Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 3 aprilie 2013

The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian [63]

Here, parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 60, 61, 62.

***

2. 5. 5. The Divine Light and the Ghostual Father

Maybe into another unfolding of all exposure we had to start with this theme which we approach now[1].

The importance of the ghostual Father in the life and the theology of Saint Symeon is capital, as long as he considers his calling at the mystical life of the Church, the receiving of the light and the forwardness in its sight as tracks of the entrust in his Father and of his veneration until at end.

The divine light is the gift of God but to it we reach led by the ghostual Father, of the man filled of the Ghost, that teaches us those of the unpassion.

In the Hymn 1, Saint Symeon calls His Father the Apostle of God[2]. The title which he confers to Saint Symeon the Pious is not one gratuitous.

In the Hymn 15, speaking about the assuming and the deification of humanity by Christ in His divine-human hypostasis, Symeon shows that his Father reached an unpassioned man still of here: Christ „has made ​​integer man, being integer God with true, the One, not divided [after natures], [ie] perfect man in all. Same being God and on the entirely [God] in all integer members.

So has made and now, in the last times, Saint Symeon the Pious, the Studite.

This is not ashamed by the members of any man, neither to see on others naked, neiter to be seen he himself naked. For he had on Christ integer and he himself integer was Christ.

And all his members and the members of any other, in part and on all, on which he was seeing as on Christ and therefore he remained unmoved [achinitos], unharmed [avlavis] and unpassioned [apatis], as the one that was himself integer Christ”[3].

Symeon the Pious is the Apostle of the Lord just for that he reached unpassioned as and the Apostles, but he received as and the Apostles, through divine descovery, the true teaching about God.

The ghostual Father is not only an orthodox liver or anyone of the priests confessors  – as though this would be his single mode of marking – but, for Symeon, that one becomes the ghostual Father, which confirms for him God Himself, in different modes and uninterrupted.

The institution of the ghostual paternity is not one of human right, does not reclaim it anyone when he wants and how he wants, but it is one of divine right, is guaranteed by God, Who gives His grace to those who love Him.

In the previous chapter we showed how God led him to Symeon the Pious, how he received through the prayer and his intercession the divine sight, fact for that Symeon has never recanted of his Father through that have come to him the life and the salvation.

The gratitude and the thanksgiving of Symeon for his Father is immense, is overwhelming, is vivid and on it we refind at all the step in his writings.

In the Hymn 18 we have a such of muster of gratitude full of ghostual pathos to the person of his Holy Father: „Who led me [odighisen] pulling me to these beauties? Who raised me at unpassion from the abyss of the world? Who separated me from the father, the brothers [Mk. 10, 29] and the friends, the relatives and the pleasures and the joys of the world?

Who showed me the path of repentance and of mourning, that I found the day that has never ended? An Angel was, not man. And yet man [Anghelos in, uc antropos. antropos d’], who mocked [empezete] by the world and trampled upon the dragon [Ps. 90, 13] and the demons tremble in the presence of him”[4].

Symeon expresses his gratitude in ablaze mode, stormy, ie ghostually, through the Holy Ghost, Who was in him but he does not exaggerate in noway when he qualifies him in such terms on his Father.

For that, through him, he lived the unpassion which he saw at his Father, Symeon sees in him angelical qualities, although he recognizes that the one was man, but a man who defeated on demons and tread in foots the vile passions.

The paradoxical humanity of the inghostuated man makes the object of gratitude of Saint Symeon. He venerates on his Father just for that he proves to be a man with the divine life and for that God Himself presents him on Father right a norm of piety.

God shows in ecstatic mode to Symeon that his Father, Saint Symeon the Pious, is the man that he needs, for that he is His friend.

God sends on Symeon at His beloved, at Saints, as to learn from them, but, in express mode, He sends at the Saint from his proximate nearness, for that to grow ghostually through the submission and the obedience to that.

The disclosure of the Father has right scope the immediate communion with this one and is the entrusting of the fact, that and now we can live in holy mode if we fulfill the will of God.


