Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [33]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Psalmul 55 ilustrează din nou încleștarea luptei cu vrăjmașii spirituali, cu zburătorii în văzduh, cei care „Sunt cu mulțâi strânș[i] asupră-mi să mă dea de râpă/ Și să bat de la nălțime să mă surpe-n pripă” (Ps. 55, 5-6).

Versurile acestea ne lămuresc faptul că omul din versul al treilea – ca și cu alte ocazii în Psaltire – ilustrează figurativ și metonimic mulțimea inamicilor spirituali:

Și să nu laș[i] toată zua om ce mi-i cu scârbă
Să mă lupte, să stropșască, să să puie-n gârbă.
(Ps. 55, 3-4)

Enumerația cu rol de intensificare a senzației de desfășurare a conflictului denotă faptul că Dosoftei stăpânește și tehnica tabloului dinamic, marțial, în care maeștrii s-au arătat cronicarii moldoveni.

Războiul acesta este nevăzut și lăuntric, are alt caracter decât cel din cronici, pentru că, așa cum spuneam, dușmanii „să bat de la nălțime” și nu sunt combatanți obișnuiți.

Și cu toate acestea, nu este mai puțin dramatic, dimpotrivă: Mi să strâmbă toată zua și stau de mă-ngână /…/ Să pun leșnici [pânditori], întind lațuri și stau de vinează” (Ps. 55. 11, 13).

Nădejdea de biruință este doar în „mila bogată” (Ps. 55, 22) a lui Dumnezeu, pentru care Îi aduce laudă:

Că mi-ai scos mișelul suflet de moarte cu jele
Și mi-ai șters ochii de lacrămi, iertându-mi greșele.
Și de lunicuș mi-ai datu-mi să mărg fără greață,
Slujindu-Ț[i] precum să cade,-n lucoare de viață.
(Ps. 55, 29-32)

Tensiunea confruntării spirituale este evidentă, ca și cea – pe de altă parte – a concentrării la rugăciunea către Dumnezeu, Singurul care poate înclina balanța în favoarea celui slab în fața unor asemenea inamici.

De fapt, acesta este un element definitoriu al psalmilor, acela că ilustrează situații limită și dau glas unor tensiuni psihice și spirituale copleșitoare.

Niciodată nu e vorba de sentimente firave sau îndoielnice, ori de situații relative, fără importanță capitală pentru viața celui care imploră intervenția dumnezeiască în existența sa.

Mergând mai departe, în psalmul 56 autorul introduce o altă variație prozodică, combinând, în strofe de câte 6 versuri, măsura de 12 silabe cu cea de 8 silabe:

Hie-Ț[i] milă, Doamne Svinte, hie-Ț[i] milă,
Că spre Tine mi-i nedejdea când am sâlă.
Și mișelul mieu de suflet Ție caŭtă,
Să-l acoperi cu aripa Ta cea lată,
Până să va trece toiul
Și va-ndărăpta pohoiul.

/…/

Ț[i]-ai trimisu-Ț[i], Doamne, mila ș-adevara,
De mi-ai curățât ponoslul și ocara,
Și mi-ai scos din lei mișelul mieu de suflet,
Ce gârbiia, [lei] pregiur [de] mine cu rău cuget.
Că de nu mi-ar părti[1] Domnul,
Turburat mi-aș dormi somnul.

Fiii lumii ș[i]-au ieșit din omenie,
Le sunt dinții lănci cu ostii de mânie
Slobozâte, și li-i limba spată iute,
Ascuțâtă-n doauă rosturi ca pre cute.
Dinții să li să jimbască[2]
Și limba să să tâmpască.

/…/

Că mi-i inema gătată să Te vază
Pre tot ceas, Dumnezău Svinte, lăsând rază.
Și cu slava mea sunt gata să mă mânec:
Scoală slava mea, te scoală de zî cântec
În lăută. Demineață
Mă voi scula cătră viață.

(Ps. 56, 1-6, 13-24, 31-36)

Și din acest punct de vedere, al variației prozodice, Psaltirea în versuri este o adevărată carte de poezie, în care Dosoftei a pus fundamentul liricii românești.

Coșbuc va apela mai adesea la acest tipar prozodic.

---