Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 11 aprilie, 2013

Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [37]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Teologia Dogmatică Ortodoxă

O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

*

vol. 1

***

Însă nici Iuda nu a păzit poruncile Domnului [17, 19] și de aceea Domnul i-a lepădat pe ei [17, 20]. I-a lepădat „de la fața Lui” [17, 20].

Cei care au fost aduși în Samaria [17, 24], pentru că nu se temeau de Domnul, au fost pedepsiți de El. Pentru că Domnul a trimis lei, care îi ucideau [17, 25].

Regele Ezechias a făcut ce e drept în ochii Domnului [18, 3]. Pentru că el a desființat înălțimile, a spart stâlpii, a distrus poienile idolești cât și șarpele de aramă făcut de Sfântul Moise, pe care fiii lui Israil îl tămâiau și îl numeau Neestan [1] [18, 4].

Și Ezechias a nădăjduit [ilpisen] în Domnul, Dumnezeul lui Israil, cum nu a mai făcut niciun rege al lui Iuda înainte și după el [18, 5]. Căci s-a unit/ s-a legat/ s-a lipit [ecolliti] de Domnul, nu s-a retras din spatele Lui și a păzit poruncile Lui [18, 6]. De aceea și Domnul „a fost cu el în toate câte le-a făcut [și] le-a înțeles” [18, 7].

Israilul a fost trimis în Assiria [18, 11] pentru că „nu au ascultat glasul Domnului, Dumnezeului lor și au călcat făgăduința Lui” [18, 12]. Robia lor a fost o urmare a căderii în idolatrie.

Prima apariție textuală a Sfântului Isaias în II Regi e la 19, 6. Și regele Ezechias află de la Isaias că Domnul le cere să nu se teamă de cuvintele regelui assirian [19, 6], pentru că El îl va lovi în sabie în pământul lui [19, 7].

Ezechias citește cărțile de amenințare înaintea Domnului [19, 14]. Iar rugăciunea sa, de la 19, 15-19, e plină de amănunte teologice.

Ezechias I se adresează Domnului cu cuvintele: „Doamne, Dumnezeul lui Israil, Cel care șezi pe Heruvimi [Chirie o Teos Israil o catimenos epi ton Heruvim]” [19, 15]. Punându-L astfel în relație intimă cu Puterile cerești, create de El.

Și Acesta e singurul Dumnezeu în toate împărățiile pământului, pentru că El a făcut cerul și pământul [19, 15]. Astfel, universalitatea credinței revelate de Dumnezeu se fundamentează pe faptul că e dată de Dumnezeul, Care a făcut cerul și pământul, adică întreaga existență. Pentru că numai Făcătorul întregii creații Se poate revela creației Sale și îi poate indica un mod de viață propriu Lui.

Și până acum am înțeles că viața cu Dumnezeu e viața plină de sfințenie, viața ca relație intimă cu Sine.

De aceea, pe singurul Dumnezeu, Ezechias Îl roagă să plece urechea Lui și să-l audă, să-Și deschidă ochii Săi și să vadă și să audă cuvintele lui Sennahirim [19, 16]. Adică să-l audă pe cel care L-a ocărât pe „Dumnezeul Cel viu” [Teon zonta] [19, 16], expresia  Teon zonta apărând în II Regi doar în cap. 19: la 19,  4 și 19, 16.

Pentru că numai un Dumnezeu viu reacționează la cele care se fac la adresa Lui. De aceea El vede și aude și Se implică în viața oamenilor.

Și Ezechias Îi cere Domnului să-l mântuiască din mâna aceluia, pentru ca toate regatele să cunoască faptul că Domnul este singurul Dumnezeu [19, 19]. Căci de unicitatea lui Dumnezeu se leagă adevărata soteriologie. Pentru că numai Dumnezeul Cel adevărat poate să-l mântuiască pe cel credincios Lui.

Și Domnul îl trimite pe Isaias să îi vestească faptul că l-a auzit [19, 20]. Iar cel care L-a hulit pe „Sfântul lui Israil [ton Aghion tu Israil]”[2] [19, 22] va fi pedepsit [19, 28].

Dumnezeu e Sfântul lui Israil pentru că El îi sfințește pe toți. Și El știe când noi stăm, ieșim sau intrăm și îi cunoaște pe cei care au mânie față de El [19, 27]. Iar lui Ezechias îi vestește belșug [19, 29], pentru ca în 19, 30-31 Domnul să vorbească profetic despre casa lui Iuda: „Și va adăuga [pe] cea care a fost mântuită [to diasesosmenon] casei lui Iuda, [și] rădăcina [rizan] care a rămas jos și va face rod sus. Căci din Ierusalim va ieși rămășița [catalimma] și Cel care mântuiește din muntele Sion [Anasozomenos ex orus Sion]. [Căci] râvna Domnului Puterilor [o zilos Chiriu ton Dinameon] va face aceasta”.

Iar rădăcina, rămășița și Cel care mântuiește este Hristos Domnul, Cel care S-a întrupat pentru noi ca să ducă rodul umanității Sale îndumnezeite de-a dreapta Tatălui.

Regele Assiriei nu va fi lăsat de Domnul să intre în cetate [19, 32-33], pentru că El va apăra în folosul cetății [19, 34]. De aceea, noaptea, a ieșit Îngerul Domnului și i-a lovit pe assirieni, murind 185.000 de oameni [19, 35].

Fiind bolnav, Ezechias, cu fața către perete, se roagă către Domnul [20, 2]. Și Îl roagă să-Și aducă aminte că a umblat înaintea Sa în adevăr și în inimă plină și făcând binele în ochii Săi [20, 3].

Iar rugăciunea și plângerea mare a lui Ezechias [20, 2-3] au fost auzite și văzute de Domnul [20, 5]. De aceea El îl va vindeca [20, 5], adăugându-i 15 ani de viață [20, 6]. Pentru că viața noastră, după cum vedem de aici, are sens teologic. Ea e un dar al lui Dumnezeu pentru noi și noi trebuie să o folosim duhovnicește, spre îndreptarea și sfințirea noastră.

Semnul vindecării: la rugăciunea Profetului Isaias s-a întors umbra înapoi cu 10 trepte [20, 11]. Și același Isaias, după cuvântul Domnului, îi prorocește lui Ezechias despre robia în Babilon [20, 16].

Manassis a făcut răul în ochii Domnului [21, 2]. Iar Domnul „a vorbit în mâna” Profeților Săi [21, 10], vestind faptul că El „va purta rele peste Ierusalim și peste Iuda” [21, 12]. El va șterge Ierusalimul [21, 13] și va lepăda „rămășița moștenirii” Sale [21, 14].

Și Amon a făcut răul în ochii Domnului [21, 20], pe când Iosias a făcut ce e drept în ochii Domnului [22, 2]. Iar atunci când a auzit ce era scris în „cartea Legii” [22, 8], Iosias și-a rupt hainele [22, 11]. Pentru că a înțeles faptul că mare este urgia Domnului aprinsă în ei [22, 13].

Profetesa Oldan [22, 14] le vestește voia Domnului [22, 15]. Și le spune că Domnul va aduce răul peste cei care nu au ascultat de cuvintele Cărții [22, 16]. Dar lui Iosias Domnul îi prorocește moarte bună [22, 20], pentru că i s-a muiat inima și s-a rușinat de la fața Domnului [22, 19].

Iosias a făcut făgăduință înaintea Domnului [23, 3] după ce a citit toate cuvintele Cărții făgăduinței [23, 2]. Și el a nimicit toate locurile idolatre și pe preoții lor [23, 4-20]. Și a săvârșit Paștiul Domnului Dumnezeu [23, 21, 23], care nu se mai săvârșise din zilele Judecătorilor [23, 22].

Cu toate acestea Domnul nu Și-a întors mânia urgiei Lui celei mari de la Iuda [23, 26] și i-a prorocit că va îndepărta seminția lui Iuda de la fața Sa [23, 27].

Ioahas a făcut răul în ochii Domnului [23, 32]. Și la fel și Ioachim [23, 37]. Și Domnul a trimis dușmani peste Ioachim ca să piardă seminția lui Iuda [24, 2].

Alt Ioachim a făcut și el răul în ochii Domnului [24, 9]. Iar „mânia Domnului era peste Ierusalim și peste Iuda” [24, 20]. Și profeția Domnului, aceea că Israil va fi robit și va fi dus în Babilon se împlinește [25, 7].


[1] Aici, la II Regi 18, 4, e singura apariție a lui Neestan în LXX. În VUL avem forma Naasthan. Pentru că în WTT Nahaș înseamnă șarpe.

[2] Expresie unică în II Regi.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [35]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Dumnezeu îi ajută pentru ca să nu fie nevoit să fugă pentru a scăpa „de umbră de om”:

Nime nu mă va-ntiri [goni] să fug la cetăț[i]
Cu șanțuri, cu tare străj[i], cu porț[i] cu lăcăț[i],
Nice m-a-nșira să fug pănă la Edom,
De oaste-npăimat, să scap de umbră de om.
(Ps. 59, 25-2)

Întreaga strofă e o construcție în plan imagistic realizată de Dosoftei.

