Dante, Divina Comedie [13]

Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a, a 12-a.

Brâul al doilea, al pizmăreților/ p. 366 ș. u.

Pedeapsa celor invidioși, care au genele cusute cu un fir de fier/ p. 368-370.

Dante mărturisește că se face vinovat și de invidie, dar mai ales de trufie/ p. 372.

Dante e orbit de lucoarea unui înger/ p. 382.

Coșbuc tinde să folosească lucoare pentru contexte speciale, pe care le consideră mistice, indicând o lumină angelică sau divină.

Mintea îndreptată spre pământ/ p. 382-283.

Vedeniile lui Dante/ p. 384-385.

„cură” (cuvânt al românei vechi)/ p. 385.

Virgiliu îi cunoaște toate gândurile lui Dante. El îi explică astfel „vedeniile” avute: „Iar ce-ai văzut sunt pilde ce te mână/ să lași să-ți intre-n suflet sfânta pace/ a cărei ape-au veșnică fântână” / p. 386.

Dosoftei folosea termenul fântână în loc de izvor.

Interesant este că Vergiliu, venit din limb (un fel de ante-cameră a Iadului), poate să îi cunoască gândurile, în vreme ce sufletele din Purgatoriu, care se presupune că erau superioare spiritual acelui stadiu căruia îi aparținea Vergiliu, nu sunt în stare nici să își dea seama că Dante este încă viu/ în trup și nici nu cunosc nimic decât prin conversație cu el.

„zăbrăni”/ p. 385.

„faptul serii”/ Ibidem.

Pedeapsa celor ce fuseseră mânioși în viață este de a sta în fum/ p. 387-388.

Infernul = „văile durerii”/ p. 388.

Libera voință/ p. 389.

„mainte” (alt termen specific limbii vechi)/ p. 390, 391.

„Lucoare” e specific lui Dosoftei, dar „mainte” și „cură” sunt termeni des folosiți în toată literatura veche.

Nu „firea” e „coruptă”, ci voința cea rea e de vină/ p. 391.

„nouăi”: „Dojană nouăi vremi dă vechea vreme”/ p. 392.

Alte vise ale lui Dante, pe care el sugerează că i le-ar fi trimis Dumnezeu:  „O fantezie, care-ades separă/ pe om de lume-ncât el n-are știre [despre ce se întâmplă cu adevărat]/…/ de n-ai din simțuri, de-unde-ai pornire?/ Te mișcă vreo lumină-n cer iscată/ prin sine-ori vrerea Cui ne-o scurge-n fire?”/ p. 394-395.

Prin aceasta, implicit, sugerează că ceea ce și-a imaginat în opera sa ar fi urmarea unei inspirații de sus. Argumentul fiind că nu se poate să fie altfel.

Numai că Dante se face că uită faptul că Sfinții Părinți condamnau adesea fantezia și se justifică singur invocând că imaginația sa e un dar de la Dumnezeu.

De altfel, cei pe care îi întâlnește în peregrinările sale în cealaltă lume îl felicită mereu pentru că a primit un mare har de la Dumnezeu și el însuși admite și afirmă acest lucru, deși în același timp se așteptă la a trece prin Purgatoriu, după moarte. Dar nu la a ajunge în Infern.