Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Lucrurile lui Dumnezeu sunt „nalte /…/ și-nfricate” (Ps. 65, 5-6), adică înfricoșătoare.

 „Pământul” – adică oamenii credincioși –, „să-nchină” Lui „cu față lină” (Ps. 65, 10): cei care pot sta senini în fața Lui.

Epitetul acesta se întâlnește rar ca determinativ al feței unor personaje umane. Mai adesea se vorbește despre fața lină a unei ape sau a câmpiei.

În psalmul lui Dosoftei, pământul este o sinecdocă, indicând o mulțime de oameni credincioși.

Așa încât, fața lină a pământului are sugestii mult mai adânci, care vizează o caracterizare umană, o trăsătură spirituală.

Dumnezeu este Cel ce-„ntrece toț[i] oamenii cu svatul,/ Și marea o-ntoarce cu uscatul” – reușită reformulare a afirmației că Dumnezeu usucă/ seacă marea – și Cel care orânduiește toate, „Că-Ș[i] domnește vecii cu tărie” (Ps. 65, 15-16, 20).

El îi pune pe oameni la încercare, pentru a-și dovedi caracterul („Când ne cercai, Doamne,-n strecătoare [sac],/ De ne-ardeai c-argint în herbătoare”, etc), dar tot El ajută celor care nu slăbesc în credință: „Ce Tu, Doamne, cu lesne ni-i trece/ Prin pară de foc, prin apă rece,/ Și către odihnă ne vei duce,/ La răpaos și la sălaș dulce” (Ps. 65, 31-32, 37-40).

Se reafirmă dorința de a vedea slava lui Dumnezeu, lumina Sa necreată, pe care am văzut-o exprimată în mai mulți psalmi: „Doamne, Tu te-ndură /…/ De-Ț[i] străluminează pre noi svânta față” (Ps. 66, 1-2), „Faceț[i] bucurie de svânta Lui față” (Ps. 67, 17).

Atrag atenția două versuri splendide care încearcă să contureze puterea lui Dumnezeu și dimensiunile manifestării Sale în fața întregii creații:

Tremura pământul de-a Ta strălucoare
Și s-aprindea ceriul de vărsa sudoare.
(Ps. 67, 33-34)

Întâlnim din nou imprecațiile care, din punct de vedere literar, formează numeroase imagini plastice:

Fum de sterevie[1] fața să le arză,
Și ca de foc ceară, răstopiț[i] să cază,

/…/

I-a pune movile ca și în pustie,
Să șază mormânturi, pentru gingășie[2].

/…/

Iară pre pizmașii vei lovi din frunte,
Di-or sta ca pologii[3] capete[le] căzute.

Vârv de păr din vină nu li s-a ierta-să,
Ce cu vârv măsura le vor da cea rasă.

N-or putea să scape nice-n vârv de munte,
Că din Bazan [Vasan] Domnul i-a prăvăli iute

Și-i va băga-n mare de-i vor vedea fundul,
Să le zacă-n [a]mestec oasele cu prundul.

Vei brodi [umbla] prin sânge, ca și de mainte,
Ce limpiia[4] cânii, de vei țânea minte.

Cându-ț[i] mergea Domnul la război în frunte,
De sta polignite [doborâte] stârvurile crunte [însângerate].

(Ps. 67, 5-6, 27-28, 97-108)


[1] Sterevie = funingine condensată.

[2] Gingășie înseamnă îngrășare. Se referă la lăcomia celor pe care Dumnezeu i-a scăpat din robia Egiptului și care s-au revoltat împotriva Lui pentru că au dorit mai mult mâncărurile din Egipt (deși erau modeste) decât libertatea și harul lui Dumnezeu.

[3] Pologi = snopi de iarbă secerați.

[4] A limpi = a bea cu limba, cu referire la câini sau pisici. Aici e vorba de câinii care ling/ beau sângele vrăjmașilor omorâți.

Did you like this? Share it: