu noi prin locuri dure, foarte dure…dar nu pentru a ne arunca în marasm…ci pentru a ne deschide continuu bucuriei Împărăției Sale.

Iar dacă acum, în Postul Mare, mergem cu Dumnezeu…trebuie să mergem cu El acolo unde Lui Îi place să meargă foarte mult: în adâncul oamenilor, al vieții lor.

Să mergem împreună cu El ca să-i odihnim pe oameni!

Să mergem să le odihnim inima, mintea, conștiința, trupul, să îi împăcăm cu ei înșiși.

Iar dacă îi ducem pe oameni la simțirea păcii lui Dumnezeu din noi…vor dori și ei singura stabilitate care ține lumea: slava lui Dumnezeu. Amin!

Did you like this? Share it: