Versificarea – succintă – a primelor capitole din Geneză (urmărind însă și detalierile poetice din Psaltire) l-a preocupat, iată, și pe Antioh Cantemir.

Chiar dacă el nu face parte din literatura română, poate că totuși nu ar fi cu totul lipsit de interes să reținem acest fapt și să îl enumerăm pe autor între spiritele românești care au manifestat această preocupare.

Reproducem versurile:

Lăsați a lumii-nțelepciune vană,
Atei neghiobi! Cârmiți caicul lesne,
Spre adevărul cel făr’ de prihană,
Destul ați rătăcit prin negre bezne!

Luați seama, voi, că Dumnezeu îndrumă
Făpturile de mâna-I frământate,
Și cerul ce străluce peste humă,
Și soarele, și stelele curate.

Făcu oglindă, soarelui, din lună,
Să zvârle-n beznă scăpărări albastre,
Și-apoi făcu văzduhului cunună,
Orânduind puzderia de astre,

Timp dându-le și mers pe-a lumii scară,
A îmbinat El părțile-n mahină,
Ca nici prisos având, și nici povară,
Spre-a nu cădea-ntre ele să se țină.

Poruncă-a dat văzduhului să soarbă
Pământul, ca pe-o minge-n sus să-l salte,
A-mpodobit dumbrăvile cu iarbă,
Vâlcelele și dealurile-nalte.

A prefăcut izvoare-n râuri repezi,
Hotărnicind nepotolita mare,
Din slab nisip făcând hotar de lespezi
Și vijelii din adieri ușoare.

Însuflețind tot soiul de-animale,
Aripi le dete unora să zboare,
Prin unde altele să-și taie cale
Și altele-n țărână, târâtoare.

Luând pământ în mâna Lui măiastră
Și trupul plăsmuindu-ne, fierbinte
Al vieții duh suflând asupra noastră,
Ne dete înțelegere și minte.

Și trăsnetul trimise să străbată,
Cu-nfricoșatu-I tunet negri nouri,
Pământ și ape,-n bezna spintecată
Rostogolind grozavele-i ecouri.

Umilii-i saltă, pe trufași îndoaie,
Ce dă aici, ia dincolo, pe culme
De munte aduce fum și vâlvătaie,
Cumplit cutremurând întreaga lume.
(Cântecul I)[1]

În afară de primele capitole din Facere, sunt mai mulți psalmi la care se poate face o trimitere în vederea unei comparații, și mai ales la poetizarea lui Dosoftei (Ps. 8, 17, 23, 28, 73, 96, 103, etc.) care poate că nu-i fusese indiferentă lui Antioh Cantemir.

Spre exemplu, versurile lui Cantemir, „Făcu oglindă, soarelui, din lună,/ Să zvârle-n beznă scăpărări albastre,/ Și-apoi făcu văzduhului cunună,/ Orânduind puzderia de astre” își poate avea corespondența ideatică și poetic-vizionară în versificarea anterioară dosofteiană a psalmului 8: „Ai tocmit și luna să crească, să scază,/ Să-și ia de la soare lucoare din rază./ Stele luminate ce lucesc pre noapte”

Pentru că în psalmul 8, în Scriptură, nu se pomenește nimic despre lună ca oglindă a soarelui sau care își împrumută lumina de la soare. Și nici la Facere sau în alt loc scriptural.

De asemenea, expresia „stele curate” indică un parcurs ermineutic patristic-tradițional, în urma căruia și Antim Ivireanul vorbea despre luna „curată şi nevinovată” [2] și despre stelele cu „tâmplele lor cele de argint”[3].

Reamintim că poezia lui Antioh i-a interesat pe români de timpuriu, prima traducere aparținând lui Donici și Negruzzi. Aron Pumnul, profesorul lui Eminescu, introdusese, de asemenea, o selecție de versuri în Lepturariul său.

Este deci probabil ca poetizarea Genezei și poezia cosmică să fi fost inspirate lui Heliade și pașoptiștilor – și ulterior lui Eminescu – și pe cale tradițională, nu numai prin intermediul lui Lamartine sau, în general, al poeziei romantice.


[1] Antioh Cantemir, Stihuri, în românește de Virgil Teodorescu, studiu introductiv de Paul Cornea, Editura pentru Literatură Universală, București, 1966, p. 195-196.

[2] Antim Ivireanul, Opere, Ed. Minerva, 1972, p. 62.

[3] Idem, p. 52.

Did you like this? Share it: