Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Dumnezeu este Cel ce „mă acoperi supt aripi svinte,/ Țiindu-mi umbră-n vreme fierbinte” (Ps. 62, 29-30).

Bineînțeles, este vorba despre vremea toridă a suferințelor, ceea ce în rugăciunile ortodoxe se numește adesea cuptorul încercărilor.

În psalmii 62 și 63 întâlnim din nou blesteme la adresa celor răi:

Iară aceia ce-m[i] cearcă răul,
Fără de veste să-i soarbă tăul.

Stârvuri să zacă, căzuț[i] de aramă,
Să nu mai hie nice-ntr-o samă.

Hulpile noaptea părț[i] să le facă,
Și zua pasări să nu le treacă.
/…/

Și să-ș[i] astupe pizmașii gura,
Să să oprească vrajba și ura.

(Ps. 62, 35-40, 45-46)

*

Că li-i tăioasă limba ca spata,
Cu venin iute li-i arcul gata.

Fără de veste, cu lancea plină,
Vor să săgete [pe] cei fără vină.
/…/

Ș[i]-au întăritu-ș[i] cuvânt de sfadă,
Să-ntinză lațuri, să puie nadă.
/…/

Limbile-ntr-înșii să ostenească,
Lumea de dânșii să să ciudească
/…/

Și ce lucrează toț[i] să-nțeleagă,
S-aibă direptul inemă-ntreagă.

(Ps. 63, 7-10, 13-14, 25-26, 29-30)

Imaginea leșurilor pradă animalelor sălbatice și păsărilor răpitoare este fără îndoială înfiorătoare, percepută în realismul ei.

În psalmul 17 remarcam același realism tulburător: „Stârvurile-n câmpuri, zăcând aruncate,/ Să strângă troiene de vânturi suflate”.

Probabil că Dosoftei a și avut ocazia să vadă asemenea tablouri, imposibil de șters din memorie. Sunt scene de război care lasă în urmă imaginația.

Însă există și semnificații alegorice ale acestor versuri, din Ps. 62: pe cei ce-i soarbe tăul (balta iadului), îi iau în primire vulpile și păsările răpitoare, care în Scriptură simbolizează demonii.

La acestea face referire și Hristos în Evanghelie: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-Şi plece capul” (Mt. 8, 20). Adică oamenii admit să se încuibeze demonii în inima lor, dar pe Fiul lui Dumnezeu nu-L lasă să Se odihnească acolo.

Prin urmare, putem lua în considerare prezența unor stârvuri spirituale în versurile de mai sus ale lui Dosoftei.

Însă aici este denumit tău (baltă, iaz) ceea ce în altă parte Dosoftei numește „genunea cea largă”, dar și „smârc” (vâltoare) (Ps. 68, 48-49).

Acești termeni, deși denumesc realități destul de diferite ca dimensiuni și înfățișare, precizează însă, fiecare dintre ei, anumite proprietăți ale spațiului pe care îl reprezintă – infernul – și care nu pot fi reproduse de un singur lexem.

Astfel, genunea indică abisul iadului, tăul semnifică aspectul său mocirlos și stătut din punct de vedere spiritual, iar smârcul sugerează dinamica suferinței celor care s-au făcut prizonierii acestui loc.

În psalmul 63, în versurile citate, ideea de intrigă și de uneltire împotriva celor nevinovați este ilustrată de mulțimea instrumentelor care susțin această vânătoare nedreaptă: spată (spadă/ sabie), arc, lance, săgeți, lațuri, nadă.

Când vorbește despre „tăioasă limba ca spata”, Dosoftei nu se referă la bârfa obișnuită – deși nici aceia nu este inofensivă – ci la aspecte mult mai grave și mai periculoase, care conduceau la pierderea demnității și chiar a vieții celui care cădea pradă intrigilor de acest fel.

Ne amintim că Antim Ivireanul amenința cu anatema în didahiile sale pe cei care nu mai terminau cu pâra, referindu-se, bineînțeles, la delațiuni, denunțuri către domnitor care urmăreau distrugerea unui om sau a unei familii.

De aceea, este de înțeles „urarea”: „Limbile-ntr-înșii să ostenească”.

Did you like this? Share it: