The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian [69]

Here, parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 66, 67, 68.

***

The treating of sacramental reality of Baptism is not at Symeon one sweetish or relativistic from point of view dogmatic-theological.

The contrary, the realism of Baptism, the living experience of the real act of our union with the Ghost, is a characteristic of our whole life.

Symeon does not report at his personal past as to speak about Baptism. He reports at the Ghost from him, that attests the fact, that in his childhood he was baptized in Christ, that he was united with Christ and with the Ghost through Baptism.

The consequences of Baptism are quotidian for Symeon. In the same discourse quoted anterior, in the ethical Discourse 10, in the frame of polemic in going with a certain mentality incitizenly then and now in Church, Symeon says something surprising for those who see in fixed mode, non-dynamic, the action of the Holy Mysteries in our life.

He says that „not all the baptized receive through Baptism on Christ, but only those who have safe faith [veveopisti] and have prepared themselves in the perfect knowledge [en gnosi telia] or into an anterior clearing [procatarsi] and thus they came at Baptism”[1].

The instinctual reaction at the hearing of a such theological statement, based on the premise of static evidence of Baptism is an error, if we do not let Symeon to explain us until at end what he has to say in definitive about the feeling of the Ghost at Baptism.

For Symeon, the Baptism is not an act ended once with the otpust of service and the evidence of grace received then is interior one, overwhelming.

For our Father the Baptism is a real receiving and conscious of the Ghost in our being, ie of the interior dynamism overwhelming, that makes us extreme of enthusiastic and of vigorous in the experience of the ghostual life.

After how we have seen anterior, Symeon is not against the pedobaptism, but he confesses, without denial, the receiving of earnest of the Ghost through Baptism.

The phrase aforesaid of Symeon does not refer at the Baptism of the babes but at those who have matured in faith and who have received on the Ghost into consciousness, in ecstatic mode.

In the support of the conscious experience of the Ghost in our being, he brings right testimony A. Ap. 8, 14-17[2].

His commentary at this lucan text and at Gal. 3, 27 is that „just received the Holy Ghost, [those] have received on the Lord Jesus. For is not one Christ and something else the Ghost”[3].

Symeon does not propose us a renunciation at Baptism but a consciousness and a reliving of union with Christ through the Ghost.

The sight of light that emanates, gushes from the divine-human person of Christ, ie the ecstatic sight, is a reliving fully assumed, a direct reconfirmation, coming from part of God, of the earnest of Baptism.

The ecstasy does not replace the Baptism but acknowledges its extraordinary latencies, on the measure of power of faith, of the increase in faith and holiness of the believer.

But, in the measure in that the Baptism was received by us in babyhood and we parted without knowing, through our sins, of the feeling of the Ghost, the sight of divine light is not only a reconfirmation of the earnest received but it is refelt in personal mode as the first true knowledge of God.

Symeon emphasizes this thing of many times and we have shown this. Just therefore, he folds on the lucan text aforesaid, he emphasizes that the receiving of the Ghost into consciousness, in ecstatic mode, means of fact the full awareness, firm, that we have received on Christ and on the Ghost, that we have received the grace of Trinity.

And after what we have said all these, our underlinings at the text from 10, 324-328 its find their total ghostual transparency, because, as says here, only „those who have safe faith [veveopisti] and have prepared themselves in the perfect knowledge [en gnosi telia] or into an anterior clearing [procatarsi]”, fell, in evident mode, that they are inhabited by the glory of the Trinity.

The increase in grace and the ecstatic sight represent the safe faith, proven ecstatic, of which speaks us Symeon and the perfect knowledge is a fruit of the ecstatic sight, of entrusting, re-entrusting from part of God, that the earnest of sight and of eternal union with Him is in us.

From the moment when Symeon enters on evangelic terrain in the ethical Discourse 10, we assist at a tour of force citational in the support of conscious indwelling of Christ in us.

He cites Jn. 1, 1-5, for to show that God is everywhere through the light of His glory[4]. From Lk. 10, 22 results that the Son discovers Himself to anyone He wills[5] and from Jn. 1, 12-14 results that we become in real mode the sons of God through faith and Baptism, and that we can see the glory of God in our being[6].


[1] SC 129, The Ethical Discourses, X, 324-328, p. 282 / Ică jr. 1, p. 332.

[2] Idem,  The Ethical Discourses, X, 330-336, p. 282-284 / Ibidem.

[3] Idem, The Ethical Discourses, X, 342-344, p. 284 / Ibidem.

[4] Idem, The Ethical Discourses, X, 370-379, p. 286 / Idem, p. 334.

[5] Idem, The Ethical Discourses, X, 401-403, p. 288 / Ibidem.

[6] Idem, The Ethical Discourses, X, 419-425, p. 290 / Idem, p. 335.

Predică la Duminica a 4-a din Postul Mare [2013]

Scara Raiului, Manastirea Sucevita

© Fotografie de Doina Elena Dumitru

Iubiții mei,

asumarea Crucii, adică a identității ortodoxe, are un conținut anume.

Nu e doar o mărturisire verbală.

Asumarea e cu repercusiuni interioare și exterioare nouă.

Și dacă nu îți asumi conținutul credinței ortodoxe, adică tot adevărul și tot harul lui Dumnezeu, pe măsura râvnei tale, ești gol, nu ai nimic, este un credincios al necredinței.

Pentru că crezi în lucruri pe care nu le ai. Cu care nu ai nicio legătură

Și dacă crezi în lucruri cu care nu ai nicio legătură…crezi în necredință, adică în non-schimbare.

Pentru că a-ți asuma Crucea înseamnă a te umple de adevărul, de pacea, de curăția, de sfințenia, de slava lui Dumnezeu, de schimbările Lui continue…adică de conținutul credinței, de conținutul credinței care te schimbă.

Te schimbă radical.

Dar care, în această schimbare…te și expune tuturor ispitelor, durerilor, nefericirilor atroce.

Pentru că a-ți asuma Crucea Lui înseamnă a o sfârși prost sau umil după moda lumii…dar a învia duhovnicește, împreună cu Dumnezeu, în lăuntrul nostru.

Numai că fără această asumare a întregii asceze de a cunoaște adevărul îndumnezeitor în propria ta ființă nu ai nimic în comparație cu alt fel de credincioși.

Și catolicii, și protestanții, și musulmanii, și hindușii…se roagă, postesc, au un crez al lor, o conduită morală a lor…

Însă diferența fundamentală între un ortodox și un non-ortodox este una eclesială.

Ortodoxul, dacă e viu și plin de har, dacă e un mădular viu și conștient al lui Hristos, se simte un intim al lui Dumnezeu și așa este cu adevărat…pe când oricare altul, din afara sau dinăuntrul Bisericii Lui, care nu simte că e împreună, în ființa lui, cu Dumnezeu…este în afara credinței.

De aceea nu numai non-ortodocșii au nevoie de dreapta credință…ci și ortodocșii trebuie s-o învețe de la Sfinții lor Părinți.

Pentru că dreapta credință, făcută una cu viața noastră, care ne umple de viața frumoasă, dumnezeiască, a creștinilor, care e darul lui Dumnezeu…e un munte în care sui, o carte pe care o citești continuu, o iubire care nu se termină…

De aceea, ca în Evanghelia de azi [Mc. 9, 17-32], avem nevoie de credință…de credință vie, clocotitoare în noi înșine…în ciuda faptului că simțim că ne asaltează și necredința…și dezgustul pentru bine, și hula, și dezertarea (v. 24)…

Iar ca să lupți cu necredința din tine, adică cu faptul de a nu mai dori să suferi pentru bine și din cauza lui…trebuie să scoți demonii din tine…

Adică toate gândurile care te învață să nu te mai nevoiești

Toate sentimentele care spun că păcatul e mai bun decât curăția…

Toate lenile care te învață că postul nu aduce nimic…pe când statul degeaba te face om respectabil.

Pentru că acest lucru, acest lucru sfânt, care e tot una cu asceza noastră de clipă de clipă, acela de a scoate demonii din noi, de a scoate răul, împotrivirea, cârtirea în fața lui Dumnezeu…ni-l cere Domnul.

Însă demonii ies numai cu rugăciune [prosefhi] și post [nistia] (v. 29, GOC)…adică cu suferință.

Cu suferința care îl smerește, îl schimbă, îl umanizează pe om.

Pentru că tot la fel, prin plăcere, prin lejeritate, prin păcătuire continuă…am lăsat răul, i-am lăsat pe demoni să ne populeze…să ne strângă cu ușa, să ne silească să facem răul, urâciunea, necurăția…pe care nu dorim să o facem.

Da, la nivel duhovnicesc…dacă i-am vedea pe demoni după cum îi vedem pe oameni…viața e terifiantă.

Însă demonii nu sunt atenția…clipă de clipă a ortodoxului treaz/ priveghetor/ trezvitor.

Atenția noastră este Dumnezeul nostru…

Tocmai de aceea în acest post dumnezeiesc încercăm să simțim tot mai acut…consecințele păcatelor noastre…pentru a ne umple de iertarea bunătății Sale.

A sta față în față cu noi…și a ne vedea așa cum suntem…trebuie urmată de punerea noastră  în fața Lui ca să ne spună…cum trebuie să ne schimbăm.

Și dacă cei care trec prin tulburări interioare, prin mari procese de conștiință…ar fi puși în fața lui Dumnezeu…durerile nu ar fi atât de multe și de șfichiuitoare.

Pentru că Domnul ne-ar ușura vârtejul interior, ne-ar liniști cugetul, ne-ar indica o cale de scăpare…de ieșire din neorânduială.

Numai că toate acestea nu sunt cuvinte ci fapte.

Când îți asumi viața cu Dumnezeu…te decizi pentru schimbări radicale, tulburătoare și fără să le cunoști finalitatea.

Mergi din schimbare în schimbare, din cunoaștere în cunoaștere, din simțire în tot mai multă simțire a prezenței lui Dumnezeu…de unde Sfântul Ioan Scărarul, pomenit azi, ca să ilustreze ce înseamnă ascensiune/ urcuș duhovnicesc.

Adică ceea ce vă spuneam la început: conținutul credinței este o realitate dumnezeiască, pe care o trăim în sufletul și trupul nostru și nu o joacă cu concepte.

Și credința care crede cu adevărat e credința care e umplută de slava Dumnezeului în care crede, pe când credința necredinței e credința care nu așteaptă niciun Paști, nicio trecere spre altceva, nicio înviere din morți…

E credința fără minuni, fără sfințenie, fără asceză, fără îndumnezeire.

Însă nu asta e Ortodoxia!

Ortodoxia aceea, pe care eu o iubesc și pentru care inima mea suferă, e o realitate care stă în oameni și nu zboară pe câmp ca un zmeu.

Ea, credința mântuitoare și îndumnezeitoare a lui Dumnezeu, îi face pe păcătoși Sfinți, mută munții din oameni, face din dealuri câmpii întinse, pentru că face din înfumurați oameni smeriți și plini de daruri dumnezeiești.

Iar credința care ne înviază e credința care ne umple de frumusețe dumnezeiască.

De frumusețea învierii Lui din morți, de frumusețea slavei Sale celei veșnice, cu care ne îmbrăcăm conștient prin împlinirea tuturor poruncilor Sale și prin evlavia către orice reper al Sfintei Tradiții a Bisericii.

Învierea cea duhovnicească, învierea de acum, e o realitate a credinței vii.

Postul, rugăciunea, metaniile, milosteniile, viața noastră de credință…au doar acest scop: învierea.

Și fie ca Domnul să ne facă să trăim, acum și mereu, ca niște înviați ai Lui din morți! Amin.