[1] Saint Justin Popovich, speaking about culture and holiness in his profound evaluation of european culture, said: „Outside of Saints do not exist teachers and pedagogues perfect, nor a true culture without holiness. Only the Saint is the true pedagogue and teacher; only the holiness is the true light. The true culture, the true enlightenment are nothing else than the irradiance of holiness. Only Saints are truly enlightened”, acc. Archim. Justin Popovich, The Man and the God-Man. The Abysses and the Acmes of Philosophy [Omul şi Dumnezeul-Om. Abisurile şi culmile filozofiei], introd. study and trans. by Rev. Prof. Ioan Ică and Deac. Ioan I. Ică jr., preface by Prof. Ioannis N. Karmiris, postface by Panayotis Nellas, Publ. Deisis, Sibiu, 1997, p. 83.

For Saint Symeon the ghostual Father is a Holy man, a man in whom is evident the grace of the Holy Ghost.

[2] SC 156, Hymns, I, 49, p. 160 / Ică jr. 3, p. 53.

[3] Idem, Hymns, XV, 202-213, p. 294 / Idem, p. 95.

[4] SC 174, Hymns, XVIII, 124- 132, p. 84-86 / Idem, p. 114.

Predică la Duminica a 3-a din Postul Mare [2013]

Crucea Domnului

Iubiții mei,

dacă în prima duminică a Postului Mare am ridicat Icoana, ca mărturie a prezenței lui Dumnezeu în Biserică și în lume iar în a doua duminică am avut coborârea prin acoperiș, adică trecerea peste toate prejudecățile, pentru a ne întâlni cu Hristos în smerenie, ca El să ne vindece întreaga ființă, acum, în a 3-a duminică, ridicăm Crucea Domnului în noi înșine și în mijlocul Bisericii, pentru a arăta că mântuirea vine din Jertfa Lui pentru noi și nu din perspicacitatea umană.

Că mântuirea e consecința iubirii Lui covârșitoare pentru noi și ea reprezintă o asumare a umanității în integralitatea ei, deci și a suferinței și a morții, și nu e un rezultat al eforturilor noastre umane.

Iar Sinaxarul zilei vorbește despre urcarea Lui pe Cruce ca despre slăvirea Lui și ne cere și nouă ca să ne asumăm nevoințele postului, pentru ca „să fim slăviți împreună cu El” [Triodul, ed. BOR 2000, p. 317].

Însă asumarea Crucii, adică a suferințelor, a ispitelor de tot felul, a desconsiderării noastre pentru că credem și Îl iubim pe Dumnezeu, nu este o laudă în sine ci o durere imensă!

Nu pentru suferință vom fi slăviți, adică umpluți de slava Lui, ci pentru că Îl iubim pe El în ciuda tuturor…durerilor pe care demonii și oamenii ni le provoacă.

De aceea nu orice fel de suferință este o asumare a Crucii Lui ci acea suferință care ne umple de slava Lui.

Pentru că El S-a urcat pe Cruce și a învins suferința și moartea în trupul Lui, în sensul că Și-a umplut întreaga umanitate de slava Lui, prin aceea că le-a suportat și le-a depășit pe amândouă.

Suferința Sa nu L-a umplut de răzvrătire, de ură, de deznădejde ci de cea mai mare iubire pentru noi și de ascultare desăvârșită față de Tatăl Său.

De aceea și suferința noastră și durerea noastră și încercările noastre ne vor umple de slava Lui numai când lucrăm, în mijlocul lor, poruncile Domnului și Îl iubim pe El mai presus de orice.

Și numai acea viață, care e plină de voia lui Dumnezeu, este plină de slava Lui.

Așa că nu trebuie să căutăm suferința pentru suferință…ci trebuie să căutăm, în orice clipă, cum să Îi bine-plăcem lui Dumnezeu.

Iar Dumnezeu Își face simțită prezența în cel care e atent la toate poruncile Lui și la tot ce înseamnă delicatețe față de Sine.

Iar prezența Lui e dulceață și bucurie adâncă, mistică, dumnezeiască pentru că e depășire a toată asceza și așteptarea noastră.

De aceea nu trebuie să considerăm asceza/ nevoința noastră ca pe un echivalent al păcii lui Dumnezeu ci ca pe o expresie a căutării lui Dumnezeu.

Nevoința noastră e o căutare iubitoare, duioasă, sfâșietoare în dorul ei intens, a lui Dumnezeu.

Venirea Lui însă în noi, coborârea Lui în noi, umplerea noastră de slava Lui, e prea-marea Lui bunătate față de noi, tocmai pentru că Îl dorim pe El în mod curat și nu pentru că n-am mai avea niciun păcat, nicio cădere, nicio nedesăvârșire.

Dimpotrivă, El coboară la noi pentru ca să ne ajute să urcăm la El.

El merge împreună cu noi…pentru că Crucea Lui nu poate fi trăită de noi, după puterea noastră, decât împreună cu El, decât odihniți de El, decât înfrumusețați de către El.

Și înălțimea și adâncimea și lățimea Crucii asumată de către noi e formată din toată gândirea, simțirea și lucrarea transfigurate de slava lui Dumnezeu, prin care aflăm cât de profundă, de serioasă și de îndumnezeitoare e orice poruncă a Lui.

Așa că știm pentru ce suferim, știm care e nădejdea noastră, vedem împlinirea noastră ca pe o realitate și nu ca pe un ideal perpetuu…dacă vedem în noi schimbările dumnezeiești ale mântuirii personale.

Ele, schimbările veselitoare…ele, adâncirile personale ale slavei Lui…ele, cunoașterile noastre dumnezeiești de clipă de clipă…noile și mereu noile aprofundări ale prezenței Lui…sunt urmările asumării Crucii Sale.

Pentru că și în noi…postul, rugăciunea, metaniile, citirile, urmările Lui clipă de clipă…nasc înviere duhovnicească.

Nu sunt doar suferințe ale Crucii ci și revărsări de har ale Învierii Sale din morți.

Sau, mai degrabă, tocmai pentru aceasta Crucea Domnului împarte în două Postul Mare: pentru a arăta cât de serioasă, de dureroasă și de împlinitoare este Învierea Lui.

Căci tuturor ne place să fim Sfinți, să nu avem nicio patimă, nicio neplăcere, nicio ispită…însă nu toți vrem să mâncăm durere, fiere, insultă, răni, înjosiri, moarte…pentru ca să înviem întru El.

Și de aceea când vorbim despre Sfinți, când vorbim despre sfințenie, când vorbim despre cei de care lumea nu este vrednică…vorbim despre răstigniți transfigurați, despre îndurerați până la sânge care au depășit durerea, despre niște oameni care au depășit tot păcatul, toată patima, toată neputința în ei…pentru că aveau un dor mai mare decât toată dorirea acestei lumi: dorul Lui. Iubirea Lui.

Și dacă ne găsim în dorul de El…ne bucurăm cu El.

Dar dacă iubirea Lui nu e în noi…tot drumul acesta dureros și anevoios al postului e un chin…pentru că postul nu e o așteptare drăgăstoasă a Lui ci un obicei vetust, pe care suntem obligați să îl împlinim.

Și când există obligație…nu există entuziasm!

Însă numai entuziasmul sfânt, adică iubirea și încrederea nețărmurită în Dumnezeu se nevoiesc cu adevărat și lucrează cu adevărat în Biserică și atrag cu adevărat pe tot omul care e avid sau curios de noutate ontologică.

De aceea, iubiți confrați, ieșiți din groapa cu lei a păcatelor pentru ca să vedeți ce frumoasă e libertatea duhovnicească!

Ieșiți din întuneric la lumină!

Nu vă mai prefaceți că păcatul e ceva împlinitor, că ține de cald!

Și nu vă mai prefaceți că viața ortodoxă înseamnă tristețe și nu bucurie dumnezeiască!

Lăsați-L pe Dumnezeu să vă uimească cu noutatea mântuirii Lui!

Să vă arate cât prețuiește El suferința noastră, prin aceea că ne dă har peste har pentru puțină suferință, pentru puțină alergare, pentru puțină dăruire de sine.

Lăsați-L pe Dumnezeu să vă uimească și în clipa bucuriei și în clipa durerii și când nu mai știți ce să faceți și când nu mai găsiți nicio rezolvare a problemei voastre.

Pentru că El lucrează dumnezeiește, cu putere și cu frumusețe multă, și nimeni nu poate să-I stea împotrivă.

Căci a Lui e slava, a Lui e cinstea și a Lui e închinăciunea, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno