Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Un alt pasaj poetic ne atrage atenția prin caracterul enigmatic al versurilor sale și care s-ar putea să-i fi reținut atenția și lui Ion Barbu:

Și tu, oaste svântă, n-ii hi [nu vei fi] ca mainte,
Să te culci afară la tăciuni herbinte,

Ce vei dormi-n casă, de ti-i desfăta-te
’N sân de porumbiță,-nt-áripi argintate.

După ceafă aur cu lucoare verde
Ț-va slobozî raze, de nu ti-i încrede.

Ț-va stoli-mpărațâi, Cel din ceri, cu slavă,
De-i coperi munțâi fără de zăbavă.

Ca-n Selmon când cade omătul de-albește,
Așe toată țara cu Tine s-a-nvește [se îmbracă].

Muntele cel mare ce-au pogorât Domnul,
Munte cu grăsâme de-l știe tot omul,

Muntele Vasanul, muntele de lapte,
Ce-are [în] pregiur [de] sine multe măguri nalte.

(Ps. 67, 49-61)

Versurile sunt destul de greu de înțeles, pentru că poartă grele semnificații teologice și mistice.

Reproducem și versetele corespunzătoare acestor versuri, din Biblia de la București (1688): „De veți dormi în mijlocul sorților, aripi de porumb[iță], ferecate cu argint, și spatele lui [ei] cu verdeață de aur. Când oasebeaște Cel ceresc împărați preste el, omeți-se-vor [se vor albi ca zăpada] în Selmon; muntele lui Dumnezeu, munte gras, munte închegat, munte gras” (Ps. 67, 14-16)[1].

Iar traducerea Vechiului Testament, utilizată în Biblia de la București, ar fi fost făcută de Dosoftei, după unele păreri, sau cel puțin revizuită de el.

Spuneam însă, mai sus, că bănuim faptul că Ion Barbu s-a aplecat peste aceste versuri dosofteiene, interesat cum era de poezia ermetică[2].

Am afirmat aceasta pentru că versurile „După ceafă aur cu lucoare verde/ Ț-va slobozî raze” ne rememorează o secvență la fel de enigmatică din cunoscutul poem Riga Crypto și lapona Enigel: „Mă-nchin la soarele-nţelept.// La lămpi de gheaţă, supt zăpezi,/ Tot polul meu un vis visează./ Greu taler scump cu margini verzi/ De aur, visu-i cercetează”.

În Septuaginta, ceea ce Dosoftei a tradus poetic prin „aur cu lucoare verde” este hlorotiti hrisiu, ceea ce ar însemna verdeață de aur/ aurită sau verde de aur.

Semnificația ar fi aceea că cei care dorm în locul moștenirii lor, dată lor de Dumnezeu, vor fi ca porumbița (peristeras) cu aripi argintate, căreia îi strălucește spatele de lumină de aur verde.

Aceasta este însă lumina dumnezeiască revărsată de Dumnezeu peste ei, iar nuanța de verde are desigur o semnificație mistică ce nu îmi este însă cunoscută.

Dar faptul că Ion Barbu denumește idealul laponei drept „soarele-nțelept”, soare pe care îl descrie ca „Greu taler scump cu margini verzi/ De aur” nu face decât să ne confirme decriptarea în sens mistic-isihast pe care am făcut-o baladei barbiene[3].

De asemenea, în poemul Ritmuri pentru nunțile necesare, scria aceste versuri (pe care le-am interpretat tot în sens mistic-ortodox): „intrăm/ Să ospătăm/ În cămara Soarelui/ Marelui/ Nun şi stea,/ Abur verde să ne dea”.

Ar mai fi de remarcat și că, după Ion Barbu, Matei Caragiale, în cunoscutul capitol final al romanului Craii de Curtea-Veche, îi înveșmânta pe „cei trei Crai […] numai în aur și verde, verde și aur”, în așteptarea „ca surghiunul nostru pe pământ să ia sfârșit. O lină cântare de clopoțel ne vestea că harul dumnezeiesc se pogorâse asupră-ne”.

Următorul tablou poetic din acest psalm este de asemenea enigmatic:

Când va veni Domnul de-a face căŭtare,
Vei vedea atunce ce-i de oaste mare,
Vei vedea carâta unde șede Domnul,
Că n-are putere să-i ia sama omul.

Mii și leghioane, și sute nescrise,
Fără ce-are Domnul, și oști ce-s ne-atinse.
Și-ncătró purcede, unde I-i cuvântul,
Are călărime repede ca vântul.

Și Domnul dintr-însă departe dă rază [4],
Nu pot sta pizmașii să cate să-L vază.
Văzut-ai Sinaiul când ardea cu pară,
Când stai de departe de-l vedeai de-afară.

Că te lua groază de urlete multe
Și de glas de bucin ce să vedea-n munte.

(Ps. 67, 67-80)

Aceste versuri evocă din nou slava lui Dumnezeu, care s-a arătat pe muntele Sinai, când Sfântul Moise a primit tablele legii și când poporul lui Israel stătea departe de munte, înfricoșat.

„Glas de bucin ce să vedea-n munte” înseamnă glasul trâmbițelor îngerești.

În ceea ce privește „carâta unde șede Domnul”, formată din „mii și leghioane, și sute nescrise /…/ oști ce-s ne-atinse /…/ călărime repede ca vântul”, am comentat altădată semnificațiile[5], referindu-ne la psalmii 103, 15-20 și 17, 29-30.

Reamintim ceea ce spuneam atunci:

„Domnul are îngerii drept cai… iuţ ca vântul… şi ca gândul (nu e o expresie populară, de basm, părerea mea este că Dosoftei e creatorul, sursa primară, nu imaginaţia populară), şi pedestrime [de îngeri] ca focul…, strălucind cu totul, zeloşi să-I împlinească Lui cuvântul, porunca (de mărg unde Ţi-i cuvântul). Aceştia sunt cerul. […]

Îngerii sunt caii şi pedestrimea Lui – cu un alt termen, biblic, oştirea sau taberele Lui (Fac. 32, 1-2). Biblia de la 1688 face o precizare în plus, individualizându-i ca arhangheli. În mod cert, Dosoftei nu se inspira din folclor.

Antim Ivireanul îi numeşte care şi căruţe, desemnându-i pe îngeri ca un alt vehicul, creat – în afară de slava Sa necreată şi veşnică – al deplasării lui Dumnezeu spre oameni, îngerii fiind mărturia slavei Lui copleşitoare, însoţitorii şi escorta Lui împărătească, dar şi intermediari între Dumnezeu şi om: de I-au fost lipsă de cară şi de căruţe, ca să meargă undevaş, are El mult mai slăvite şi mai lăudate cară decât aceştia; că zice David, Psalm 17: „S-au suit pe heruvimi şi au zburat; zburat-au pe arepile vântului”[6].

În psalmul indicat şi de Antim, vedem că Dosoftei păstrează aceeaşi retorică teologică în denumirea activităţii îngerilor (ca şi în cazul altor precizări de acest gen): Când ai să faci cale unde Ţi-i cuvântul / Ai heruvimi gata de-s repez[i] ca vântul (Ps. 17, 29-30).

Asemenea zice şi Varlaam: Dumnedzău, cela ce nice început, nice svărşit n’are, carele iaste mai denainte decăt toţi vecii, îmbrăcat cu lumină neatinsâ [neapropiată – I Tim. 6, 16] şi cu slavâ negrâitâ, câruia nu-I trebuia nice ceriu, nice pămănt, nice altă lume ca sâ-L proslâveascâ, câ acestea toate le ave întru sine, şi era mârit şi slâvit deusebi de toatâ lumea, iarâ pentru mare mila Sa vru să-ş arate slava Sa lumiei, [slava] carea o ave mainte încă de ce nu era lumea, pentr’aceea întăiu fâcu îngerii[7]”.


[1] Traducerea e aproximativ fidelă textului din Septuaginta (LXX, ed. Rahlfs, v. BW 07): „ean chimitite ana meson ton cliron pterighes peristeras periirivromene che ta metafrena aftis en hlorotiti hrisiu en to diastelin ton epuranion vasilis ep’ aftis hionotisonte en Selmon oros tu Teu oros pion oros tetiromenon oros pion”.

[3] A se vedea: Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol I, partea a 3-a, Teologie pentru azi, 2011, p. 153-192, http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/08/epilog-la-lumea-veche-i-3/.

[4] „Departe dă rază” = strălucește lumina Sa până departe.

[6] Antim Ivireanul, Opere, op. cit, p. 105-106.

[7] Varlaam, Cazania (1643), ed. îngrijită de J. Byck, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1966, p. 377.