Avem tabloul unei cetăți întărite realizat numai prin enumerație (șanțuri, străji, porți, lăcăți), procedeu retoric ce – deși nouă ne pare o pictură suprarealistă – susține imaginea inexpugnabilității sitului respectiv.

Enumerarea elementelor de apărare fundamentale ale cetății are însă și alte semnificații.

În primul rând, ele atestă panica sau chiar teroarea celui care caută refugiu.

Cel urmărit verifică mental soliditatea unei fortărețe și proiectează în registru imaginar elementele sale strategice de siguranță. Ele reproduc spectrul fricii și al stresului pe care îl experimentează omul persecutat de inamici și care se regenerează în amintire.

Pe de altă parte însă, ca și în didahiile lui Antim Ivireanul, aceste proiecții au valoare alegorică.

Din nou e foarte probabil ca Dosoftei să fi legat un verset psalmic de o învățătură evanghelică: „Când vă urmăresc pe voi în cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă; adevărat grăiesc vouă: nu veţi sfârşi cetăţile lui Israel, până ce va veni Fiul Omului” (Mt. 10, 23).

Cetatea este interpretată însă ca fiind: cetatea virtuții. Când ești împiedicat să faci o virtute, trebuie să cauți să împlinești alta.

Și așa, cetățile nu se termină

S-ar putea însă ca și formula lui Dosoftei, „umbră de om”, să ascundă mai multe sensuri.

Pe de o parte semnifică sentimentul de eliberare al celui care nu simte nici umbră de om, de dușman, în apropiere.

Însă, pe de altă parte, se poate ca Dosoftei să se fi gândit să denumească astfel pe acei vrăjmași aparte, spirituali, la care se referă foarte adesea psalmii (pe care traducerile coresiene îi numesc draci, în loc de vrăjmași, ținând cont de fapt de hermeneutica biblică ortodoxă), și care se țin scai sau…ca o umbră de om.

Așa încât umbră de om s-ar putea să fie Umbră-de-om

Psalmul 61 este, întreg, un cântec, cu ritm, melodie și cu cezură internă (și chiar cu refren), pe care o vom semnala mai jos:

În ce chip nu s-a pleca  /  către Dumnezău
Și i să va cuceri  /  biet sufletul mieu?

Că de la Dânsulu mi-i  / folos ș-agiutori,
Acela mi-i Dumnezău  /  și răzămători.

Cu Dânsul mă sprejinesc  /  și nu m-oi clăti,
Și-n greu ce mi s-a tâmpla  /  El mă va scuti.

Pizmașilor, pănă când  /  veț[i] îmbla zăluz[i],
De veț[i] lega-vă de om,  /  veninaț[i] și cruz[i]?

Și vă puneț[i] de-mproșcat   /  ca-ntr-un zid plecat,
Gândiț[i] că l-iț [îl veți] răsâpi   /  ca un gard stricat.

Și staț[i] de vă sfătuiț[i]   /  prețul să-m[i] schimbaț[i]
Și cu sete alergaț[i]   /  cu rău să-m[i] stricaț[i].

Din rost îm[i] ziceț[i] bine,   /  de mă îmblânziț[i],
Și din inemă cercaț[i]   /  să mă vicleniț[i].

Ce eu tot mă voi pleca  /   cătră Dumnezău,
Și Lui să te cucirești,   /  biet sufletul mieu.

La Dânsulu mi-i să rabd,   /  că mi-i Dumnezău,
Spre folos, spre agiutori,   /  nemutat spre rău.

De Dumnezău m-oi spăsî,   /  și slavă m-va da,
Dumnezău mi-a agiuta,   /  căce-L voi răbda [aștepta].

Deci să nedejduiț[i]   /  spre Dâns, că vă zâc,
Tot soborul creștinesc,   /  cu mare cu mic.

Și inema cătră Dâns   /  toț[i] să vă vărsaț[i],
Că-i a nostru Dumnezău,   /  și să vă rugaț[i].

Iară hiii oamenești   /  văz că sunt deșerț[i],
Și-i văz că sunt mincinoș[i],   /  plini de strâmbătăț[i].

Și cu svatul lor cu tot   /  deșert svătuiesc,
Și cuvântul nu le stă   /  de câte grăiesc.

Pentru-aceea eu vă zâc   /  să hiț[i] înțelepț[i]
Și să nu nedejduiț[i]   /  cătră strâmbătăț[i],

Nice cătră apucări   /  să nu lăcomiț[i],
Nice-n bogățâi ce vin   /  să nu vă uimiț[i].

Că de-aceasta Dumnezău   /  o dat-au ales,
Și de-aceasta de daóri   /  eu am înțăles

Că-i puterea și mila   /  a lui Dumnezău,
Și va-mpărțî tuturor [fiecăruia]   /  după lucrul său.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén