Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Un pasaj demn de remarcat este cel care Îl prezintă pe Dumnezeu ca proniator al lumii, al pământului:

Demineață când ieș[i], Tu dai rază,
Și de Tine cina să-mfrâmșază.

De Tine pământul să adapă,
Și de bișug nime nu să scapă.

părăul Tău, Dumnezău[le], varsă,
De sațâu gătind tuturor masă.

Brazdele pământului le-mbată,
Să rodească secere bogată.

În ploi bune, vesele să crească
Vipturile și să să mulțască.

Anul cu cunună l-nărocește
Și cu de tot bine l-îndulcește,

Câmpii de grăsime să să împle
Și pustia grasă să să tâmple.

În frâmsețe, dealurile nalte
Bucurie le-a-ncinge să salte.

Să-nvăscură oile, mieorii,
Și s-or veseli secerătorii

De zăpódii [văi] ce vor unda grâne.
Și toț[i] vor cânta sătui de pâine.

(Ps. 64, 25-44)

Înaintea poeziei pastorale și a peisajelor câmpenești din lirica pașoptistă, Dosoftei reușește să surprindă o tonalitate picturală care le devansează.

Mai puțin atmosfera nostalgică este reprodusă în versurile dosofteiene, care exaltă beatitudinea ca rezultat al revărsării razei harului lui Dumnezeu.

Această rază primordială face să se reverse izvoarele fericirii și ale belșugului pe pământ. Dar ea este izvorul primar, care determină să apară și să curgă pâraiele

Dosoftei reușea să chintesențieze, în câteva versuri, o întreagă perspectivă paradisiacă și rustic-primară (fără a fi neapărat localizabilă etnic sau temporal), pe care ulterior curente întregi se vor strădui, în secolul XX, să o reproducă în opere literare.

Tabloul acesta complex merită însă o analiză în amănunțime. Pentru că este nu doar complex, ci și omogen, iar versurile decurg unele din altele ca efectul din cauză.

Cauza tuturor este Cel ce „Demineață când ieș[i], Tu dai rază”.

În dimineața lumii, El a zidit-o pe ea din nimic. I-a dat lumina vieții, a ființei. Și ea, lumea, a apărut în raza Lui.

De aceea, Eminescu putea spune: „lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată /…/ Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze /…/ Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,/ Avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă” (Scrisoarea I).

Și tot el zisese, în același poem, că, mai înainte să apară lumea, „era un întuneric ca o mare făr-o rază”.

Dumnezeu iese dimineața și zidește lumea, dăruindu-i raza Sa.

Dimineață se referă la vremurile aurorale ale cosmogenezei.

Aceasta este lucrarea Sa, cum va spune, în mod tainic, și psalmul 103: „omul /…/ Iese-n treabă demineață,/ De lucrează până-n sară” (Ps. 103, 95-97). Pentru că Dumnezeu Se numește de multe ori pe Sine om, în pilde, în mod acoperit.

În primele versuri de mai sus se afirmă aproximativ același lucru: „Demineață când ieș[i], Tu dai rază,/ Și de Tine cina să-mfrâmșază”.

De dimineață, din zorii lumii și până la cină, El lucrează. Iar cina poate fi aceea din veșnicie, din Împărăția fără sfârșit.

Așa încât, de dimineață până la cină poate să însemne: de la geneză până la eshatologie.

„Și de Tine cina să-mfrâmșază”: pentru că El este Frumusețea și Lumina cinei veșnice.

Din perspectiva unei perioade de timp mai reduse, se poate interpreta că versurile se referă la pronia lui Dumnezeu, care conduce viața omului în fiecare zi, de dimineața până seara, care revarsă raza harului la ora trezirii și deopotrivă la ceasul mesei de seară, când omul este împlinit de munca sa și este mulțumitor față de Creatorul său.

Raportându-ne la literatura română, ne amintim de scena cu care debutează primul volum din Moromeții și de importanța pe care o avea momentul comuniunii familiale la cină. Dincolo de proza realistă a lui Preda, se vede că oamenii acordau o semnificație aparte momentului, în mod tradițional, chiar dacă în roman nu este menționat niciun simbolism religios.

Dumnezeu, Carea a dat rază și a creat lumea, tot El adapă pământul și îl umple de „bișug” (belșug).

Adică, e Creatorul, dar și Proniatorul lumii, Cel care are grijă de creația Sa și nu Se retrage – cum afirmă protestanții – în transcendență după ce creează lumea.

Mai mult, „părăul Tău, Dumnezău[le], varsă,/ De sațâu gătind tuturor masă”.

Din nou, prin pârâul lui Dumnezeu se poate înțelege fie curgerea binecuvântărilor și a harurilor Sale peste tot pământul, fie, în mod propriu, izvorârea apelor care adapă pământul și îl fac să rodească.

Însă îmbătarea brazdelor cu apa aceasta a binecuvântării dumnezeiești și unduirea grânelor în văi sunt imagini poetice absolut remarcabile pentru stadiul limbii și al poeziei noastre de la sfârșit de secol XVII: „Brazdele pământului le-mbată,/ Să rodească secere bogată /…/ Să-nvăscură oile, mieorii,/ Și s-or veseli secerătorii/ De zăpódii [văi] ce vor unda grâne./ Și toț[i] vor cânta sătui de pâine”.

Putem spune nu numai că îi anunță pe Alecsandri, Coșbuc ori semănătorismul, dar și că, prin universalitatea semnificației, depășesc perspectiva ideologică limitată a curentelor din epoca modernă.

Nu doar că pământul se adapă, ci mai mult, brazdele lui se îmbată cu această apă. Ceea ce arată o mare binefacere.

Chiar dacă româna modernă îl are pe a (se) undui (după fr. ondoyer), reținem totuși că Dosoftei a creat mai întâi termenul poetic a unda în limba română – dar tot el a acordat valoare poetică și undelor mării (după cum am semnalat cu alte ocazii).

Ipostaza grânelor unduitoare ca marea este impresionantă. Probabil că această imagine s-a impregnat în memoria autorului și l-a determinat să o traducă poetic în psalmi.

Până și pustia, care în alt psalm, după cum am văzut anterior, era însecetată și neumblată, este acum „pustia grasă”.

Semnificația generală este, așadar,  aceea a unei bogății paradisiace de vipturi (roade).

 „Oile, mieorii” s-au învăscut (s-au îmbrăcat) cu bucurie, „și s-or veseli secerătorii/ De zăpódii ce vor unda grâne”.

Păstorii și secerătorii deopotrivă, cei ce se trezesc dimineață și cei care cinează din roadele muncii lor, sub raza lui Dumnezeu, toți sunt în aceeași beatitudine a belșugului de har pe care Creatorul lumii îl revarsă peste universul Său.