Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [38]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:
Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita
***
Mergând mai departe, regăsim acea precizare, frecventă în versurile dosofteiene, că Împărăția Cerurilor este „svânta Ta casă”, având „curțâle cele desfătate”, și „Biserica Ta cea svântă” (Ps. 64, 10-13).
Și în Ps. 41 pomenea de „svânta Ta casă” și de „corturi tinse în funi de mătasă”. Iar în Ps. 47, despre „svânta cetate/ Din măgura svântă /…/ Cetate frumoasă/ De piatră vârtoasă /…/ Pre coaste de munte/ Cu ulițe multe /…/ Cu curț[i] desfătate,/ Cu pânzele nalte”.
Aceste descrieri sunt simptomatice în psalmii versificați de Dosoftei.
Cum spuneam și mai devreme, ele corespund aserțiunilor din cazanii, potrivit cărora sfinții se vor desfăta în „curțile și în polatele [cămările] cetăței ceii de sus, carea o au zidit însuși Dumnedzău. […] [Acolo sunt] curțile céle luminate a Împăratului ceresc, unde iaste tot veselie și bucurie și cântări neîncetate. Acolo iaste viiață fără de moarte. […] Raiul iaste zidit de Dumnedzău sus la răsărit, pre munți înalți și frumoși, unde-s vânturi vésele, nice foarte calde, nice foarte răci, și văzduh luminat. Că Raiul stă mai sus de pământ, ca o curte împărătească mai sus decât alte case” [1].
Sigur că Dosoftei detaliază atunci când ne descrie o cetate de piatră, „pre coaste de munte”, având „ulițe multe”, „curți desfătate” și steagurile înălțate („pânzele nalte”): semn al păcii, al tihnei și îndestulării, și al biruinței.
Cât despre mătasea corturilor, vom mai vorbi…
Ideea următoare pare exprimată în mod tautologic, dar Dosoftei urmărește, dimpotrivă, efectul stilistic:
Ne rugăm și noi, Dumnezău sfinte,
Să ne-asculți la ceas de rugăminte.
(Ps. 64, 15-16)
Ne rugăm să ne auzi când ne rugăm: nu este, cum ar părea, o bâlbâială a celui care se roagă sau o neștiință de a-și formula cererea.
Dosoftei urmărește să inducă sentimentul de profundă umilință a celui care se roagă.
E important, mai înainte de toate, ca Dumnezeu să accepte să intre în dialog cu omul.
Prezența Lui în acest dialog este cu adevărat esențială, este cu adevărat scopul rugăciunii, mai importantă chiar decât conținutul rugăciunii și decât împlinirea cererii celui ce se roagă.
De aceea și umilința – având conștiința acestei prezențe – este pe măsură, și Dosoftei o subliniază recurgând la repetiția nu numai a procesului activ (Ne rugăm /…/ la ceas de rugăminte), cât și a subiectului inclus: „Ne rugăm și noi”.
Este o modalitate de a insista pe starea de necesitate a sinelui rugător. Și el are nevoie mai întâi de Dumnezeu, și apoi de împlinirea rugăciunii.
O imagine plastică și chiar o metaforă revelatorie, involuntară sau nu, reiese și din versurile următoare:
Că Svinția-Ta ești așezare
Pre uscat tuturor și pre mare.
(Ps. 64, 17-18)
Dumnezeu este „așezare” celor de „pre mare”. El întrupează toată stabilitatea și siguranța, împotriva a tot ceea ce înseamnă oceanul incertitudinii în fața unui om.
Și pentru cei ce stau „pre uscat”, pentru cei netulburați de patimi, și pentru cei care sunt „pre mare”, zbuciumați sufletește, Dumnezeu este rațiunea așezării lor.
Marea, și mai ales valurile ei, sunt un simbol alegoric și pentru cei mândri, care se înalță de trufie, dar pe care Dumnezeu îi tulbură:
Tu sprijinești munțâi în vârtute,
Când turburezi marea cu vânt iute.
De valuri, de urlet să-ntrestează
Toț[i] păgânii și să spământează.
Și de semne ce văd îi ia teamă…
(Ps. 64, 19-23)
Dacă munții reprezintă simbolul celor sfinți, marea simbolizează pe cei agitați de vanitate și de patimi multe.
[1] Varlaam, Carte romănească de învățătură [Cazania, 1643], vol. II: Textul, ediție îngrijită și glosar de Stela Toma, prefață și studiu de Dan Zamfirescu, Ed. Roza Vânturilor, București, 2011, p. 22, 80, 256.