Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:
Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita
***
Poezia română de mai târziu, și în special Arghezi, puteau afla în psalmii versificați un repertoriu destul de larg al blestemelor la adresa celor ce: „la inemă vă zace/ Strâmbătatea ce vă place” (Ps. 57, 5-6).
Vom releva din nou aceste aspecte când vom ajunge la situații poetice similare din operele poeților moderni.
Dosoftei este primul care împletește duritatea expresivă cu imaginea poetică:
Streinațî-s din mătrice
Păcătoșii, și li-oi zâce
Că din zgău [pântece] să răzlețâră
În minciuni de rătăciră.
Ca vipera-nveninează
Cu mușcătura, să piarză,
Și cuvânt cu dereptate
Nu-l vor nice de departe
Să-l auză, s-aibă trudă;
[Sunt] ca și aspida cea surdă
De descântec, ce vinează
Vânătoriul să o piarză.
Ce le dă, Dumnezău Svinte,
Certare, să țâie minte.
Și-i ucide preste falcă,
Să le frângi dinții, să tacă.
Și leilor le despică
Fălcile cu care strică,
Fă-i ca apa ce-i vărsată,
Ce nu-i în samă băgată.
Și arcul să-ș[i] tragă moale,
Să să slăbească din foale,
Să pieie ticăițește [mizerabil],
Ca ceara ce să topește,
Și ca cubelcii [melcii] să arză
De soare, și să nu-l vază,
Să nu poată să să tragă
Preste spini, fără de vlagă.
Ca păduceii [măceșii] să sece
De pojar și de vânt rece.
Cu urgie să dea-n râpă,
Să-i soarbă [prăpastia] de vii cu pripă.
(Ps. 57, 9-40)
Și să nu-i laș[i] să-mble fără lege,
Ce să-i întorci spre sară s-alerge
Împregiur de târg, să flămânzască,
Ca câinii cercând să să hrănească.
Că ce ei latră și ce lucrează
Le pare că nu-i nime să-i vază.
Ce Tu, Doamne, de dânșii vei râde,
Când în laț cu păgânii s-or prinde.
/…/
Căzură-n laț pentru sămețâia,
Căce i-au cuprins blăstămățâia.
Le va ieși vestea de perire
Ce le va veni fără de știre.
Și Te vor cunoaște că ești Domnul
Pre tot locul și preste tot omul,
Și pre Iacov ai oblăduință [stăpânire],
Că pământul tot Ți-i cu credință.
Și pizmașii cei fără de lege
Să să-ntoarcă spre noapte, s-alerge
Ca câinele și să flămânzască,
Pregiur târgul tot să cehăiască [să latre],
Cercând hrană și scurmând prin tină,
Să să culce și fără de cină.
(Ps. 58, 18-23, 41-54)
Ultimele două strofe din psalmul 57 ne incită și la alte anamneze moderne, făcându-ne să ne gândim la poemul După melci, al lui Ion Barbu.
Mircea Scarlat atrăgea atenția asupra blestemelor din poezia lui Eminescu[1].
Fără îndoiala, vehemența apostrofării sub forma imprecațiilor de acest fel va fi foarte mult pe placul poeziei moderniste. Iar Arghezi este cel mai reprezentativ în acest sens (Blesteme[2]).
Cu totul impresionantă este imaginea vinurilor de plâns, la finalul unor formulări antinomice, în care este profilat un portret paradoxal al lui Dumnezeu, ca Cel ce mustră și mângâie în același timp sau într-o succesiune neintuită de om, care nu poate nici să presimtă și nici să recepteze această schimbare mai rapidă și mai presus de firescul lui uman:
Doamne, lepădatu-ne-ai și ne-ai surupat,
Pre noi mâniatu-Te-ai și ne-ai și cruțat.
Pământul clătitu-l-ai și l-ai strămutat,
I-ai strânsu-i frânturile și l-ai vindecat.
Că Te-ai arătatu-Te aspru și aprins,
De ne-ai adăpatu-ne cu vinuri de plâns.
(Ps. 59, 1-6)
Ca și în alte situații, semnalate mai sus, formele acestea verbale prelungite prin pronumele adjuvante (lepădatu-ne-ai, mâniatu-Te-ai, clătitu-l-ai, i-ai strânsu-i, Te-ai arătatu-Te) pun accentul pe velocitatea imperceptibilă la nivelul senzației umane a acestei dinamici, dar care în același timp are consecințe imediate și cât se poate de concrete și de grele pentru cei de pe pământ.
Din punct de vedere auditiv, formularea poetică este la fel de impresionantă, creând, prin cascada acestor forme verbal-pronominale, senzația unui vuiet, a unui fundal sonor care zguduie și înspăimântă, însoțind mânia aprinsă a lui Dumnezeu.
Vinurile plânsului, pe de altă parte, este una din cele mai remarcabile metafore pe care le-a conceput Dosoftei – alături de cea a vieții care trece ca o umbră rară, pe care am sesizat-o undeva mai sus.
Pentru că plânsul pocăinței este tare ca vinul.
Și acest plâns nu este singular, ci se formează ca vinuri multiple ale plânsului, ale pocăinței, cu densitate și tărie variabilă, ieșind din zăgazurile inimii și ale conștiinței.
[1] Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. II, Ed. Minerva, București, 1984, p. 101.
