Nicolae Steinhardt despre Eminescu

Am aflat aseară și o neașteptată și providențială confirmare a justeții demersului nostru de a analiza opera lui Eminescu prin apelul la tradiția literară și gândirea veche, din partea unui profund exeget autohton.

Scriindu-i lui Negoițescu în legătură cu eseul său despre Eminescu, Nicolae Steinhardt îi spunea (sublinierile ne aparțin):

„Nu ştiu dacă aşa şi este în realitate, dar că în opera lui Eminescu există straturi suprapuse cred că e adevărat […].

Da, există un strat superficial pe care l-aş numi stratul Veronica Micle, unde proliferează „blondele copile“ şi care, deşi lipsit de „grotesc lexic“, are totuşi un iz nesuferit de grădină Union.

Există, apoi, un strat aşa-zis filosofic, vag schopenhauerian […].

Apar apoi straturile pe care le-aş numi maioresc[i]ene: ale filosofiei şi romantismului german – de bună calitate, de largă circulaţie, dar de valoare poetică plafonată.

Şi se descoperă apoi – în toată splendoarea lor – straturile poeziei autentice şi mari, ale poeziei specifice fenomenului românesc, straturile pe care atât de convins le scoţi în vileag, cu care ne desfeţi şi ne îmbii, lăsându-ne buimaci ca şi vizitatorul ce ar pătrunde din arşiţa deşertului în răcoarea peşterei hoţilor unde strălucesc nestingherit nestematele.

Acestui ultim strat, dens, adânc şi vast, i se poate spune plutonic, placentar, mitic, magic, oniric, selenar, hipnotic, incantator, cum vrei.

Eu unul nu m-aş sfii să-i spun mioritic sau haric şi mai mult decât sub semnul lui Jakob Boehme, Swedenborg, Paracelsus sau Plotin, al Gnosei sau al astrologiei, l-aş aşeza sub semnul Isihiei, al lui Grigor[i]e Pallama sau al Paracletului lui Sergiu Bulgacov, al înduhovnicirii misticei ortodoxe, izvorând din taina energiilor necreate şi din lumina Taborului.

„Somnie“ desigur că e, dacă prin somn înţelegem adumbrirea iluziei lumeşti, „punerea în paranteză“ a Mayiei, eficacizarea poveţei liturgice „toată grija cea pământească s-o lepădaţi“.

„Mut-duios-uimit“ mă uit la stratul eminescian cel mai adânc, din care ne chemi să ne împărtăşim, ca la un imbold şi un prilej de comuniune şi mioritică şi harică, act „dulce, amar şi blând“ pe care, poate, şi lui i-a fost teamă să ni-l propuie şi pe care şi nouă, desigur, ne-a fost frică să-l săvârşim.

Meritul cel mare al articolului tău mi se pare a fi că, în sfârşit, ne atragi luarea aminte asupra potirului – cel izvorât din spiritualul şi mai presus de ceruri jertfelnic – unde poezia eminesciană e cea mai vie şi de care putem să ne apropiem „fără teamă“ şi cu dulce, fermecată evlavie.

Cred, totuşi, că nu trebuie să ne grăbim cu ierarhizarea, cu exclusivismul. Ca la petrol, unde din fiecare fază a operaţiei de filtrare rezultă un produs valabil şi la fiecare nivel eminescian se iscă o rezonanţă. Nu e viu numai Eminescu mitic-magic, e şi cel – să nu te strici de râs! – al nivelului „Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul…“. Sună curat şi stratul din „Doina“ unde frumuseţea clocoteşte ca din geysari [sic], violentă şi pătimaşă, prăvălire mioritică, tracică de stânci, în bubuit de tunet.

Şi nu cred pentru nimic în lume că în trecerea de la androgin la veneră se poate vorbi numai de degradare; ci mai degrabă de întrupare.

Poezia, dragul meu, e desigur o nostalgie, nostalgia paradisului, dar face parte şi ea din creaţie – din lumea creată şi întrupată, în care nu circulă fiinţe androgine, ci creaturile rânduite de Dumnezeu.

De-ar fi să te strici încă odată de râs, îţi voi aduce aminte de cuvintele lui Novalis: „Poesie ist die grosse Kunst der Konstruktion der transzendentalen Gesundheit. Der Poet ist also der transzendentale Arzt [Poezia este marea artă a construcției sănătății transcendentale. Poetul este, astfel, doctorul transcendental]“. De unde rezultă că lumea, decât caricatură şi fază degradată a androgeniei, e mai curând material de transcendat.

Să nu uităm lecţia teribilă a lui Thomas Mann în „Dr. Faustus“: creatorul poate depăşi coordonatele lumii, le poate estompa, electriza sau dezintegra; dar nu le poate „înlocui“ fără a cădea în demonism.

Să nu facem cu dinadinsul demoni din luceferi. Pe porţiunea aceasta spaţială bogomilică unde ne-a fost dat să trăim ne-a ameninţat – afară de multe, istorice – un singur mare pericol peren: manicheismul.

Nu, dragă Nego, nu, să nu ne fie până şi Eminescu prilej de sminteală manicheistă[1].


[1] Ștefăniță Regman, N. Steinhardt către I. Negoiţescu: Trei scrisori inedite, în rev. Apostrof, anul XXIV, 2013, nr. 3 (274), http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=2016.

Echilibrul de care avem nevoie

  • În interviul de aseară, Prof. Adrian Năstase a dat dovadă de multă maturitate și echilibru. Cred că aceasta e consecința bună a trecerii prin tot felul de cataclisme personale.
  • Ionuț Vulpescu: „Statul social înseamnă învățământ mai bun, îngrijirea sănătății, înseamnă grija față de familie, înseamnă reguli edilitare care să redea orașelor și satelor noastre o înfățișare civilizată, înseamnă o birocrație fiscală transparentă și eficientă”.
  • Idem: „Se vorbește de „criza școlii”. În realitate, avem de-a face cu o criză a familiei, nu a școlii. Elevii petrec în școală 4-6 ore pe zi, cinci zile din șapte. În tot restul timpului, ei stau acasă, în familie, acolo unde ar trebui să învețe cei șapte ani de acasă. Noi am prăbușit autoritatea familiei și cea a profesorului. Pentru că îi salarizăm pe părinți cu 300 de euro pe lună, după care le arătăm copiilor la televizor o cu totul altă lume, pe care părinții nu le-o pot oferi, autoritatea părinților este la pământ. La fel, îi plătim pe profesori cu 200 de euro pe lună, îi controlăm și îi timorăm prin totul felul de politici, chipurile, de protecție a drepturilor elevului. După care huliganii îi batjocoresc în clase, îi umilesc cu banii părinților ș.a.m.d. Și mai vorbim de criza școlii. Eronat: este o criză a familiei, provocată de inechitatea socială, de decalajele de dezvoltare dintre grupurile sociale, de nefuncționalitatea statului social. Să ne lărgim, deci, orizontul gândirii sociale, politice și juridice”.
  • Radu Tudor: „Interviul cu Adrian Nastase la Sinteza zilei a marcat si un record al audientei: minutul de aur a fost la 22, 37, cu un virf de 7,1 rating, ceea ce inseamna peste 850.000 telespectatori”.

Facerea (cap. 10)

Facerea

*

Traducere și note de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Traducerea noastră s-a făcut din limba greacă veche, conform: Septuaginta (LXX), ed. Alfred Rahlfs, Ed. Württembergische Bibelanstalt/ Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 1935, inclusă în ediția electronică BibleWorks v. 7.

***

 

Cap. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9.

 

***

Capitolul 10

1. Și acestea sunt nașterile [e ghenesis] fiilor lui Noe: Sim, Ham [și] Iafet. Și lor li s-au născut fii după potop.

2. Fiii lui Iafet: Gamer  și Magog şi Made  și Iovan și Tovel  și Mosoh  și Tiras [1].

3. Și fiii lui Gamer: Ashanaz  și Rifat  și Torgama [2].

4. Și fiii lui Iovan: Elisa și Tarsis, chitii și rodii [3].

5. Din aceştia s-au separat/ împărțit[4] insulele/ ostroavele[5] neamurilor [nisi ton etnon] în pământul lor, fiecare după limba [sa] în triburile lor și în neamurile lor.

6. Și fiii lui Ham: Hus şi Mesraim, Psud și Hanaan[6].

7. Și fiii lui Hus: Sava şi Evila şi Savata și Regma și Savacata. Și fiii lui Regma: Sava şi Dadan[7].

8. Și Hus a născut pe Nevrod [8] [și] acesta a început a fi uriaș [gigas] pe pământ[9].

9. Acesta a fost uriaș vânător[10] [gigas chinigos] înaintea Domnului Dumnezeu. Pentru aceea vor zice: „uriaș vânător ca Nevrod înaintea Domnului”.

10. Și a fost începătura împărăției lui Babilonul și Orehul [11] și Arhadul [12] şi Halanniul[13] în pământul Sennaar [14].

11. Din pământul acela a ieșit Assur [15] şi a zidit Ninevi [16] și cetatea Roovot[17] şi Halahul [18].

12. Și Dasemul, între mijlocul Nineviei și între mijlocul Halahului: aceasta este cetatea cea mare[19].

13. Şi Mesraim a născut ludiimii [Loudiim] şi enemettimii [Enemettim] şi laviimii [Laviim] și neftaliimii [Neftaliim][20].

14. Şi patrosoniimii [Patrosoniim], şi hasloniimii [Hasloniim] – de unde au ieșit, de acolo, filistiimii [Filistiim] – și caftoriimii [Caftoriim][21].

 15. Și Hanaan a născut pe Sidon [ton Sidona], întâiul-născut, și pe Hetteos [ton Hetteon][22],

16. Și pe Iebuseos [ton Iebuseon], și pe Amorreos [ton Amorreon], şi pe Ghergheseos [ton Ghergheseon][23],

17. Şi pe Eveos [ton Eveon], şi pe Arucheos [ton Arucheon], şi pe Asenneos [ton Asenneon][24],

18. Şi pe Aradios [ton Aradion], şi pe Samareos  [ton Samareon], şi pe Amati [ton Amati]. Și după aceasta s-au împrăștiat neamurile hananeonilor [Hananeon][25].

19. Și s-au făcut hotarele hananeonilor de la Sidon [Sidonos] până au ajuns întru Gherara și Gaza[26], până au ajuns la Sodoma și Gomorra, Adama și Sevoim, până la Lasa [27].

20. Aceștia sunt fiii lui Ham în triburile lor, după limbile lor, în țările lor și în neamurile lor.

21. Şi lui Sim i s-a născut și lui, [acesta fiind] tată tuturor fiilor lui Eber [28], frate lui Iafet celui mai mare.

22. Fiii lui Sim: Elam și Assur şi Arfaxad  și Lud și Aram şi Chenan [29].

23. Și fiii lui Aram: Os  și Ul  şi Gater și Mosoh[30].

24. Și Arfaxad a născut pe Chenan, şi Chenan a născut pe Sala, şi Sala a născut pe Eber[31].

25. Şi lui Eber i s-au născut doi fii: numele unuia era Falec, căci în zilele lui s-a împărțit pământul și numele fratelui său era Iectan[32].

26. Și lui Iectan i s-a născut Elmodad  şi Salef și Asarmot și Iarah[33]

27. și Odorra şi Ezil  și Decla[34]

28. și Avimeil și Safev [35]

29. și Ufir  și Evila şi Iovav [36]. Toţi aceştia sunt fiii lui Iectan.

30. Și s-a făcut sălaşul lor de la Massi până a ajuns întru Sofira [37], la muntele răsăriturilor [oros anatolon][38].

31. Aceştia sunt fiii lui Sim în triburile lor, după limbile lor, în țările lor și în neamurile lor.

32. Acestea sunt neamurile fiilor lui Noe după nașterile lor, după neamurile lor. Din acestea s-au împrăștiat [diesparisan][39] insulele neamurilor [nisi ton etnon][40] pe pământ, după potop.


[1] În ed. BOR 1988: Gomer, Magog, Madai, Iavan, Tubal, Meşeh, Tiras. În ed. BOR 2001: Gomer, Magog, Madai, Iavan, Tubal, Meşec şi Tiras.

[2] Ed. BOR 1988: Aşchenaz, Rifat şi Togarma. Ed. BOR 2001 dă aceleaşi nume.

[3] Ed. BOR 1988: Elişa, Tarşiş, Chitim şi Dodanim. Ed. BOR 2001 are nume identice.

[4] În Biblia de la 1688.

[5] Ibidem.

[6] Ed. BOR 1988: Cuş, Miţraim, Put şi Canaan. Ed. BOR 2001: identice.

[7] Ed. BOR 1988: Seba, Havila, Savta, Rama şi Sabteca, Şeba şi Dedan. Ed. BOR 2001: identice.

[8] Nimrod, în ed. BOR 1988 și 2001.

[9] În LXX nu apare ideea că a fost primul sau cel dintâi conducător al pământului, cum apare în ambele ediţii româneşti.

[10] În ed. BOR 1988: vânător vestit / ed. BOR 2001: vânător puternic.

[11] Ed. BOR 1988: Ereh / ed. BOR 2001: Ibidem.

[12] Ambele ed. rom: Acad.

[13] Idem: Calne.

[14] Ed. BOR 1988: Senaar/ ed. BOR 2001: Şinear.

[15] În ambele ed. rom: Asur.

[16] Idem: Ninive.

[17] În ed. BOR 1988: Rehebot-Ir/ ed. BOR 2001: Rehobot-Ir.

[18] În ambele ed. rom: Calah.

[19] Ed. BOR 1988: Resen, Ninive, Calah/ Ed. BOR 2001: Ibidem.

[20] Idem: Miţraim are fii pe Ludim, Ananim, Lehabim şi Naftuhim/ Idem: Din Miţraim s-au născut Ludiţii, Anamiţii, Lehabiţii, Naftuhiţii.

[21] Idem: Patrusim, Casluhim, Filistenii şi Caftorim/ Idem: Patrusiţii, Casluhiţii, Filistenii şi Caftoriţii.

[22] Idem: Canaan, Sidon, Het/ Idem: Canaan, Sidon şi Heteul.

[23] Idem: Iebuseu, Amoreu, Ghergheseu/ Idem: Iebuseul, Amoreul, Ghergheseul.

[24] Idem: Heveu, Archeu, Sineu / Idem: Heveul, Archeul, Sineul.

[25] Idem: Arvadeu, Ţemareu, Hamateu/ Idem: Arvadeul, Ţemareul, Hamateul.

[26] Ca substantiv comun, numele localităţii Gaza, din sud-vestul Palestinei înseamnă: comoară [regală] [i gaza, -is]. Se pare că este un nume de provenienţă persană, cf. BLM Morphology + Gingrich, apud BW 07.

[27] Ed. BOR 1988: Sidon, Gherara, Gaza, Sodoma, Gomora, Adma, Ţeboim, Lasa / Ed. BOR 2001: Sidon, Gherara, Gaza, Sodoma, Gomora, Adma, Ţeboim, Laşa.

[28] Idem: Eber /Idem: Ever.

[29] Idem: Sem, Elam, Aşur, Arfaxad, Lud, Aram/ Idem: Sem, Elam, Asur, Arfaxad, Lud, Aram. Din ambele liste lipseşte Chenan.

[30] Idem: Aram, Uţ, Hul, Gheter, Maş / Idem.

[31] Idem: Arfaxad, Cainan, Şelah, Eber / Idem: Arfaxad, Cainan, Şelah, Ever.

[32] Idem: Eber, Peleg, Ioctan / Idem: Ever, Peleg, Ioctan.

[33] Idem: Ioctan, Almodad, Şalef, Haţarmavet, Ierah/ Ibidem.

[34] Idem: Hadoram, Uzal, Dicla/ Idem.

[35] Idem: Obal, Abimael, Şeba/ Idem.

[36] Idem: Ofir, Havila, Iobab / Idem.

[37] Idem: Meşa, Sefar / Idem.

[38] Idem: Muntele Răsăritului/ Idem: muntele răsăritului. Însă în LXX avem muntele răsăriturilor. Expresia aceasta, muntele răsăriturilor, este una dintre cele mai duhovniceşti definiţii ale omului duhovnicesc. Căci ce este omul duhovnicesc decât muntele care a răsărit din multele răsărituri ale luminii dumnezeieşti în viaţa lui? Ce este omul duhovnicesc decât cel care răsare pentru mulţi ca un soare sau răsare în viaţa multora ca un soare? Sfântul este muntele răsăriturilor. Sfântul este cel întru care răsare lumina şi din care răsare lumina.

[39] În Biblia de la 1688: s-au rășchirat.

[40] Expresie care apare de două ori în acest capitol: 10, 5 și 10, 32.

Predică la Duminica a 5-a din Postul Mare [2013]

Iubiții mei,

emblema acestei duminici fiind Sfânta Maria Egipteanca, prezența ei este o încurajare puternică pentru toți pentru a ieși din păcate, oricare ar fi păcatele noastre dar și o umilință enormă pentru toți cei care credem că suntem „drepți”…că „stăm bine” în fața lui Dumnezeu.

Pentru că ea ne spune, prin toată viața ei, că atât păcatul cât și sfințenia înseamnă să riști enorm, să trăiești din plin, să fii o torță.

Căci pentru a năuci mințile bărbaților trebuie să arăți că poți să fii năvalnică în pofta ta sexuală. Pe când, pentru a arăta că ești om duhovnicesc, trebuie să arăți focul din tine, focul slavei lui Dumnezeu, care produce transfigurarea ta deplină.

Dar ca să treci de la focul patimilor…la focul slavei lui Dumnezeu trebuie să vrei…și, mai ales, să mergi continuu în spațiul vast al curăției, al sfințeniei.

Iar Sfânta Maria, care se ruga, după zeci de ani de nevoință, în slava lui Dumnezeu…înălțându-se în aer în timpul rugăciunii sale, ne spune că rugăciunea autentică nu e o formă de fariseim, nu e ceva de ochii lumii…ci o realitate cutremurătoare a sfințeniei.

Care te schimbă…și schimbă totul în jur…pentru că Dumnezeu e prezent în noi și cu noi.

De ce e pusă Sfânta Maria Egipteanca, în fața creștinilor ortodocși, înaintea Intrării Domnului în Ierusalim ?

Pentru ca să ne alegem ca cine vrem să fim…

Vrem să avem o viață tranzitivă, care acum laudă…acum denigrează…acum se exaltă…acum coboară în tristețe…sau o viață stabilă, plină de bucurie ascetică dură, transfiguratoare?

Pentru că viața Sfintei Maria Egipteanca ne arată că sfârșitul postului, al rugăciunii, al durerii, al luptei cu patimile e umplerea de slava lui Dumnezeu și nu de revendicări de tot felul.

Că viața bisericească, viața ortodoxă, cu toate ale ei, bune sau rele, ne duce la Dumnezeu și nu nicăieri

Adică ea este emblema Postului Mare, în a cincea duminică, pentru ca să ne arate că scara virtuților nu e o proiecție spațială ci o realitate interioară, care ne face conviviali cu Dumnezeu, pentru că El coboară la noi, în ființa noastră, ca să ne arate bucuria comuniunii cu Sine.

Evanghelia zilei [Mc. 10, 32-45] merge în tandem cu viața Sfintei Maria.

Pentru că Sfinții Apostoli Iacovos și Ioannis, fiii lui Zebedeos (v. 35), au cerut să stea în slava Lui (v. 37, cf. GNT).

Au cerut stabilitate…stabilitate duhovnicească.

Iar Domnul, care dorește cu totul ca fiecare dintre noi să dorim și să stăm în slava Lui, le vorbește despre stabilitatea duhovnicească ca despre o consecință directă a consumării potirului Lui și a botezării cu botezul Lui (v. 38).

Potir și botez care nu înseamnă numai chin și moarte, mucenicie pentru Hristos…ci și rezistibilitate continuă, în credință, din iubire pentru El.

Căci cum ai putea să mori pentru cineva…dacă nu stai cu El tot timpul?

Și ca să stai cu Dumnezeu…trebuie să stai plin de slava Lui…pentru că numai întru slava Lui poți crește duhovnicește, poți crea duhovnicește, poți conduce duhovnicește, poți trăi și muri ortodox.

Pentru că Ortodoxia e adevăr și putere dumnezeiască.

E tot adevărul Lui pecetluit de prezența slavei Lui în noi înșine.

Pentru că în inima unde se află adevărurile Lui, bunele Lui intenții, bunele Lui doriri pentru noi și pentru întreaga umanitate coboară norul slavei lui Dumnezeu, care umbrește și luminează și transfigurează persoana noastră în întregime.

Și Sfânta Maria Egipteanca și toți Sfinții Domnului sunt astfel de locașuri vii, adumbrite de Soarele ceresc, de Prea Dumnezeiasca Treime.

Sunt prezențe, sunt realități personale, sunt oameni plini de viața lui Dumnezeu…care ne arată că împlinirea poruncilor Lui este o realitate transfiguratoare și că tot greul, toată durerea suportată cu inimă iubitoare și iertătoare, ne face biserici vii ale lui Dumnezeu.

…Domnul le-a vorbit despre stabilitate…pentru că le-a vorbit despre diaconism, adică despre slujire (v. 45).

Căci așa cum El „nu a venit [pentru] a fi slujit [diaconitine] ci [pentru] a sluji [diaconise] și a-Și da sufletul Lui răscumpărare [litron] pentru mulți” [v. 45, GNT], tot la fel stabilitatea noastră e reală, e autentică, e adâncă atunci când ne gândim, mai degrabă, la cei pe care trebuie să îi ajutăm…decât la a ne ajuta pe noi înșine.

Sau stabilitatea duhovnicească e reală atunci când folosul nostru e, deopotrivă, folosul tuturor, când munca noastră aduce bucurie, lumină, frumusețe pentru toți.

Și astfel înțelegem cu toții că stabilitatea interioară sau starea în slava Lui e împlinirea noastră ca oameni ai credinței, pentru că locuim cu Dumnezeu și Dumnezeu locuiește cu noi.

Și nu poate fi nimic mai important decât această conlocuire cu Dumnezeu!

Dar tocmai pentru că ea, conlocuirea cu Dumnezeu în ființa noastră, clipă de clipă, este cea mai importantă faptă a vieții noastre tocmai de aceea ea este un risc continuu asumat.

Pentru ea riscăm să nu mai avem prieteni, să nu mai avem familie, să ne pierdem serviciul, să fim rău înțeleși, desconsiderați, minimalizați…pentru că suntem ortodocși și nu altceva.

Viața în credință, în credință vie, năvalnică este un risc…pentru că este o enervare continuă.

Îi enervăm pe demoni, în primul rând, prin stabilitatea noastră în Dumnezeu…și apoi pe oameni…pe oameni lacși, obtuzi, indiferenți…dar orgolioși…

Care încearcă să ne arate că greșim în stabilitatea noastră…tocmai când ne dovedesc că nu are niciun sens gâlceava/ disputa continuă cu noi.

Iar Sfânta Maria, pe care noi o numim Cuvioasă…dar care nu a fost niciodată monahie ci pustnică…plecată în pustie tocmai pentru că s-a încredințat lui Dumnezeu, ne arată că cuviința e plină de durere, de reală luptă cu tine însuți…pentru ca să nu mai fii cel care ai fost.

Însă noi, cei mulți, care nu plecăm în pustie…experimentăm același lucru în esență: că oriunde am fi e greu să trăiești ortodox…dacă Dumnezeu nu te ridică, prin slava Sa, deasupra mizeriei sufletești a umanității.

Pentru că e greu să fii singur, fără stabilitate interioară, fără prieteni de drum, fără oameni care Îi slujesc aceluiași Dumnezeu.

Așadar, viața plină e viața în care trăiești din plin.

Numai că plinătatea care ne umple de stabilitate duhovnicească interioară coboară din cer, e slava lui Dumnezeu, și ea coboară numai dacă bem continuu potirul Lui și ne botezăm continuu cu botezul Lui.

Iar potirul lui Hristos e plin de nevoința pentru a-L cunoaște, pentru a-L propovădui, pentru a-L ajuta să rodească în oameni.

Căci oamenii trebuie hrăniți cu adevărurile lui Dumnezeu și cu Însuși Trupul și Sângele Hristosului Său și cu exemple vrednice de urmat.

Și pentru a bea din paharul Lui trebuie să ne umplem de botezul curățirii Lui, de lacrimile Lui, de dorul pentru mântuirea umanității acesteia, în întregime, care ar trebui să arate altfel, foarte altfel…decât cea de acum…

Pentru că oamenii au nevoie să bea sfințenia Lui și să se scalde în frumusețea Lui, pentru că au nevoie să fie frumoși, să fie fericiți, să fie împăcați…

Nu, slava lui Dumnezeu nu vine la urmă…ci ne însoțește tot timpul!

Prin fiecare durere pe care o bem ortodox, prin fiecare carte pe care o citim ortodox, prin fiecare om prin care Dumnezeu ne vorbește deschis despre noi și despre El și despre oameni…El, prin slava Lui, ne conduce către învierea noastră din morți.

Iar învierea noastră din morți înseamnă să stăm în bine, în slava Lui, într-o frumusețe dumnezeiască care ne face bine  și face bine oricărui om care ne întâlnește.

Iar frumusețea Lui e o lumină dumnezeiască…din care își aprind și alții sufletele și trupurile.

De aceea, dacă nu suntem torțe…suntem întuneric în Biserica lui Dumnezeu, un întuneric cutremurător, pentru că e un întuneric cu rațiune…pe când, dacă suntem torțe vii, dacă suntem focuri duhovnicești…luminăm până departe…și îi încălzim pe cei care se apropie de noi…

Dumnezeu să ne dea puterea duhovnicească de a ne aprinde de la adevărurile Lui și de la sfințenia Lui!

Dumnezeu să ne aprindă ca pe o făclie de Paști!

Dumnezeul nostru, Cel ce L-a trimis pe Fiul Său în lume, ca să ne slujească până la moarte și, prin moartea și învierea Lui, să ne umple de slava Duhului Său, să ne dea tuturor să fim slujitorii Lui, prin care Împărăția lui Dumnezeu se extinde continuu. Amin!