Am aflat aseară și o neașteptată și providențială confirmare a justeții demersului nostru de a analiza opera lui Eminescu prin apelul la tradiția literară și gândirea veche, din partea unui profund exeget autohton.

Scriindu-i lui Negoițescu în legătură cu eseul său despre Eminescu, Nicolae Steinhardt îi spunea (sublinierile ne aparțin):

„Nu ştiu dacă aşa şi este în realitate, dar că în opera lui Eminescu există straturi suprapuse cred că e adevărat […].

Da, există un strat superficial pe care l-aş numi stratul Veronica Micle, unde proliferează „blondele copile“ şi care, deşi lipsit de „grotesc lexic“, are totuşi un iz nesuferit de grădină Union.

Există, apoi, un strat aşa-zis filosofic, vag schopenhauerian […].

Apar apoi straturile pe care le-aş numi maioresc[i]ene: ale filosofiei şi romantismului german – de bună calitate, de largă circulaţie, dar de valoare poetică plafonată.

Şi se descoperă apoi – în toată splendoarea lor – straturile poeziei autentice şi mari, ale poeziei specifice fenomenului românesc, straturile pe care atât de convins le scoţi în vileag, cu care ne desfeţi şi ne îmbii, lăsându-ne buimaci ca şi vizitatorul ce ar pătrunde din arşiţa deşertului în răcoarea peşterei hoţilor unde strălucesc nestingherit nestematele.

Acestui ultim strat, dens, adânc şi vast, i se poate spune plutonic, placentar, mitic, magic, oniric, selenar, hipnotic, incantator, cum vrei.

Eu unul nu m-aş sfii să-i spun mioritic sau haric şi mai mult decât sub semnul lui Jakob Boehme, Swedenborg, Paracelsus sau Plotin, al Gnosei sau al astrologiei, l-aş aşeza sub semnul Isihiei, al lui Grigor[i]e Pallama sau al Paracletului lui Sergiu Bulgacov, al înduhovnicirii misticei ortodoxe, izvorând din taina energiilor necreate şi din lumina Taborului.

„Somnie“ desigur că e, dacă prin somn înţelegem adumbrirea iluziei lumeşti, „punerea în paranteză“ a Mayiei, eficacizarea poveţei liturgice „toată grija cea pământească s-o lepădaţi“.

„Mut-duios-uimit“ mă uit la stratul eminescian cel mai adânc, din care ne chemi să ne împărtăşim, ca la un imbold şi un prilej de comuniune şi mioritică şi harică, act „dulce, amar şi blând“ pe care, poate, şi lui i-a fost teamă să ni-l propuie şi pe care şi nouă, desigur, ne-a fost frică să-l săvârşim.

Meritul cel mare al articolului tău mi se pare a fi că, în sfârşit, ne atragi luarea aminte asupra potirului – cel izvorât din spiritualul şi mai presus de ceruri jertfelnic – unde poezia eminesciană e cea mai vie şi de care putem să ne apropiem „fără teamă“ şi cu dulce, fermecată evlavie.

Cred, totuşi, că nu trebuie să ne grăbim cu ierarhizarea, cu exclusivismul. Ca la petrol, unde din fiecare fază a operaţiei de filtrare rezultă un produs valabil şi la fiecare nivel eminescian se iscă o rezonanţă. Nu e viu numai Eminescu mitic-magic, e şi cel – să nu te strici de râs! – al nivelului „Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul…“. Sună curat şi stratul din „Doina“ unde frumuseţea clocoteşte ca din geysari [sic], violentă şi pătimaşă, prăvălire mioritică, tracică de stânci, în bubuit de tunet.

Şi nu cred pentru nimic în lume că în trecerea de la androgin la veneră se poate vorbi numai de degradare; ci mai degrabă de întrupare.

Poezia, dragul meu, e desigur o nostalgie, nostalgia paradisului, dar face parte şi ea din creaţie – din lumea creată şi întrupată, în care nu circulă fiinţe androgine, ci creaturile rânduite de Dumnezeu.

De-ar fi să te strici încă odată de râs, îţi voi aduce aminte de cuvintele lui Novalis: „Poesie ist die grosse Kunst der Konstruktion der transzendentalen Gesundheit. Der Poet ist also der transzendentale Arzt [Poezia este marea artă a construcției sănătății transcendentale. Poetul este, astfel, doctorul transcendental]“. De unde rezultă că lumea, decât caricatură şi fază degradată a androgeniei, e mai curând material de transcendat.

Să nu uităm lecţia teribilă a lui Thomas Mann în „Dr. Faustus“: creatorul poate depăşi coordonatele lumii, le poate estompa, electriza sau dezintegra; dar nu le poate „înlocui“ fără a cădea în demonism.

Să nu facem cu dinadinsul demoni din luceferi. Pe porţiunea aceasta spaţială bogomilică unde ne-a fost dat să trăim ne-a ameninţat – afară de multe, istorice – un singur mare pericol peren: manicheismul.

Nu, dragă Nego, nu, să nu ne fie până şi Eminescu prilej de sminteală manicheistă[1].


[1] Ștefăniță Regman, N. Steinhardt către I. Negoiţescu: Trei scrisori inedite, în rev. Apostrof, anul XXIV, 2013, nr. 3 (274), http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=2016.

Did you like this? Share it: