Istorie III. 11

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a.

***

40. Culianu despre legionari

Un articol publicat la Frankfurt, în 1984[1]. Dar care fusese „scris la începutul anului 1981, în limba engleză”[2]. În ediția de față poartă titlul: Mircea Eliade și broasca țestoasă zburătoare, p. 328-360.

Și Culianu consideră aici Legiunea Arhanghelului Mihail „o organizație fascistă…fondată de Corneliu Zelea Codreanu în 1927”[3].

Iar ideologia Gărzii de Fier „avea multe în comun cu ortodoxia profesată de Nae Ionescu și de Crainic, precum și cu teoria jertfei creatoare[4] a lui Blaga dar esența legionarismului românesc era aceea a unui fascism religios[5].

Codreanu era „un antisemit feroce[6] dar „a avut totdeauna grija să afirme că antisemitismul lui avea cauze economice[7].

Și Culianu a vrut să demonstreze în acest articol că Eliade „nu a fost niciodată membru al Gărzii de Fier” și „nu a exprimat niciodată sentimente antisemite[8].

*

41. Cele 8 articole reeditate în 2005

Editura Fundației Anastasia a reeditat 8 articole ale Părintelui Stăniloae în cartea: Părintele Dumitru Stăniloae, O teologie a Icoanei, cu postfață de Adrian Matei Alexandrescu, vol. îngrij. de Ștefan Ionescu-Berechet, Ed. Fundației Anastasia, București, 2005, 262 p.

Articolele publicate aici, conform paginii 249, sunt următoarele: (imagine text).

 *

42. Sursa Lavsaiconului românesc

În Prefața cărții, Părintele Dumitru a spus că a tradus Istoria Lausiacă după ediția lui G. J. M. Bartelink, din 1974[9].

Adică după ediția greco-italiană[10]: Palladio, La storia lausiaca, con una introduzione di Christine Mohrmann, testo critico e commento a cura di G. J. M. Bartelink, Ed. Mondadori – Fondaz. L. Valla, Milano, 1974, XXIII + 415 p.

G. J. M. Bartelink = Gerhardus Johannes Marinus Bartelink.

 *

43. Fața lui Arios, ereticul

În această frescă a pălmuirii lui de către Sfântul Nicolaos[11], Arios[12] are turban, aidoma unui turc. Barbă, trup ascetic, haine scumpe, fără însemne preoțești deși el era preot.

(imagine)

Fresca se află în Biserica Mănăstirii Sumela din Turcia[13].

(imagine)

În Mănăstirea Sfântul Pafnutie de Borovsk, din Rusia, o frescă din anul 1665 ni-l prezintă pe Arios în două ipostaze: la Sinodul I Ecumenic și moartea lui în veceu[14].

Însă în ambele ipostaze are față de om evlavios…dar asta doar în aparență.

Într-o altă frescă, Arios e mâncat de Satana. El are haine monahale și barbă în această ipostază…însă coada balaurului începe la tâmpla lui dreaptă și nu pare a avea ochi[15].

(imagine)

În Martirologiul împăratului Vasilios al II-lea[16], păstrat la Vatican, Arios e prezentat ca fiind căzut în genunchi în fața Sfinților Părinți sinodali prezenți la Sinod[17].

Cu barbă, tuns scurt…și cu haine ce pot fi interpretate ca fiind preoțești.

(imagine)

Într-o altă Icoană a Sinodului I Ecumenic, Arios are turban, nu vrea să audă adevărul și e pictat în partea de jos, în întuneric.

(imagine)

Barbă și mustață mare, fiind îmbrăcat ca un om de frunte.

*

44. Primul poem din MS 6441

Primul poem eminescian din MS 6441, Bucureşti, 1879[18] e scris pe 3 pagini și e semnat: M. Eminescu, București, 4 ianuarie 1879.

(imagine)

Textul e următorul[19]:

Cu măne[20] zilele-ți adaogi,

Cu ieri viața ta o scazi

Și ai cu toate astea’n față

De-apururi ziua cea de azi

*

Când unul trece, altul vine

În astă lume a-l urma

Precum când soarele apune

El și resare unde-va

*

Se pare cumcă alte valuri

Cobor’ mereu pe acelaș val

Se pare cumcă-i altă toamnă,

Ci’n veci aceleași frunze cad

*

Naintea nopții noastre ămblă

Crăiasa dulcii dimineți;

Chiar moartea ensăși e-o părere

Și un visternic de vieți

*

Din ori-ce clipă trecătoare

Ast adevăr îl înțeleg,

Că sprijină vecia ’ntreagă

Și ’nvârte universu’ntreg

*

De-aceea sboare anu-acesta

Și se scufunde în trecut,

Tu ai ș’acum comoara’ntreagă

Ce’n suflet pururi ai avut

*

Cu măne zilele-ți adaogi

Cu ieri viața ta o scazi,

Având cu toate astea’n față

De-apururi ziua de azi

*

Priveliștele sclipitoare

Ce’n repezi șiruri se diștern

Repaosă nestrămutate

Sub raza gândului etern.


[1] Ioan Petru Culianu, Studii românești, vol. I. Fantasmele nihilismului. Secretul doctorului Eliade, trad. de Corina Popescu și Dan Petrescu, Ed. Nemira, București, 2000, p. 360.

[2] Idem, p. 360. n. *.

[3] Idem, p. 343.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 345.

[6] Idem, p. 347.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 354.

[9] Paladie, Istoria Lausiacă (Lavsaicon), trad., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ed. a 2-a, Ed. IBMBOR, București, 2007, p. 8, n. 1. Cartea are 131 de pagini. Iar prima ediție a fost editată în 1993.

[19] Idem, p. 2 (față și verso) și 3 (față).

[20] Mâine.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [36]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Ideea că omul persecutat de semenii săi fără conștiință și fără Dumnezeu este „ca un zid plecat” și „ca un gard stricat”  (Ps. 61, 9-10) ne amintește de toposul ruinelor spirituale, dezvoltat în romantism, despre care am mai vorbit cu alte ocazii.

Ca și în psalmul 41, în care dorul de Dumnezeu este exprimat ca „setea” ce „arde-n plămână”, „sete aprinsă”, dar care „varsă-n suflet răceală de gheață” – în termeni paradoxali, așadar, paradoxul constând însă, în primul rând, în exprimarea unor stări eminamente duhovnicești prin comparație cu suferințe psiho-somatice –, la fel în psalmul 62 dorința de a-L vedea pe Dumnezeu este atribuită atât sufletului, cât și trupului:

Că pentru Tine mi să-nsătează
Bietul de suflet, vrând să Te vază,
Cât de ori multe ce Te dorește,
Trupul, mișelul, să schimosește,
Ca-n pustii dese și-nsecetate,
Fără de apă și necălcate.

De m-aș vedea-mă-n svânta Ta casă,
Mișelul suflet s-ar desfăta-să,
Prăvind de-aproape svânta Ta slavă,
Că de-aș vedea-Te fără zăbavă. /…/
Să văz de-aproape svânta Ta față
Și cu mâni tinse să stau la rugă /…/

Atunce, Doamne, s-ar sătura-să
Bietul mieu suflet dintr-a Ta masă.

(Ps. 62, 3-12, 18-19, 21-22)

Relevantă stilistic este imaginea pustiilor „dese și-nsecetate”, care susține comparația setei  trupului după Dumnezeu.

Pentru că ființa umană este o unitate care face ca trupul să fie irigat de dorul și de nevoile sufletului, chiar dacă acestea nu îi sunt proprii.

Așa încât, atunci când sufletul tânjește după Dumnezeu, este mistuit de dorința de a vedea slava Lui („mi să-nsătează/ Bietul de suflet, vrând să Te vază”), și trupul se simte ca în mijlocul unor „pustii dese și-nsecetate/ Fără de apă și necălcate”.

Insistența pentru a descrie pustia – pauperitatea izvoarelor vitale și absența însăși a oricăror forme de viață din spațiul ei – face parte însă din retorica poetică.

Scopul este acela de sublinia consistența suferinței duhovnicești, stringența împlinirii dorului spiritual, mai arzător chiar decât nevoile biologice fundamentale.

Satisfacerea necesității spirituale de a hrăni sufletul cu slava lui Dumnezeu („Atunce, Doamne, s-ar sătura-să/ Bietul mieu suflet dintr-a Ta masă”) este la fel de fundamentală, pentru susținerea ființei umane în viață, ca și împlinirea nevoilor primare/ fundamentale, ale trupului: setea și foamea.

Sufletul spiritual al omului are suferințele sale specifice, care constau în dorul de a-L cunoaște și de a-L vedea pe însuși Izvorul existenței sale: aceasta este foamea și setea lui vitală, pe care, dacă nu le satură, este el, sufletul, ca un trup schimosit în pustiul cel mai arid și mai gol de viață.

De aceea, desfătarea lui este să vadă slava lui Dumnezeu, energiile Lui necreate și veșnice: „Mișelul suflet s-ar desfăta-să,/ Prăvind de-aproape svânta Ta slavă,/ Că de-aș vedea-Te fără zăbavă”.

Din nou, insistența repetitivă este cât se poate de elocventă, iar intensitatea dorului este exprimată prin sugestia grabei, a nerăbdării, cât și prin metafora privirii de-aproape a slavei dumnezeiești: „Prăvind de-aproape svânta Ta slavă,/ Că de-aș vedea-Te fără zăbavă”, „Să văz de-aproape svânta Ta față”.

Cum spuneam și mai devreme, sunt primele poezii ale iubirii de Dumnezeu în limba română.

Și sunt primele poezii ale iubirii

Tocmai de aceea, cum am sesizat și altădată, când neoanacreonticii au avut nevoie de un model românesc pentru a exprima suferințele dragostei, au apelat – într-un mod cam nedeontologic – la Dosoftei și la poezia religioasă.

Și peste timp, când poeții partidului comunist nu știau cum să mai slăvească regimul și pe conducătorii iubiți, au făcut același lucru – apropo de detractorii care știu să fure bine de la cei pe care îi ignoră sau despre care spun că le repugnă.

Mâinile „tinse” care „stau la rugă” indică faptul că vederea/ contemplarea slavei dumnezeiești este urmarea rugăciunii insistente către Dumnezeu, născute de acea secetă a dorului descrisă mai sus.