Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 7 aprilie, 2013

Istorie III. 10

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a.

***

36. Ziariștii de la Furnica

În numărul 192[1], din 15 mai 1908 al revistei Furnica, autorii de articole au nume vesele.

Articolul Take e un accident…e semnat de Coco[2]. În aceeași pagină semnează Cyrano și Box.

Mascalzoni și Gogu Trufandache semnează în pagina 3. Ghiță de la Gambrinus a scris despre Nea Matache Pisălog[3]. Două epitafuri de la Mișu Studentul[4]. Iar Nae Saltimbancu scria știri în p. 11.

*

37. Pe deasupra comuniștilor sau de lângă ei

Deasupra lui Ceaușescu, în ziua de 1 mai 1965, zi de manifestație populară, era scris, cu litere mari: „Proletari din toate țările uniți-vă”[5]. Iar proletarii erau oamenii muncii…cei care duceau România pe brânci.

La al 8-lea congres al UTC, din iulie 1965, era doar sigla PCR pe peretele din față[6]: (fotografie).

Pe 1 mai 1966 Ceaușescu era tuns bros[7]. Și când s-a dus la Ipotești, tot în 1966, a dat nas în nas cu o statuie imensă a lui Mihail Eminescu[8], în fața căruia s-a simțit…așa cum era el.

Când s-a dus însă la Uzinele Chimice Pitești, pancarta mare, de pe stâlpi, era cu: Bine ați venit iubiți conducători…fără diacritice[9].

Căci comuniștilor nu le plăceau, se pare, diacriticele…lucru moștenit în era onlineului, în care unii români scriu comunistic, adică fără diacritice.

La Bacău, alături de Dej, aparatul de fotografiat i-a prins zâmbetul lui Nicolae Ceaușescu. Fără expresivitate…Pe când domnișoara cu părul făcut coc, din cealaltă parte a lui Dej, privește în partea opusă lui Ceaușescu[10].

Dar cei din spate îi susțin zâmbetul…cu propriile lor zâmbete șterse. Entuziasm: minus zero.

La Băltățești le-au dat ștergare[11]. La C.A.P. N. Bălcescu și-a luat halat alb, de medic[12]. La Mănăstirea Neamț a privit pictura Bisericii cu mâinile la spate[13]. La Brăila, tot fără diacritice: Trăiască Partidul Comunist Român[14].  La Galați s-a prins în horă[15].

În 1966 s-a sărbătorit centenarul Academiei Române. Și deasupra prezidiului era scris, în latină: Centum anni Academiae rei Republicae Socialistae Romaniae[16].

Între 25-28 noiembrie 1974 a fost Congresul al XI-lea al PCR[17]. La care au participat și niște…șoimi ai patriei[18] bine selecționați.

*

38. Psaltirea în versuri a lui Ioan Prale

Ioan Prale (1769-1847)[19] și-a editat Psaltirea la Brașov, în 1827. Are 202 pagini în BAR, CRV 1322. Titlul integral: Psaltirea Prorocului şi Împărat David. În versuri alcătuită.

Exemplarul pe care îl consult a fost donat Academiei Române de către ÎPS Iosif Naniescu al Moldovei[20].

(fotografie)

Textul propriu-zis începe în p. 21. Iar versificarea psalmului 50 începe în p. 74:

„Miluimă Dumnezăe

după mila Ta cea mare,

Și îm șterge fărdelegea

după multaț îndurare.

De ame nelegiuire

mai vârtos mă limpizăște,

Cum și de ame greșală

mă pre mine curățăște”…

„Scoatemă tu Dumnezăe dintr’a vrăjmașilor clește[21], „frumoasele de pustie”[22], „nu de poftă să lipsiră”[23], „niște duh carele trece”[24], „mântuirea lui aproapei/ de cei ce să tem de dânsul”[25], „sufletul mil veselește,/ că mil urcaiu spre săț vie”[26].

„Gata inima me este/ Dumnezăe și iar gata: / Voiu cânta și lăudavoiu”[27].

Textul versificării se încheie în p. 193. De la p. 194 începe Lexiconul, care se încheie în p. 198. Ultima pagină editată a cărții…

*

39. Nicolae Carandino povestindu-ne despre Constantin Tănase

Însemnările lui Carandino încep la p. 27[28] și sunt scrise pe un ton laudativ.

„Tănase are un bun simț teatral, un instinct al notei, al glumei, al cuvântului just”[29].

Pe cine a cunoscut dintre personalități[30], a avut părinți săraci și a trăit din munca lui[31], s-a născut pe 5 iulie 1880[32].

S-a născut în Vaslui, pe strada Hușului[33]. Părinții: oameni gospodari dar neștiutori de carte[34]. Numele lor: Ion și Elena[35].

Era alintat Costică de către părinți[36]. Începe școala la 7 ani[37], la 12 ani părea de 16 pentru că era dezvoltat fizic[38], a studiat la liceul Mihail Kogălniceanu și a plecat la Iași, pentru ca să se înscrie la școala militară[39].

Însă e respins la examen…în locul său intrând un fiu de colonel, chiar dacă era „pirpiriu” pe lângă Tănase[40].

A fost trimis de părinți la Brăila…unde „s-a simțit mai străin decât oriunde[41]. După ceva timp se întoarce acasă[42].

Devine învățător suplinitor la Cursești datorită lui Ion Adam[43]. Pleacă la București pentru a se înrola în Regimentul 1 de Geniu[44].

De un viitor primar al capitalei e numit „Tănăsică omul lui Dumnezeu”[45], pentru că acesta era distrat de „veselia contagioasă”[46] a lui Constantin.

A cântat în corul Bisericii Popa Tatu, din București, ca bariton, pentru 12 lei pe lună, apoi pentru 15 lei[47].

Pe 28 august 1902 a părăsit armata, după ce fusese 3 ani militar[48].

Stă cu chirie în București pentru că dorește să se înscrie la Conservator[49]. Unde stă? Pe bulevardul Elisabeta, în dreptul podului Sfântului Elefterie, într-o cameră modestă, care îi fusese închiriată de către un grec[50].

În timp ce se apropiau examenele de admitere…el și colegul de cameră, Bârlogeanu, nu aveau bani de mâncare[51]

La examene…cu haine umile[52]. Unde s-a simțit străin și caraghios printre ceilalți competitori[53].

Nottara era în comisie[54]. Și Tănase le-a recitat Naiul, cobza și vioara[55]…și „toată comisia a izbucnit în râs”[56]. Astfel a fost admis la clasa de comedie[57].

E dat afară din casă și peregrinează prin mansarde[58]. Închiriază un pat în Calea Plevnei, pentru 6 lei pe lună[59]. Pereții erau plini de igrasie, geamurile murdare, mizerie[60]

E dat afară și de aici și se întoarce la regiment[61].  Se reangajează militar și participă la cursurile de la Conservator în haină militară[62].

Astfel, cu banii strânși din armată a cumpărat un pian cu 150 de lei[63]. Își cumpără și bicicletă[64].

Devine plutonier[65]. La recomandarea lui Eduard Wachman ajunge să cânte în corul Mitropoliei, unde era plătit cu 35 de lei pe lună[66]. Însă colegii din corul Mitropoliei îl marginalizează continuu, ridiculizându-l pentru că era sărac[67]. Însă Tănase era om de bună cuviință și timid[68].

În primul său rol la teatru a uitat replica lungă[69]…și toți „s-au strâmbat de râs”[70].

În anul al 3-lea de Conservator îl cunoaște pe generalul Manu, ministrul de Război[71]. Datorită lui iese din armată și se angajează ca actor[72].

S-a înzăpezit la Turnu Măgurele, după ce a jucat Marchizul de Priola, în timp ce trebuia să se cunune civil la București[73].

Prima soție: Iosefina Reitman[74].

La Roșiori de Vede, Constantin Tănase a fost acompaniat de cineva care cânta la trombon[75].

E înrolat pentru război și luptă în Bulgaria[76]. Take Ionescu venea ca să asculte cum era zeflemisit de către Tănase[77].

George Enescu îl anunță pe Constantin Tănase că nemții vor ataca România[78].

Și însemnările se termină în anul 1939[79]


[1] Rev. Furnica, nr. 192, joi, 15 maiu 1908, 11 p.

[2] Idem, p. 2.

[3] Idem, p. 6-7.

[4] Idem, p. 7.

[21] BAR, CRV 1322, p. 80.

[22] Idem, p. 86.

[23] Idem, p. 104.

[24] Ibidem.

[25] Idem, p. 112.

[26] Idem, p. 113.

[27] Idem, p. 141.

[28] Nicolae Carandino, Viața de haz și de necaz a lui Constantin Tănase, cu pref. de Vartan Arachelian, Ed. Biblioteca Bucureștilor, București, 2011, 251 p.

[29] Idem, p. 33.

[30] Idem, p. 34.

[31] Idem, p. 35.

[32] Ibidem.

[33] Idem, p. 36.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 37.

[37] Idem, p. 38.

[38] Idem, p. 43.

[39] Idem, p. 50.

[40] Idem, p. 51-52.

[41] Idem, p. 53.

[42] Ibidem.

[43] Idem, p. 54, 63.

[44] Idem, p. 65.

[45] Idem, p. 69.

[46] Ibidem.

[47] Idem, p. 73.

[48] Idem, p. 76.

[49] Idem, p. 78.

[50] Ibidem.

[51] Idem, p. 79.

[52] Ibidem.

[53] Idem, p. 80.

[54] Idem, p. 81.

[55] Idem, p. 82.

[56] Idem, p. 83.

[57] Idem, p. 84.

[58] Idem, p. 87.

[59] Idem, p. 89.

[60] Idem, p. 90.

[61] Idem, p. 91.

[62] Ibidem.

[63] Idem, p. 92.

[64] Ibidem.

[65] Idem, p. 94.

[66] Idem, p. 101-102.

[67] Idem, p. 102.

[68] Ibidem.

[69] Idem, p. 104-105.

[70] Idem, p. 105.

[71] Idem, p. 109.

[72] Idem, p. 110.

[73] Idem, p. 119.

[74] Idem, p. 128.

[75] Idem, p. 144.

[76] Idem, p. 174.

[77] Idem, p. 194.

[78] Idem, p. 201.

[79] Idem, p. 221.

Istoria filosofiei după Diogenes Laertios [14]

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a zecea, a 11-a, a 12-a, a 13-a.

Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Ed. Polirom, Iași, 1997, 618 p.

 ***

Virtuoșii nu înșală și nu sunt ipocriți. „Singurul lucru ce poate avea uneori înțeleptul sunt reprezentările neobișnuite datorate melancoliei sau delirului”, manifestări care sunt „contrare naturii”/ p. 243.

Înțeleptul nu simte durerea, care este nerațională/ „Filosofii sunt asemenea zeilor, fiindcă au ceva divin în ei, în timp ce omul rău e fără divinitate”/ Ibidem.

„Înțelepții sunt adoratori ai zeilor […] iar zeii îi iubesc, căci ei sunt sfinți și drepți față de divinitate. Singurii preoți adevărați sunt înțelepții, deoarece obiectul preocupărilor lor sunt sacrificiile de adus zeilor, clădirea templelor, purificările și celelalte lucruri care se referă la zei”/ p. 243-344.

S-ar părea că protestantismul, cel puțin ca atitudine, e mai vechi decât credeam, și, de asemenea, că filosofii se consideră în competiție cu preoții de multă vreme.

„Stoicii prescriu cinstirea părinților și a fraților în al doilea rând după aceea a zeilor”/ p. 244.

Înțeleptul trebuie să se căsătorească și să aibă copii./ Stoicii trebuie să ducă felul de viață al cinicilor [ascetic]./ Poate mânca carne de om, dacă e „silit de împrejurări”./ Numai înțeleptul e liber, oamenii răi sunt sclavi./ Ibidem.

Înțelepții sunt regi, fiindcă ei cunosc binele și răul./ Numai cei înțelepți trebuie să fie magistrați, judecători sau oratori/ Înțeleptul e infailibil./ Ibidem.

Dacă înțeleptul e infailibil, înseamnă că în antichitate erau mai mulți papi decât acum. Sau că aroganța filosofică poate să depășească limitele bunului simț, ca și cea papală.

Înțelepții sunt inofensivi, dar nu au milă/ Ibidem.

Indulgența și mila și chiar și echitatea sunt semne ale unui spirit slab, care arată bunătate, în loc de severitate”/ Ibidem.

Și iată cum Nietzsche a descoperit un principiu anti-creștin și…ante-creștin.

Înțeleptul nu trăiește în singurătate, pentru că „e făcut pentru societate și acțiune”/ Ibidem.

Prietenia „există numai între cei înțelepți și buni pe temeiul asemănării lor unul cu altul”/ Ibidem.

„Cei care nu-s înțelepți sunt toți nebuni”/ p. 245.

„Virtutea e suficientă prin ea însăși să asigure fericirea”/ Ibidem.

The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian [67]

Here, parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 66.

***

The new-baptized infants or the new-baptized adults not having a safe faith, a faith shown through facts, ie a continue life of holiness, assumed, it inclines to evil and facts of shame.

Through a such careless life or through the apostasy, the unknowing and the forgetfulness of faith into that we baptized, we experience the casting of proper holiness, of the lose of feeling of the grace from our being.

Saint Symeon uses in this passage the verb apovallo, an expressive verb, that announces that we cast, leave, abandon something, in our case, something from us, something that defines us in fundamental mode as members of the Church: the presence of the grace from our being.

The coming of the Ghost in us and the keeping of Him in us represent just what we receive from God and what makes us living members of the Church.

În the measure in that we, says Symeon, cast this holiness, we cast it with all, wholly [apan], we cannot enjoy by its return in us, than through repentance, the sacramental confession of sins and tears.

The holiness being the presence of the Holy Ghost in us, His indwelling in us and His remaining in us, just therefore at Symeon the holiness is fluctuating, is an interior reality extreme of dynamic, that represents our con-habitation with God.

For Symeon the holiness is lost through sin and regain through repentance. But the repentance brings in us a coming of the Ghost on measure of our opening to God – therefore Symeon uses in text the expression cata analoghian – and, once with it, and the cleansing from sins.

Into a such soteriological perspective, in that the holiness is the together-habitation with God in our being and where it can be lost into a twinkle and can be refound immediate, through repentance, confession of sin and tears, through the pain for those that we have made and through the re-receiving of the Ghost, we understand why Symeon insists so much on the reality of the feeling of grace, of continuous feeling of God in us.

The ghostual life is a life of the permanent feeling of grace, which integrates and the awareness of loss or of attenuation of its feeling through our sins but and its abundant receiving  through our facts of piety.

The entire symptomatology of the presence of God’s grace in us has to do with ghostual life, mystical of Church and, after how we see at Symeon, the ghostual life begins with the Holy Baptism and continues on all the parcourse of our life and in eternity.

If we cast on the Ghost from us, if we disembarrass of Him through sin, on the measure of our repentance, of our return, the Holy Ghost returns in us and is always with us.

The connexion between Baptism and the ghostual life or, better said, the continuation of divine life in us, planted at Baptism in our being, is made through continuous repentance for our sins.

Speaking about repentance in our life, he says that this is a work ipemfeni [1], an open reality, temporal indeterminated.

The Baptism is the moment in that our souls receive the earnest that will be brides of Christ[2]. But Symeon emphasizes the fact, that we must take the earnest from Baptism, ie on the Ghost in our being and to have Him in conscious [gnostos] face in ourselves[3].

The receiving of the earnest at Baptism does not presuppose however and the consciousness of secure salvation of our person, nor an indifferent comportment to ghostual life or one triumphalist opposite of the errors of other kinds of believers, which are in outside of the Church.

The earnest, emphasizes Symeon, the presence of the Ghost, must be refelt of our entire being, through „the work of the commandments and the acquiring of the virtues”[4].

Just in the frames of ghostual life, of life lived through the commandments and virtues, we feel the safe presence of the Ghost in us.

Symeon puts the earnest in the direct link with the stable feeling, firm [asfalis] of the Ghost.

Our current dwelling by the Ghost is possible only through our total attachment to His presence and through a life of holiness. Our bonding by the Ghost, our inflaming feeling and the confession of abyssal relation with Him represent and our personal holiness and the ecclesial character of our being.

The salvation and the holiness are at Symeon our living experience, continuous, of our relation with God, into that initiated us the Holy Baptism and which we keep it trough a tireless fight with the sin and through the fulfillment of all His commandments.


[1] SC 51, Chapters, III, 46, 1-2, p. 94 / Ică jr. 3, p. 408.

[2] Idem, Chapters, III, 47, 3-4, p. 94 / Ibidem.

[3] Idem, Chapters, III, 47, 10-12, p. 94 / Ibidem.

A romanian commentator of symeonian theology remarks the fact, that „the secret feeling of the presence of grace or of the work of Ghost is in indissoluble correlation with the sight of the Christ’s glory in light and love”, acc. Rev. Lect. PhD student Călin-Ioan Duşe, The Holy Baptism at Saint Symeon the New Theologian [Taina Sfântului Botez la Sfântul Simeon Noul Teolog], in Theological Horizons [Orizonturi Teologice] I (2000), no. 3, p. 164.

[4] SC 51, Chapters, III, 48, 15-16, p. 94 / Ică jr. 3, p. 408.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén