Aproximativ identic

Îl imită pe Kurt Cobain.

Pare Bush jr. dar nu e.

Un alt fel de Obama.

Îl imită pe Michael Jackson.

Rocky Balboa are și alt chip.

O mașină…făcută cu gura.

Jim Carrey: un alt fel de Vanilla Ice.

 Un Hitler contemporan.

 Al Pacino sub o altă față.

100 de voci ale lumii.

E foarte bine să fii profesoară…și să știi mai multe limbi și dialecte.

Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [36]

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

*

vol. 1

***

Domnul îl alege rege pe Iu [Iou] [9, 2-3, 6]. Și Iu a fost rege „peste poporul Domnului, peste Israil” [9, 6]. Prin el Domnul a surpat casa lui Ahaab [9, 7; 10, 10].

Iu îl omoară pe Ioram [9, 24] pentru că aceasta a fost răsplata Domnului [9, 26]. Cuvântul Domnului se împlinește și în ceea ce o privește pe Iezabel: a fost mâncată de câini [9, 35-37].

Iu își arată râvna sa pentru Domnul Savaot [10, 16]: i-a lovit pe cei din casa lui Ahaab până i-a nimicit pe toți [10, 17]. Și la 10, 16 e singura ocurență a lui Savaot în II Regi.

Iu i-a ucis și pe toți slujitorii lui Baal [10, 25], a ars stâlpul lui Baal [tin stilin tu Baal] [10, 26] dar nu a distrus și junicile de aur [e damalis e hrise] din Vetil și Dan [10, 29].

Însă Domnul a socotit faptele lui bune ca lucru drept în ochii Lui, făgăduindu-i succesiune la tron pentru 4 generații [10, 30].

Cu toate acestea, de la 10, 31 aflăm, că Iu „nu a căutat să umble în Legea Domnului, Dumnezeului lui Israil, în toată inima lui”. De aceea, Domnul „a început…a frânge/ a nimici [singcoptein] în Israil” [10, 32].

Iodae a făcut făgăduință între Domnul și rege ca poporul să fie al Domnului [11, 17], pe când regele Ioas a făcut ce e drept înaintea Domnului [12, 3].

Ioahas „a făcut răul în ochii Domnului” [13, 2], fapt pentru care „s-a aprins urgia mâniei [orghisti timo] Domnului în Israil” [13, 3]. Însă când „s-a rugat Ioahas feței Domnului…l-a ascultat pe el Domnul, căci a văzut necazul [tin tlipsin] lui Israil” [13, 4]. Și El a dat mântuire lui Israil [13, 5].

Ioas, regele Israilului, a făcut răul în ochii Domnului [13, 11]. Însă lui Ioas, Profetul Elisee îi vorbește despre săgeata mântuirii [velos sotirias] – o sintagmă unică în LXX – și îi prorocește victoria împotriva sirienilor [13, 17].

La 13, 21 avem o mărturie clară despre învierea unui mort aruncat în mormântul Sfântului Elisee. Când cel mort s-a atins de oasele Sfântului, acesta a înviat și s-a ridicat pe picioarele lui. Adică o mărturie clară despre Sfintele Moaște făcătoare de minuni. Căci ele sunt pline de slava lui Dumnezeu și de aceea fac minuni.

Domnul S-a milostivit [ileisen] de Israil, l-a compătimit [ictirisen] și a privit către ei [epevlepsen pros aftus] pentru făgăduința Sa cu Avraam, Isaac și Iacov [13, 23]. Iar când Domnul privește către noi, atunci El este milostiv față de noi.

Și pentru iubirea Sa față de Sfinții Lui, Domnul nu a nimicit Israilul și nu i-a lepădat pe ei de la fața Lui [13, 23].

Regele Amessias a făcut ce e drept în ochii Domnului [14, 3] dar nici el nu a înlăturat înălțimile [14, 4]. Ieroboam însă a făcut răul înaintea Domnului [14, 24].

Cuvântul Domnului, Dumnezeului lui Israil, pe care El „l-a spus în mâna” Profetului Iona, s-a împlinit [14, 25]. Căci „Domnul a văzut umilința/ smerenia[1] [tin tapinosin] lui Israil [cea] amară foarte [picran sfodra]”, faptul că ei erau strâmtorați, lipsiți și părăsiți, neavând un ajutor [o voiton] [14, 26].

Și pentru că nu a vrut „să șteargă sămânța lui Israil de sub cer”, Domnul „i-a mântuit pe ei prin mâna lui Ieroboam, fiul lui Ioas” [14, 27]. Pentru că Domnul conlucrează cu oamenii la împlinirea faptelor bune.

Azarias a făcut ce e drept în ochii Domnului [15, 3]. Și pentru că nu a îndepărtat înălțimile [15, 4], Domnul S-a atins [ipsato] de Azarias și acesta a fost lepros până la moartea lui [15, 5].

Zaharias a făcut răul în ochii Domnului [15, 9]. Și prin moartea lui s-a împlinit cuvântul Domnului spus prin Iu [15,12].

Manaim a făcut și el răul în ochii Domnului [15, 18]. La fel și fiul său, Facheias [15, 23-24], cât și Fachee, fiul lui Romelias [15, 27-28].

Regele Ioatam a făcut însă ce e drept în ochii Domnului [15, 34]. Însă nici el nu a înlăturat înălțimile dar „a zidit poarta Casei Domnului, cea de sus” [15, 35]. De aceea Domnul a început să trimită în Iuda atacatori [15, 37].

Ahaz nu a făcut ce e drept în ochii Domnului Dumnezeu [16, 2]. De aceea „l-a trecut în foc” [diighen en piri] pe fiul lui, „după urâciunile neamurilor, pe care Domnul le mutase de la fața fiilor lui Israil” [16, 3].

Însă expresia „l-a trecut în foc” poate fi înțeleasă ca o trecere idolatră prin foc a copilului dar și ca aruncare a lui în foc, ca ardere de tot adusă zeilor. În ambele cazuri gestul făcut era unul rău, pentru că avem de-a face cu închinarea la idoli.

În Biblia de la 1688 avem: „pre fiiul lui petrecea-l pren foc, după urâciunile limbilor”. În Biblia de la Blaj, din 1795: „pre fiiul său l-au trecut prin foc”. În VUL: „consecravit transferens per ignem” [l-a dăruit/ consacrat trecându-l prin foc]”, de unde deducem că a fost vorba doar de o trecere a lui prin foc ca o închinare idolatră.

Și WTT vorbește de o trecere a lui prin foc, și la fel fac și edițiile KJV [to pass through the fire], K21, GNV, BBE, BRP [a seu filho fez passar pelo fogo], BUL, R60,  RVA, RWB, SEV, LSG [passer son fils par le feu], L45 [ließ er seinen Sohn durchs Feuer], LXE, NAU, LND [passare suo figlio per il fuoco].

În BFC însă avem: „a dat pe fiul lui în jertfă [offrir son fils en sacrifice]”, în RSV: „l-a ars pe fiul lui ca o jertfă [burned his son as an offering]”, în NLV: „i-a dat pe fiii lui ca pe un dar ars” [gave his sons as a burnt gift].

Osie a făcut răul în ochii Domnului [17, 2]. Și când au început fiii lui Israil să păcătuiască [imarton] prin închinarea la idoli [17, 7], Domnul, prin Profeții și Văzătorii Lui, a chemat poporul la păzirea poruncilor Lui [17, 13]. Însă ei „nu au ascultat și s-a întărit spatele lor” [17, 14].

În VUL avem „induraverunt cervicem suam [s-a întărit gâtul lor]”. Tot despre întărirea gâtului, ca expresie a semeției, vorbește și WTT, SVV, MGK [esclirunan ton trahilon afton], MKJ, LUO, KJV.

Ei nu au păzit mărturiile Lui [17, 15] și au făcut răul în ochii Domnului, provocând astfel urgia Lui [17, 17]. De aceea „Domnul S-a mâniat foarte în Israil și i-a îndepărtat pe ei de la fața Lui” [17, 18]. Astfel a rămas numai seminția lui Iuda [17, 18].


[1] În ed. Biblia de la 1688: „au văzut Domnul smearenia lui Israil”.

Dante, Divina Comedie [13]

Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a, a 12-a.

Brâul al doilea, al pizmăreților/ p. 366 ș. u.

Pedeapsa celor invidioși, care au genele cusute cu un fir de fier/ p. 368-370.

Dante mărturisește că se face vinovat și de invidie, dar mai ales de trufie/ p. 372.

Dante e orbit de lucoarea unui înger/ p. 382.

Coșbuc tinde să folosească lucoare pentru contexte speciale, pe care le consideră mistice, indicând o lumină angelică sau divină.

Mintea îndreptată spre pământ/ p. 382-283.

Vedeniile lui Dante/ p. 384-385.

„cură” (cuvânt al românei vechi)/ p. 385.

Virgiliu îi cunoaște toate gândurile lui Dante. El îi explică astfel „vedeniile” avute: „Iar ce-ai văzut sunt pilde ce te mână/ să lași să-ți intre-n suflet sfânta pace/ a cărei ape-au veșnică fântână” / p. 386.

Dosoftei folosea termenul fântână în loc de izvor.

Interesant este că Vergiliu, venit din limb (un fel de ante-cameră a Iadului), poate să îi cunoască gândurile, în vreme ce sufletele din Purgatoriu, care se presupune că erau superioare spiritual acelui stadiu căruia îi aparținea Vergiliu, nu sunt în stare nici să își dea seama că Dante este încă viu/ în trup și nici nu cunosc nimic decât prin conversație cu el.

„zăbrăni”/ p. 385.

„faptul serii”/ Ibidem.

Pedeapsa celor ce fuseseră mânioși în viață este de a sta în fum/ p. 387-388.

Infernul = „văile durerii”/ p. 388.

Libera voință/ p. 389.

„mainte” (alt termen specific limbii vechi)/ p. 390, 391.

„Lucoare” e specific lui Dosoftei, dar „mainte” și „cură” sunt termeni des folosiți în toată literatura veche.

Nu „firea” e „coruptă”, ci voința cea rea e de vină/ p. 391.

„nouăi”: „Dojană nouăi vremi dă vechea vreme”/ p. 392.

Alte vise ale lui Dante, pe care el sugerează că i le-ar fi trimis Dumnezeu:  „O fantezie, care-ades separă/ pe om de lume-ncât el n-are știre [despre ce se întâmplă cu adevărat]/…/ de n-ai din simțuri, de-unde-ai pornire?/ Te mișcă vreo lumină-n cer iscată/ prin sine-ori vrerea Cui ne-o scurge-n fire?”/ p. 394-395.

Prin aceasta, implicit, sugerează că ceea ce și-a imaginat în opera sa ar fi urmarea unei inspirații de sus. Argumentul fiind că nu se poate să fie altfel.

Numai că Dante se face că uită faptul că Sfinții Părinți condamnau adesea fantezia și se justifică singur invocând că imaginația sa e un dar de la Dumnezeu.

De altfel, cei pe care îi întâlnește în peregrinările sale în cealaltă lume îl felicită mereu pentru că a primit un mare har de la Dumnezeu și el însuși admite și afirmă acest lucru, deși în același timp se așteptă la a trece prin Purgatoriu, după moarte. Dar nu la a ajunge în Infern.

The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian [68]

Here, parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 66, 67.

***

Speaking of earnest or of ring [ton dactilion][1], ie of receiving of the Ghost at Baptism, Symeon speaks in Chapters III, 50 about Baptism as about a our betrothal with Christ.

If in Baptism we betrothed with Christ through the Holy Ghost and our christian life is a life lived in beautiful fidelity to our Bridegroom, then the Kingdom of Heavens, says Symeon, and   the eternal goods, we receive them after we leave from here, after our dormition, having through earnest the certitude of eternal marriage with our Bridegroom[2].

Into a such perspective as the symeonian, our life in Church is a life of intense longing for our Bridegroom, of calling and feelings in cleanness for Him, in unceasing calling of Him in our being, for to prepare us of the great crossing to Him and to our eternal wedding with Him.

The personal eshatology transforms thus into a crossing in rejoicing, into an eternal wedding with our Bridegroom and of Church in its integrality and not into a loneliness without finish, excruciating and aberrant.

The death is an entrance in joy for one who has lived in holiness, is the complete fulfillment of personal life and an eternal forwardness in the communion with the Bridegroom Christ.

From symeonian perspective the life has sense, one eternal, for that the joy of communion with God transcends history and makes from the the sacramental act of Baptism, spent in history and, in the same time, in eternity, an opening and  a real entrance and abyssal of us in eternal life.

Symeon also deals of Baptism in this third series of chapters and in the chapters 89 and 90.

In the chapter 89, the Baptism is evaluated from the point of view of freedom of the human will.

Our Father tells us, that „the power to determine on ourselves [aftexusion] and the freedom of our choice [aftoproereton] are not removed [aferite] [from us] through Baptism, but it gives us the freedom to not be tyrannized against of our will [acontas imas tiranniste] by the devil.

For after Baptism stays in our power either to remain from proper will in the commandments of the Lord Christ, into Whom we baptized, and to walk on the path of His commandments, either to deviate us from this straight road and to return us at the adversary [ton antipalon] and the our enemy [ehtron], the devil, through the evil facts”[3].

The Baptism, regarded under the aspect of  our deparasiticalness of demons and of their tyranny is a chasing of the demons from us through the coming of the Ghost and of our dwelling by grace but, in the same time, is and the moment of proper independence, experienced as real dependence, deep of God.

The true freedom of man, reminds us our Father, we do not receive it through birth, ie through natural descent, but it is a gift of God that we receive it in Baptism, from He Himself.

The exercising in the true freedom means the exercesing in the fulfillment of the commandments and in our feelings into the Ghost, for that „those who succumb after Baptism to the wills of the wicked and make the things willed by that, those are alienated [apallotriusi] on themselves of the holy womb of the Baptism”[4], ie of the eternal life of the Ghost.

The verb apallotrioo [to remove, to alienate], as and the verb apovallo, of that I remembered previously, are verbs that represent, in distinct mode, in the writing of Symeon, our personal action through which we choose evil, against us,  through which we choose the communion with demons.

Our alienation from God is a personal choice but one evil, not good, through which we renounce at the dignity of sons, friends, of communionals of God, in the favor of maliciousness and of inconsistent rejection of our racordation at the life of God, at the true life.

Our removal of the holiness of the Baptism means our casting of the Holy Ghost, of the One who is live in us from Baptism.

But through the ethical Discourse 10 we approach and more of discussing of the interior relation between the grace of Baptism and the sight of the divine light.

Speaking here about Baptism, our Father attentionates on his listeners that the receiving of the Baptism, without the feeling in us of the Ghost, is a catastrophe for our life[5].

We cannot be, he says here in accentuated mode, we cannot be, „in unfelt face/ imperceptible [interior] [anepestitos], sons of the day and of the light”[6].

As to be the sons of glory we must perceive with the eyes of the heart, to see the light of God. And for that to save us must not to enter only in the water of Baptism and to boast us that we are orthodox-christians, but and to live and to keep the Ghost in us: „because our salvation is not only in the water of the Baptism, but and in the Ghost[7].

If we baptize us in water must to show that is live, in daily mode, the Ghost of God in us and that we have the facts of the Light.

With other words, the orthodox-christian life is the ghostual life, the state of to-be-always in the grace of Trinity, the experience, in quotidian mode, with and through the glory of God.


[1] SC 51, Chapters, III, 49, 24, p. 94 / Ică jr. 3, p. 409.

[2] Idem, Chapters, III, 50, 27-33, 1-4, p. 94-95 / Ibidem.

[3] Idem, Chapters, III, 89, 8-16, p. 109 / Idem, p. 420.

[4] Idem, Chapters, III, 90, 17-19, p. 109 / Ibidem.

[5] SC 129, The Ethical Discourses, X, 166-170, p. 270 / Ică jr. 1, p. 327.

[6] Idem, The Ethical Discourses, X, 169-170, p. 270 / Ibidem.

[7] Idem, The Ethical Discourses, X, 188-189, p. 272 / Idem, p. 328.