Zi: 8 aprilie 2013

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [34]

Leave a comment

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Poezia română de mai târziu, și în special Arghezi, puteau afla în psalmii versificați un repertoriu destul de larg al blestemelor la adresa celor ce: „la inemă vă zace/ Strâmbătatea ce vă place” (Ps. 57, 5-6).

Vom releva din nou aceste aspecte când vom ajunge la situații poetice similare din operele poeților moderni.

Dosoftei este primul care împletește duritatea expresivă cu imaginea poetică:

Streinațî-s din mătrice
Păcătoșii, și li-oi zâce
Că din zgău [pântece] să răzlețâră
În minciuni de rătăciră.

Ca vipera-nveninează
Cu mușcătura, să piarză,
Și cuvânt cu dereptate
Nu-l vor nice de departe

Să-l auză, s-aibă trudă;
[Sunt] ca și aspida cea surdă
De descântec, ce vinează
Vânătoriul să o piarză.

Ce le dă, Dumnezău Svinte,
Certare, să țâie minte.
Și-i ucide preste falcă,
Să le frângi dinții, să tacă.

Și leilor le despică
Fălcile cu care strică,
Fă-i ca apa ce-i vărsată,
Ce nu-i în samă băgată.

Și arcul să-ș[i] tragă moale,
Să să slăbească din foale,
Să pieie ticăițește [mizerabil],
Ca ceara ce să topește,

Și ca cubelcii [melcii] să arză
De soare, și să nu-l vază,
Să nu poată să să tragă
Preste spini, fără de vlagă.

Ca păduceii [măceșii] să sece
De pojar și de vânt rece.
Cu urgie să dea-n râpă,
Să-i soarbă [prăpastia] de vii cu pripă.

(Ps. 57, 9-40)

Și să nu-i laș[i] să-mble fără lege,
Ce să-i întorci spre sară s-alerge
Împregiur de târg, să flămânzască,
Ca câinii cercând să să hrănească.

Că ce ei latră și ce lucrează
Le pare că nu-i nime să-i vază.
Ce Tu, Doamne, de dânșii vei râde,
Când în laț cu păgânii s-or prinde.

/…/

Căzură-n laț pentru sămețâia,
Căce i-au cuprins blăstămățâia.
Le va ieși vestea de perire
Ce le va veni fără de știre.

Și Te vor cunoaște că ești Domnul
Pre tot locul și preste tot omul,
Și pre Iacov ai oblăduință [stăpânire],
Că pământul tot Ți-i cu credință.

Și pizmașii cei fără de lege
Să să-ntoarcă spre noapte, s-alerge
Ca câinele și să flămânzască,
Pregiur târgul tot să cehăiască [să latre],

Cercând hrană și scurmând prin tină,
Să să culce și fără de cină.

(Ps. 58, 18-23, 41-54)

Ultimele două strofe din psalmul 57 ne incită și la alte anamneze moderne, făcându-ne să ne gândim la poemul După melci, al lui Ion Barbu.

Mircea Scarlat atrăgea atenția asupra blestemelor din poezia lui Eminescu[1].

Fără îndoiala, vehemența apostrofării sub forma imprecațiilor de acest fel va fi foarte mult pe placul poeziei moderniste. Iar Arghezi este cel mai reprezentativ în acest sens (Blesteme[2]).

Cu totul impresionantă este imaginea vinurilor de plâns, la finalul unor formulări antinomice, în care este profilat un portret paradoxal al lui Dumnezeu, ca Cel ce mustră și mângâie în același timp sau într-o succesiune neintuită de om, care nu poate nici să presimtă și nici să recepteze această schimbare mai rapidă și mai presus de firescul lui uman:

Doamne, lepădatu-ne-ai și ne-ai surupat,
Pre noi mâniatu-Te-ai și ne-ai și cruțat.

Pământul clătitu-l-ai și l-ai strămutat,
I-ai strânsu-i frânturile și l-ai vindecat.

Că Te-ai arătatu-Te aspru și aprins,
De ne-ai adăpatu-ne cu vinuri de plâns.

(Ps. 59, 1-6)

Ca și în alte situații, semnalate mai sus, formele acestea verbale prelungite prin pronumele adjuvante (lepădatu-ne-ai, mâniatu-Te-ai, clătitu-l-ai, i-ai strânsu-i, Te-ai arătatu-Te) pun accentul pe velocitatea imperceptibilă la nivelul senzației umane a acestei dinamici, dar care în același timp are consecințe imediate și cât se poate de concrete și de grele pentru cei de pe pământ.

Din punct de vedere auditiv, formularea poetică este la fel de impresionantă, creând, prin cascada acestor forme verbal-pronominale, senzația unui vuiet, a unui fundal sonor care zguduie și înspăimântă, însoțind mânia aprinsă a lui Dumnezeu.

Vinurile plânsului, pe de altă parte, este una din cele mai remarcabile metafore pe care le-a conceput Dosoftei – alături de cea a vieții care trece ca o umbră rară, pe care am sesizat-o undeva mai sus.

Pentru că plânsul pocăinței este tare ca vinul.

Și acest plâns nu este singular, ci se formează ca vinuri multiple ale plânsului, ale pocăinței, cu densitate și tărie variabilă, ieșind din zăgazurile inimii și ale conștiinței.

[1] Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. II, Ed. Minerva, București, 1984, p. 101.

Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [35]

Leave a comment

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

*

vol. 1

***

Căci Domnul va umple pârâul deși nu va fi vânt și nici ploaie [3, 17]. El le va da Moabul [3, 18].

Despre Somanitis, Elisee spune că are sufletul îndurerat și că Domnul i-a ascuns acest lucru [4, 27]. Iar femeia Îl declară viu pe Domnul cât și sufletul lui Elisee [4, 30].

Iar după ce Elisee „se roagă către Domnul” [prosiixato pros Chirion] [4, 33] pentru copilul mort și se culcă peste el [4, 34], aplecându-se peste el de 7 ori [4, 35], copilul își deschide ochii [4, 35]. Căci Domnul l-a înviat pe copil prin rugăciunea și grija lui Elisee.

Domnul le dă mâncare pe săturate și le și rămâne [4, 43-44]. Iar în [en] [prin intermediul lui] Neman Domnul a dat mântuire [sotirian] Siriei [5, 1].

Elisee îl trimite pe Neman să se spele de 7 ori în Iordanis [5, 10] pentru ca să se vindece de lepră [5, 3]. Și când s-a afundat [evaptisato] de 7 ori în Iordanis, trupul lui Neman s-a făcut „ca trup al copilului mic și s-a curățit [os sarx pedariu micru che ecataristi]” [5, 14].

Însă forma verbală evaptisato, de la II Reg. 5, 14, e unică în LXX și vorbește despre viitorul Botez creștin. Căci Botezul e prin afundare în apă.

Și Neman recunoaște prezența lui Dumnezeu în fața lui Elisee: „am cunoscut că nu este Dumnezeu în tot pământul decât numai în Israil” [5, 15]. Iar Elisee îi vorbește lui Neman despre Dumnezeu ca despre Cel viu, căci el stă înaintea Lui [5, 16].

Prin expresia „inima mea a mers cu tine [i cardia mu eporefti meta su]” [5, 26], Elisee îi vorbește lui Ghiezi despre vederea sa înainte. Despre vederea sa duhovnicească. De aceea, pentru păcatul său, Ghiezi și urmașii săi s-au îmbolnăvit de lepra lui Neman [5, 27].

În 6, 16, Elisee vorbește în mod enigmatic: „mai mulți sunt cei care sunt cu noi [plius i met’ imon] decât cei care sunt cu ei”.

Și pentru ca slujitorul [liturgos] său [6, 15] să înțeleagă despre ce vorbește, Elisee se roagă Domnului ca să-i deschidă ochii [6, 17]. Însă nu era vorba despre orbirea fizică ci despre cea duhovnicească.

De aceea, după ce se roagă Sfântul Elisee, „a deschis Domnul ochii lui și a văzut. Și, iată!, muntele era plin de cai și car de foc împrejurul lui Elisee [diinixen Chirios tus oftalmus aftu che iden che idu to oros plires ippon che arma piros perichiclo Elisee]” [6, 17].

Iar slujitorul lui Elisee a văzut Puterile cerești în mod extatic, așa după cum le văzuse și Elisee la luarea lui Iliu de pe pământ. Căci Îngerii lui Dumnezeu luptă alături de cei credincioși.

La rugăciunea lui Elisee către Domnul, Domnul îi lovește [epataxen] pe sirieni cu orbire [aorasia] [6, 18]. Și după ce îi conduce în Samaria, așa orbi cum erau [6, 19], la rugăciunea lui Elisee Domnul le redă vederea fizică și aceștia își dau seama că erau în mijlocul Samariei [6, 20].

Trimisul de la 6, 33 vorbește despre „răutatea de la Domnul” [i cachia para Chiriu]. Care vine de la El peste cei păcătoși. Însă Elisee le spune cuvântul Domnului, care le vestea ajutorul [7, 1].

Și Dumnezeu Își face simțită prezența în tabăra siriană, prin aceea că a făcut să se audă „glas de car și glas de cal și glas de putere mare” [7, 6], care i-a pus pe fugă pe sirieni [7, 7]. Astfel s-a împlinit cuvântul Domnului [7, 16], care a întrecut așteptările oamenilor [7, 2-5].

La 8, 1, Elisee vorbește despre faptul că „Domnul a chemat foamete peste pământ [checlichen Chirios limon epi tin ghin]” și că ea va dura 7 ani.

Regelui Siriei [8, 7], Elisee îi spune că va trăi, însă Domnul i-a arătat [edixen emi] faptul că el „cu moarte va muri” [tanato apotani] [8, 10]. Pe când lui Azail îi spune că Domnul i-a arătat în el pe cel care domnește peste Siria [8, 13].

Ioram „a făcut răul înaintea Domnului” [8, 16, 18], „dar Domnul nu a vrut să strice Iuda din cauza lui David” [8, 19]. Și Ohozias „a făcut răul înaintea Domnului” [8, 26, 27].