Predică la pomenirea Sf. M. Mc. Gheorghe, Purtătorul de biruință [23 aprilie 2013]
Iubiții mei,
acum, la început de primăvară, când iarba umple pământul, florile se întrec în a se deschide și în a bine înmiresma, copacii înfrunzesc și înfloresc, pentru că pământul rodește bucurie de viață, pomenirea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe este o înfrunzire și a sufletului nostru.
Pentru că atunci când ari împreună cu Dumnezeu ființa ta, când semeni în ea voia lui Dumnezeu și toată virtutea, răsare viața cu Dumnezeu, care este o primăvară duhovnicească.
Și primăvara duhovnicească e dulce, e sfântă, e bucuroasă…
Pentru că înseamnă odihnirea Dulcelui Hristos în ființa noastră, El fiind rădăcina, înfrunzirea, înflorirea și rodirea noastră.
Și oricât de paradoxală ar părea afirmația că pomenirea unei mucenicii este o dulce bucurie, prezența Sfântului Gheorghe în viața Bisericii e tocmai aceasta: el este un ajutor ferm, în rugăciunile noastre, care ne umple de o bucurie sfântă.
Născut în Capadocia, în sec. al III-lea d. Hr., după ce tatăl său a fost martirizat, Sfântul Gheorghe s-a mutat cu mama sa în Palestina. A fost militar de rang înalt în armata imperială romană…dar pentru că și-a apărat confrații de credință și a vorbit împotriva zeilor a fost închis.
În temniță a fost bătut la tălpi…și a fost sufocat cu o piatră mare pusă pe pieptul lui.
A doua zi a fost zdrobit cu o roată de tortură…și trecut prin fiare ascuțite.
Suferind toate fără să suspine…
Însă un Înger al Domnului a coborât din cer și i-a spus Bucură-te!, dezlegându-l de pe roata de tortură și vindecându-i rănile.
Căci de aceea am vorbit despre bucuria dulce a acestei pomeniri sfinte: pentru că slava lui Dumnezeu ne inundă și pe noi, în asceza și așteptările noastre, după cum l-a umplut pe Dumnezeiescul Gheorghe în chinurile sale.
Pentru că prin ce altceva a fost vindecat el de Îngerul Domnului decât prin slava Lui?
Și răbdarea noastră cât și înflorirea noastră duhovnicească e tot rod al slavei dumnezeiești, pentru că numai cu Dumnezeu putem să învingem toată intenția potrivnică voii lui Dumnezeu din ființa noastră.
Răbdare în credința în El care s-a transformat în bucurie.
Chinuri care s-au umplut de bucurie.
Pentru că bucuria noastră coboară din cer și ne urcă la cer, pentru că ne dă să înțelegem că împlinirea vieții noastre e numai Dumnezeu.
Minunea vindecării lui a produs multe convertiri. Iar cei care s-au convertit au fost și ei martirizați.
Fapt pentru care Sfântul Gheorghe a fost aruncat într-o groapă cu var nestins pentru 3 zile.
În mod normal, varul nestins, peste care s-ar fi turnat apă, i-ar fi ars pielea și carnea, l-ar fi omorât de viu.
Însă Sfântul Gheorghe a fost găsit viu și nevătămat…după 3 zile.
A fost încălțat în încălțăminte de fier, cu piroane în tălpi…și fugărit până la temniță…pentru ca să i se zdrobească tălpile. O alergare extrem de dureroasă…împănată cu ironii multiple la adresa sa…
Însă noaptea…a fost vindecat din nou în mod dumnezeiește. Tălpile și tot trupul lui nu mai prezentau nicio rană.
Dar pentru că împăratul Dioclețian a considerat vindecarea duhovnicească a lui Gheorghe drept o șarlatanie, Mucenicul nostru a fost bătut cu vine de bou pe tot trupul.
Și pentru că era plin de bucurie cerească…iarăși l-a enervat pe persecutor.
A băut de două ori băuturi otrăvite și vrăjite…și nu s-a îmbolnăvit deloc.
Rugându-se, Sfântul Gheorghe a înviat un mort…un mort îngropat în pământ. Pe alții i-a vindecat de boli, a înviat un bou…dar, mai ales, a înviat sufletele multora și i-a făcut Mucenici ai lui Hristos.
Pentru că răbdarea credinței și umplerea de slava lui Dumnezeu sunt exemple puternice prin care poți să ridici pe cineva din somnolența morții păcatului.
Căci asta vrem cu toți: exemple de viață, de viață plină, de viață sfântă, care să ne facă și pe noi împliniți în viața noastră.
Iar Sfântul Gheorghe, în vedenia visului, noaptea, L-a văzut pe Domnul, Care i-a spus să îndrăznească, să mai rabde încă puțin pentru că va împărăți împreună cu El.
De unde înțelegem marele adevăr, că cel care rabdă pentru Dumnezeu…nu e singur ci cu El și El îl vede pe cel care se nevoiește pentru Sine…dar și pe cei care îl ajută pe robul Său.
Mucenicia ca priveliște deschisă ochilor lui Dumnezeu…dar și ochilor oamenilor.
Toți văd, toți participă la moartea Mucenicului…denigrându-l, chinuindu-l…sau compătimind cu el și întărindu-se în credință datorită lui.
Și asta discutăm acum, cu o săptămână înainte de Patimile Domnului, care au avut loc în mijlocul lumii…
Totul se face la vedere…
Și tocmai pentru că sunt foarte transparente chinurile Bisericii de aceea nici nu pot fi minimalizate cu adevărat de către cineva.
Ci ele, chinurile celor mulți și fideli Domnului, sunt un cutremur interior, o uimire, o lecție convertitoare, o minune zguduitoare pentru toate secolele…pentru că sunt palpitațiile interioare ale celor care îl iubesc pe Dumnezeu până la sânge…
…Și știind că va adormi întru Domnul…a cerut să fie îngropat în Palestina.
Idolii au căzut în fața Sfântului Gheorghe.
Dioclețian, pentru că împărăteasa lui, Alexandra, devenise creștină, a fost martirizată alături de Sfântul Gheorghe. Iar lui i s-a tăiat capul, în afara cetății.
Și astfel, prin tăierea capului său pentru Domnul, Sfântul Gheorghe a arătat că viața verticală, viața adevărată, e viața care nu-și încalcă iubirea, marea iubire.
Iar marea iubire, iubirea de Dumnezeu, e iubirea care trece dincolo de chinuri și înspăimântă tocmai pentru că e o iubire fără rest, fără măsură.
Așa că azi, retrăind sfintele patimi ale Sfântului Gheorghe, retrăim Așteptarea noastră cea veșnică.
Pentru că Așteptarea noastră este Prea Curata Treime, Care ne umple de iubire și de bucurie sfântă, înălțându-ne simțurile sufletești și trupești la înălțimea comuniunii veșnice cu Sine.
Dumnezeul nostru treimic este așteptarea și împlinirea noastră.
Iar martiriul Sfântului Gheorghe ne arată acest lucru cu prisosință: numai El ne așteaptă la Sine în mod desăvârșit și numai El ne umple toate dorurile noastre sfinte.
De aceea, să ne rugăm Celui care ară pământul sufletului nostru, aruncă sămânța în el și o face să rodească!
Să ne rugăm Celui care l-a umplut de îndrăzneală pe Dumnezeiescul Gheorghe, îndrăzneală în fața necredinței și a durerii, a bolilor și a răutății.
Pentru că și noi avem nevoie de îndrăzneală în fața durerii, a morții, a sărăciei, a neiubirii…așa cum a avut nevoie Sfântul Gheorghe, soldatul lui Hristos, ca să treacă peste toate…pentru a ajunge la El, la împlinirea tuturor doririlor sale.
Iar dacă Sfântul Gheorghe a rămas iconizat prin omorârea balaurului, după cum vedem în Icoana de deasupra, care reprezintă o minune a sa post-mortem, trebuie să ne gândim serios la ce va reprezenta persoana și viața noastră pentru posteritate.
Pentru că, persoana și viața noastră sunt și acum…și după moartea noastră…o priveliște deschisă. Amin!