Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 5 aprilie, 2013

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [7]

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a.

***

Dar, pentru că multe, în cărțile sfinte, despre întruparea Cuvântului lui Dumnezeu – care s-a făcut pentru mântuirea noastră, pentru a ne înnoi, ca omul Iisus Hristos să fie mijlocitor între Dumnezeu și oameni (I Tim. 2, 5) – sunt spuse în așa fel încât să arate că Tatăl este mai mare decât Fiul sau iarăși pentru ca să arate în modul cel mai clar [aceasta]; [pentru aceea] au greșit/ au rătăcit oamenii care au cercetat cu puțină atenție [minus diligenter scrutantes] sau au privit [neatent] înlănțuirea generală a Scripturilor, dar au îndrăznit să transfere acele lucruri care au fost spuse despre Hristos Iisus ca om [de Christo Jesu secundum hominem], către firea Sa care a fost veșnică înainte de întrupare și este veșnică [ejus substantiam quae ante incarnationem sempiterna erat, et sempiterna est].

Și ei spun că într-adevăr Fiul este mai mic decât Tatăl, pentru că este scris ceea ce Însuși Domnul a spus: „Tatăl este mai mare decât Mine” [Pater major Me est] (In. 14, 28).

Dar, [vorbind] în acest mod, adevărul arată însă că Fiul este mai mic și decât Sine Însuși.

Căci cum nu a fost făcut El mai mic decât Sine Însuși, care S-a golit pe Sine, luând chipul/ firea robului [formam servi accipiens] (Filip. 2, 7)?

Nici nu a luat El, așadar, chipul/ firea robului [formam servi] astfel încât să piardă chipul/ firea lui Dumnezeu [formam Dei], întru care era egalul Tatălui [in qua erat aegualis Patri].

Dacă, prin urmare, chipul/ firea robului a fost luată astfel încât nu s-a pierdut chipul/ firea lui Dumnezeu – pentru că în chipul robului și în chipul lui Dumnezeu este El Însuși același Fiu Unul-Născut al lui Dumnezeu Tatăl [Filius unigenitus Dei Patris]: în chipul lui Dumnezeu [fiind] egalul Tatălui, [iar] în chipul robului [fiind] omul Hristos Iisus, mijlocitor între Dumnezeu și oameni – cine nu înțelege, deci, că în chipul lui Dumnezeu El este mai mare decât Sine Însuși [Ipse Se Ipso major est], iar în chipul robului El este mai mic decât Sine Însuși [Se Ipse minor est]?

De aceea, nu este lipsit de rațiune [immerito] ca Scriptura să le spună pe amândouă, atât că Fiul este egalul Tatălui, cât și că Tatăl este mai mare decât Fiul.

În cea dinainte[1] se înțelege [că Fiul este în] chipul lui Dumnezeu, iar în cealaltă [că este în] chipul robului, fără nicio confuzie [sine ulla confusione].

Și această regulă pentru toate Sfintele Scripturi, stricând/ anulând aceste întrebări, este arătată nouă într-un capitol al unei Epistole a Sfântului Pavel, unde se dovedește că este evidentă această distincție.

A zis deci [Apostolul]: „Care fiind în chipul lui Dumnezeu, n-a considerat o răpire [rapinam] a fi egal cu Dumnezeu [aequalis Deo], ci pe Sine Însuși S-a golit, luând/ primind chipul robului, făcându-Se asemenea oamenilor [similitudinem hominum], afându-se/ ajungând în condiția unui om [habitu inventus ut homo]” (Filip. 2, 6-7).

Așadar Fiul lui Dumnezeu este egalul lui Dumnezeu Tatăl prin/ după fire, dar mai mic decât El prin condiție [umană].

În chipul robului pe care l-a primit este mai mic decât Tatăl, dar, pe de altă parte, în chipul lui Dumnezeu, în care era înainte de a-l primi pe acesta[2], este egalul Tatălui.

În chipul lui Dumnezeu, [El este] Cuvântul prin Care toate s-au făcut (In. 1, 3), iar, pe de altă parte, în chipul robului, „făcut din femeie [factus ex muliere], făcut sub Lege [factus sub Lege], ca să îi răscumpere pe cei care erau sub Lege [ut eos qui sub Lege erant, redimeret]” (Galat 4, 4-5).

Astfel, în chipul lui Dumnezeu [in forma Dei][3] l-a făcut pe om; în chipul robului [in forma servi] este făcut om.

Căci dacă numai Tatăl singur l-ar fi făcut pe om, fără Fiul, n-ar fi scris: „Să facem om după chipul și asemănarea noastră” [Faciamus hominem ad imaginem et similitudinem nostram]” (Fac. 1, 26).

Deci, pentru că chipul lui Dumnezeu a luat chipul robului [forma Dei accepit formam servi], atunci ambele [sunt] Dumnezeu și ambele [sunt] om[4] [utrumque Deus et utrumque homo].

Dar ambele [sunt] Dumnezeu datorită lui Dumnezeu care ia/ primește [chip de rob], și ambele om datorită omului/ chipului uman care este luat.

Prin această luare, niciunul nu s-a schimbat și nu s-a transformat în celălalt: căci dumnezeirea nu a fost schimbată/ transformată în creatură așa încât să înceteze să mai fie dumnezeire, nici creatura [nu s-a schimbat] în dumnezeire astfel încât să înceteze să mai fie creatură.

*

 Capitolul VIII

15. De altfel, aceasta este ceea ce zice Apostolul: „Când toate vor fi supuse Lui, atunci și Fiul Însuși Se va supune Celui ce I-a supus Lui toate” (I Cor. 15, 28).

Acestea au fost spuse fie pentru ca nimeni să nu creadă că firea/ condiția lui Hristos [habitum Christi] care a fost luată din creatura umană [ex humana creatura], va fi după aceea  schimbată în dumnezeirea însăși [in ipsam divinitatem], sau, ca să ne exprimăm mai exact, în Dumnezeire [Deitatem], Care nu este o creatură, ci unitatea Treimii netrupească și neschimbabilă [unitas Trinitatis incorporea et incommutabilis] și fire consubstanțială și co-eternă/ împreună veșnică în/ cu sine însăși[5].

Sau dacă cineva susține, cum au gândit unii, fiind zis: „Și Fiul Însuși Se va supune Celui ce I-a supus Lui toate”, pentru a ne face să credem că va fi o supunere, o schimbare și o transformare [conversionem], în viitor, a creaturii în însăși firea sau esența Creatorului [in ipsam substantiam vel essentiam Creatoris] – ceea ce înseamnă că ceea ce a fost firea creaturii ar fi [ar deveni] firea Creatorului – [acesta[6]] trebuie să recunoască cu certitudine acest fapt – despre care nu există nicio îndoială – că aceasta încă nu a fost făcută[7] când Domnul a zis: „Tatăl este mai mare decât Mine” (In. 14, 28).

Căci El a spus aceste cuvinte nu numai înainte de a Se înălța la cer, ci chiar și înainte de a suferi [patimile] și de a învia din morți.


[1] În prima afirmație.

[2] Chipul robului, firea umană.

[3] Ca Dumnezeu.

[4] Firea dumnezeiască și firea omenească sunt unite fără amestecare în persoana Domnului nostru Iisus Hristos, care este Dumnezeu și om.

[5] A fiecăreia dintre cele trei persoane ale Treimii.

[6] Care susține aceasta.

[7] Nu s-a transformat firea omenească în fire dumnezeiască.

The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian [65]

Here, parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 60, 61, 62, 63, 64.

***

The light came in the life of Symeon through his Father and is kept in him through the intercessions of him.

Symeon confesses with much conscientiousness this thing and he considers it a great welldoing in his life and not as on a curtailment of his personality.

The true relation ghostual Fatherghostual son is one that raises reciprocal on two in face of God and of themselves.

The Father does not feel condemned at stagnation if he cares on his ghostual son but, contrariwise, he grows ghostually through this divine work of birth of the new ghostual man and the ghostual son does not feel injured in his human dignity for that he listens to Father, but just through his obedience he acquires his true freedom and dignity in face of God, ie that of being master over his passions.

The ghostual Father borns through many interior torments on his son into the Lord.

In the Epistle 3, Symeon himself, which was modeled into the Ghost by his Father, he says, at his row, to an apprentice: „My beloved in the Lord, I received you at my bosom when you come to me and I modeled you, with much warmth, apprentice through teaching and with many painstakings I made you, again, after the face of Christ through repentance and I born you, again, ghostual child through great patience, strong painstakings and tears of day with day, even if you did not know nothing through how many attempts I passed for you”[1].

The patience and the torments provoked by the misunderstanding and the lack of sapience  of the ghostual son, the care to tell him the truth of salvation and the mode in that you lead him to the divine light on this represents the torment of day with day of the ghostual Father.

The ghostual Father palpitates at every move for his son, he carries in his heart and he suffers for his unfulfillments, after how he enjoys of his successes.

Not only the son shows a total transparency and a boundless love towards Father, but and he is a door always open towards his heart and a guiding sun in his face.

In the same Epistle, Symeon shows that and the Father must to say the greatnesses which he receives from God to his spiritual children, as thanksgiving  brought to God  for the gifts received from Him:

„In the same face and all who have received a ghostual gift from God, have before of all the duty to share it to their ghostual sons, and, more then, and to the friends, to the acquaintances and to his servants, to the rich and to the poor.

Yet and if he has received word of wisdom, word of acquaintance, the gifts of healings [I Cor. 12, 8-9], the guidance of souls, power of help or the discernment of salvation”[2].

The special relation of the Father with his ghostual sons asks, that the first to know the receiving of a vision or of a gift to be they.

The ghostual son must to hear from the Father how illuminates God on him and through this to understand how illuminates God and on he himself.

The identity of the illumination with the Father but on his measure, creates in the ghostual son a special soaring towards increasingly, towards all more cleaning and holiness, for that he observes that the holiness, the growth in holiness is that brings mutilple understanding and gifts over gifts from God.

The ghostual Father is the one that „comprises those of the Ghost”[3] and he can explain from his together-feelings with the Ghost of God.

Those who have not received the grace of God as the Apostles and who have not seen the light of God[4], says Symeon, those cannot help on someone as to be born into the Ghost.

Here Symeon does not speak of a purely human competence, that of being a good pedagogue or a good interpreter of Scripture, of the Fathers and of the canons of the Church, but of the presence of the Ghost in us and of the experience of the sight of the light which are the materials through that we rebuild the human being and we make from it a ghostual being.

Therefore and excludes from start Saint Symeon, from any work of  man’s ghostual rebirth, those who were not sanctified through the Ghost.

The ghostual Father is irreplaceable, is the personal marvel, living, predatory from our life and his departure from us or his move at the Lord leaves an immense void, that we cannot fill it with anything else.

The end of the 4th Epistle, this trenchant, the shaking confession of the spiritual torments aroused of the love of God and of the ghostual Father, gives us the possibility to see the interior dramatic dimension of life holy and of the struggle for the correctness of theological life:

„[…] I am hated for the love of Christ. […] I am condemned by all because I want to honor my Father and my ghostual Teacher. […]

I am proclaimed by them heretic, because I teach on all to seek the grace of above and the coming in conscious face of the Holy Ghost and that without it not makes the forgiveness of sins, nor can anyone to release of passions and of the irrational lusts, nor to make son of God, nor to sanctify accomplished without the grace of the Holy Ghost. […]

[For] the devil has risen on me his servants and he leads war with me as to cease to proclaim in words and to do with the deed the commandments of the Evangel and of the Apostles and to endeavor to renew the evangelical living which was outdated somewhat and became despised, as the men not to have boldness that they can be saved without to receive the grace of the Holy Ghost and without unpassion, and to deceive without to receive Him and to perish”[5].

Saint Symeon feels outraged unjustly of his confreres malicious and envious on his ghostual experience and on the love toward his Father and, in the same time, he knows that his persecution is for righteousness, for the remembrance of the true evangelical living to his contemporaries.

If from a such theological passage, some commentators has pulled the conclusion that Symeon is a precursor of the protestantism, this affirmation proves itself one gratuitous.

Symeon has not pushed never on his disciples as to make a new Church (evident thing from point of view historic), in which to live after the example of evangelical living, as Luther, Calvin and Zwingli, but he fought against a false opinion, generalized in the Church of his time, about the true orthodox living.

Symeon shows through the icon of his Father, of him and of his apprentices Holy that the true evangelical living and orthodox was not lost in the Church, but that just this the authentic living began to be persecuted by the Church’s men, which do not live at the height of its exigences.

In conclusion, those who were not born through a ghostual Father, through a Saint which binds in uninterrupted mode of the string of Church’s Saints, cannot know the relation so much deep and overwhelming of the Father with his sons, how and of God with us, His sons.

Saint Symeon shows on the ghostual Father right the guarantor of authenticity of ghostual life on earth and as the one that reborns us, through the Ghost, on each in part.


[1] Epistles, III, apud Ică jr. 3, p. 323.

[2] Idem, III, apud Idem, p. 325.

[3] Idem, III, apud Idem, p. 334.

[4] Idem, IV, apud Idem, p. 351.

[5] Idem, IV, apud Idem, p. 357, 358.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén