Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Atenție teologică

*

(pag. 3-15)

***

Nu putem accepta ideea de întâmplare când vine vorba de un fapt constitutiv pentru o națiune și anume credința religioasă.

Ea este o alegere. Și, totodată, o permanentizare a acelei alegeri.

Însă pentru poporul român credința ortodoxă e un fapt providențial pentru că am ales și am rămas în credința apostolică a Bisericii.

Și fără ajutorul lui Dumnezeu nu puteam să ne păstrăm această identitate religioasă timp de două milenii.

De aceea, în studiul de față vom analiza poziții pro și contra ideii că Ortodoxia este un fapt providențial pentru națiunea română.

*

Ion Zamfirescu considera Ortodoxia românească „o realitate organică”[1]. Și nu are cum să nu fie o realitate constitutivă pentru români atâta timp cât Sfântul Apostol Andrei a fost evanghelizatorul sciților [Schites] și al tracilor [Traches][2].

Același autor sublinia faptul că Biserica Ortodoxă Română „a știut să inițieze și să susțină mișcările necesare…progresului românesc”[3].

De aceea, ea nu a fost „o instituție retrogradă” ci una căreia nu i-au plăcut „formele revoluționare” în domeniul vieții spirituale și politice[4].

Și pentru că „mersul poporului românesc sʼa petrecut prin integrări lente, asemănătoare cu acelea ale creșterilor organice din natură…[tocmai] nota aceasta de evoluție conservatoare, atât de contestată de unii, este nota prin care biserica noastră ortodoxă sʼa înscris statornic și necesar în orizontul de vieață al poporului românesc”[5].

Afirmații ale autorului din care deducem că sensul cărții sale e unul apologetic. Pentru că era la curent cu opinii care contestau organicitatea Ortodoxiei românești.

Analizând lucrurile mai departe, Ion Zamfirescu subliniază faptul că românii au „o structură sufletească afectivă”[6], datorită căreia atitudinile lor de viață răsar „din intuiții ferme și directe”[7].

De aceea țăranul român are o libertate interioară directă[8], „prin sentimentul de vieață pe care i-l dă întreaga lume înconjurătoare și din care se simte pe sine ca făcând organic parte”[9].

Și pentru că poporul român a avut, în mod preponderent, „o civilizație sătească”[10], tocmai de aceea Ortodoxia i-a umplut românului nevoia de taină dar și de revelare personalizată a lui Dumnezeu[11].

Iar autorul dă aici exemplul țăranului ortodox, care se simte stingher într-o biserică luterană, pentru că nu are altarul care îi asigură taina și nici Sfintele Icoane care îi personalizează contactul cu Dumnezeu și cu Sfinții[12].

Referindu-se la minunea rezistenței de veacuri a poporului român[13], Zamfirescu o explică prin aceea că românii și-au personalizat, în mod demn, dramele personale și naționale[14]. Tocmai pentru că Ortodoxia consideră durerile vieții nu ca pe o fatalitate ci ca pe un exercițiu de libertate  personalizator.

Și ajungând în acest punct, Ion Zamfirescu își începe polemica sa cu Eugen Lovinescu, citând din Istoria civilizației române, vol. I, București, 1924, p. 8. Unde Lovinescu considera că Ortodoxia ne-a scos de pe „orbita civilizației apusene”[15].

Și Zamfirescu admite faptul că Ortodoxia „ne-a ținut oarecum departe de Apus”[16] dar tocmai pentru faptul că teologia și modul de viață catolice și protestante nu rimează cu dispozițiile noastre interioare[17].

Pentru că Ortodoxia i-a dat capacitatea de rezistență poporului român, legându-l „de pământ, de natură și de munca agricolă”[18], o „evlavie simplă”, modestia, o atitudine conservatoare asupra existenței[19].

Iar dacă autorul s-a dezis de poziția nihilistă a lui Lovinescu, el îmbrățișează poziția istoric-realistă a lui Nicolae Iorga din Concepția românească a Ortodoxiei, București, 1940, unde Iorga vorbește despre faptul că Ortodoxia românească e credința sădită de misionarii creștini[20].

Astfel Zamfirescu, ca și Iorga, pledează pentru „o conștiință ortodoxă românească”[21] începând cu secolul al IV-lea d. Hr.[22].

Motiv pentru care Ortodoxia românească „nu sʼa complăcut niciodată în negații[23], nu a pledat pentru „o spiritualitate egoistă[24] și nici pentru „curente de cultură”[25].

*

Mai sus amintita lucrare a lui Iorga este o conferință susținută într-un cadru ortodox, fiind de față ierarhi ai Bisericii[26]. Și aici el afirmă că românii au „o moștenire tracă”[27], care constă în „o energie nestăvilită, o credință entuziastă în dăinuirea vieții dincolo de hotarele aceleia pe care o trăim, o sete de nemurire…[care îi făcea să moară] cu zâmbetul pe buze”[28], de la romani am luat „sfânta dreptate”[29], însă creștini ne-au făcut misionarii veniți aici[30]…pagina a 12-a fiind cea din care a citat, fără să o indice, Ion Zamfirescu.

Și Iorga spune că noi avem creștinismul Sfântului Nichita[31] [Niceta de Remesiana] și că horepiscopii [episcopii sătești] au fost primii ierarhi ai românilor[32].

*

Nichifor Crainic, într-un număr din Gândirea[33], vorbea despre rezultatul pozitiv al închiderii în sine al Ortodoxiei: „Ne-am închis în noi sub urgia istoriei, pentru a păstra, cum am primit-o, comoara spirituală, care vine de departe, din gloria fără asemănare a Bizanțului ortodox. Primitivismul nostru, în comparație cu ironia omului din Occident, înseamnă vigoare și vitalitate nouă, care abia acum iese la suprafață. El e zăcământul unor puteri spirituale din care poate înflori o nouă formă în cultura europeană”[34].

Într-un alt număr al revistei, din 1942[35], Crainic spune că elementele fondatoare ale conștiinței europene sunt trei și anume: umanismul, credința creștină și cultura națională[36]. Cu alte cuvinte, că tradiția ortodoxă nu e mai puțin europeană decât tradițiile catolică și protestantă.

În același an, în articolul Sufletul românesc, Crainic atrage atenția asupra faptului că „marea omenie românească” nu poate fi înțeleasă „decât cu luminile ortodoxiei”[37].

Pentru că omenia este „însăși substanța sufletului românesc”[38].

În Transfigurarea românismului, articol publicat în 1943, autorul nostru spune că ne-am manifestat întotdeauna în istorie ca români și creștini[39].

Și „numai ipotetic am putea să facem o deosebire între ceeace e românesc și ceeace e creștin, de vreme ce realitatea istorică, una singură, ni se înfățișează ca o fuziune organică între românism și creștinism.

Pentru noi credința creștină nu e o disciplină însușită din afară sau aplicată ca un corset de ghips pe un trup bolnav, ca să-i vindece fracturile; pentru noi credința creștină e singurul mod spiritual de a fi, în afară de care altul nʼam cunoscut și nici nʼam voit să cunoaștem”[40].

De aceea, „toate momelile [încercările prozelitiste n.n.] făcute în curgerea veacurilor de a ne despărți ființa etnică de modul ei creștin-răsăritean sʼau izbit de refuzul aceleeași conștiințe puternice”[41], identitare.

Astfel, generozitatea românilor nu se poate explica fără credința ortodoxă[42]. După cum nici eroismul lor[43]. Fiindcă Ortodoxia este pentru români un „principiu de viață”[44], care le-a creat identitatea[45].

*

Însă, pentru Sextil Pușcariu, ca și pentru Lovinescu, Ortodoxia e o pată neagră deși ne-a amprentat cultural:

„Într-o vreme când orice mișcare culturală se reflecta prin biserică, ortodoxismul nostru a fost evenimentul cu cele mai grave urmări pentru dezvoltarea noastră culturală, căci el ne-a legat pentru veacuri întregi de cultura Orientului, formând un zid despărțitor față de catolicismul vecinilor noștri din vest și din nord.

Marea mișcare a Renașterii, care a cuprins – deși mai târziu decât pe alții – pe vecinii noștri poloni și unguri, e strâns legată de catolicismul acestora.

Dacă ortodoxismul nostru a fost cea mai puternică pavăză pentru conservarea limbii și naționalității noastre, el a fost și o piedică puternică și continuă pentru curentele culturale apusene.

Chiar ideea de latinitate, care în mod firesc trebuia să apară odată cu trecerea românilor prin școlile umaniste ale vecinilor noștri, nu a avut multă vreme un răsunet covârșitor.

În schimb însă, Orientul cu fantazia-i vie și cu nepotolita-i sete de forme nouă [noi] și culori îmbelșugate, lumea aceea inventivă de care ne lega religiunea, îmbinată cu predispozițiile etnice de origine mediteraneană ale firii noastre înzestrate, înainte de toate, cu un pronunțat simț pentru măsură și armonie, a făcut ca în acest colț din sud-estul european stăpânit de români să se nască o cultură proprie[46].

*

Simion Mehedinți însă subliniază îngăduința românilor față de „credințele altora”[47]. Pentru că „românii n-au avut niciodată aplecare spre ceartă în privința dogmelor”[48]. Iar „Biserica și neamul au trăit în deplină solidaritate, chiar de la început”[49].

Totodată autorul subliniază și faptul că „neamul nostru [românesc] a fost scutit de erezii și de eretici”[50], păstrându-și astfel unitatea.

Mehedinți pledează energic pentru „Ortodoxia arhaică a poporului român”[51].

Și prin arhaică el vrea să spună că Ortodoxia românească e străbună, s-a format aici și nu a fost  importată de undeva.

O altă însușire de caracter a poporului român pe care Mehedinți o scoate în evidență e aceea a absenței „pornirii spre răzbunare”[52]. După care discută o altă însușire a lui și anume: acceptarea suferinței ca mijloc de curățire interioară[53].

Pentru că românii, ortodocși dintru început, au credința că binele, în cele din urmă, învinge răul[54].

Referindu-se la creștinismul românesc, la particularitățile sale, autorul spune că este „mai mult intuitiv” și că se potrivește cu „temperamentul liric”[55]. Și că românii ortodocși au o aplecare spre Tradiție în sens național[56].

Întrebarea e următoarea: putem să avem o perspectivă asupra Sfintei Tradiții a Bisericii doar din punct de vedere național sau trebuie să înglobăm și perspectivele celorlalte neamuri ortodoxe asupra Tradiției? Și în această privință cred că trebuie să fim sintetici și nu exclusiviști.

Iar întâlnirea noastră cu alte neamuri ortodoxe nu trebuie să se facă pe criterii de vechime ci pe criterii de fidelitate cu dogmele și viața Bisericii.

Altfel ne mândrim doar cu vechimea și cu particularitatea Ortodoxiei românești dar fără conținutul teologic și experiențial al Bisericii.

*

În Trilogia culturii, Lucian Blaga vorbea despre anistoricitatea Ortodoxiei[57], deși Ortodoxia a creat cele mai stabile și organice entități statale.

Căci dacă în catolicism biserica este „stat universal”[58] iar în protestantism este „o simplă ficțiune”[59], în Ortodoxie „Biserica e privită ca un „organism”, ca o „unitate a totului”, în care e cuprins nu numai omul, ci și viața și creatura vegetală”[60].

De aceea eclesiologia ortodoxă a influențat concepția despre națiune a popoarelor ortodoxe, pentru că națiunea ortodoxă e o națiune organică[61].

Pe ea o leagă sângele și graiul[62] iar persoanele se simt integrate în mod firesc în unitatea superioară, aceea a neamului[63].

Și Blaga recunoaște că poporul român și-a „păstrat sute de ani…unitatea organică de neam[64], pentru că în Ortodoxie „națiunea e un organism[65].

*

Pentru Părintele Dumitru Stăniloae, spațiul românesc este un „spațiu-punte”[66], de unde și „ambivalența complexă oriental-occidentală românească”[67]. Iar raportarea românilor la cosmos este una creștină, „personalistă și liturgică”[68], pentru că noi avem o „relație intimă cu natura”[69].

De aceea Părintele Stăniloae insistă asupra unicității mentalității românești creată de Ortodoxie, afirmând faptul că noi „unim luciditatea rațională a latinității personaliste cu sentimentul de taină prezentă în toate, dar cu o taină luminoasă, în care se poate înainta la nesfârșit și care nu ne anulează ca persoane”[70].

Începând să vorbească despre dimensiunile ethosului românesc, autorul nostru evidențiază prima oară echilibrul[71]. Echilibrul, conștient și voluntar, care are o cumințenie a lui[72].

În al doilea rând, remarcă armonia și grația unică din creația românească[73]. Frumusețea ei serioasă[74].

În al treilea rând, luciditatea și duioșia sufletului românesc[75], care are „oroare de melodrama afectată”[76].

În al 4-lea rând, remarcă ironia și umorul românesc[77], care taxează imediat tot ceea ce înseamnă „bombasticism și…ipocrizie[78]. Iar „observarea ascuțită a defectelor umane” se fundamentează tocmai pe înțelegerea neputințelor lor[79].

În al 5-lea rând vorbește despre dorul românesc, care e „simțirea acută a absenței” celor pe care îi iubești[80], pentru ca în al 6-lea rând să vorbească despre omenia românească[81], care e respectul profund față de om[82].

Al 7-lea aspect al caracterului românesc reliefat de Părintele Dumitru este ospitalitatea[83], bucuria de „a primi un străin”[84], pe când al 8-lea e capacitatea românilor de a autohtoniza universalul[85].  Pentru că noi asimilăm tot ceea ce e propriu echilibrului și vieții noastre bogate interioare[86].

Ultimul aspect, al 9-lea, l-a denumit „spiritualitatea străvezie și transfiguratoare a satului românesc”[87].

Însă toată perspectiva asupra caracterului neamului românesc descrisă aici de Părintele Stăniloae e una profund teologică, pentru că e modul în care el a văzut sufletul românesc.

De aceea, unii, lipsiți de profunzime spirituală sau fiind de altă credință, nu se pot regăsi deplin în acest mod abisal de a vedea lucrurile, ceea ce nu înseamnă că el nu există.

Lumea românească văzută de Părintele Dumitru e și lumea mea, e lumea pe care și eu o văd, dar asta nu înseamnă că nu văd și decadența imensă a poporului român contemporan mie.

Și el vedea decadența lumii românești, privită în indivizi aparte, însă fără a-i contamina vederea coordonatelor profunde ale celor care au trăit ortodox și românește la cote mari.

Iar acest lucru cred că e lucrul fundamental: acela de a putea să vezi sufletul unui popor dincolo de micimile de caracter ale unor reprezentanți ai lui.

*

În  septembrie 1970, la Universitatea din Heidelberg, Părintele Stăniloae a vorbit despre rolul Ortodoxiei în formarea poporului român și a unității naționale[88].

Și a pornit de la termenii teologici Domnul Dumnezeu, Făcătorul, născut, Împărat, Cuvântul, Treime, Înțelepciune, înviere, iertare[89] etc., pentru a demonstra „vechimea creștinismului nostru”[90].

Iar cuvintele prin care noi ne exprimăm credința ortodoxă arată faptul că poporul român s-a format dintru început ca popor creștin[91]. Pentru că „ființa noastră națională a păstrat permanent ortodoxia și ortodoxia a păstrat nealterată ființa noastră națională. Ele au format un întreg identic cu sine însuși de-a lungul întregii sale istorii, de la începuturile poporului român și a creștinismului originar și până azi”[92].

De aceea marele nostru teolog nu vede Ortodoxia în viața românilor ca pe un handicap ci ca pe un miracol[93]. Căci „la miracolul menținerii ființei noastre naționale prin toate vicisitudinile istoriei prin care a trecut, a contribuit în măsură hotărâtoare și Ortodoxia.

Sinteza de latinitate și de ortodoxie, ea însăși un miracol și o formă de originalitate unică, a ajutat poporul român să se mențină, prin latinitate, neconfundat cu lumea slavă, și prin ortodoxie, neconfundat cu lumea naționalităților catolice din vecinătatea apuseană”[94].

*

În noiembrie 1927, în articolul Ortodoxie, Mircea Eliade considera Ortodoxia „Creștinismul autentic, care trebuie actualizat în proaspete și calde fapte sufletești”[95].

În teza sa de licență[96], Dan Zamfirescu exprima aceeași perspectivă genuină și organică asupra Ortodoxiei românești: „ca să existe poporul român, așa cum îl înregistrează istoria și așa cum întreaga lui creație, popular-culturală, cărturărească, cronicărească, politică, îl înfățișează în istorie, a trebuit să se întâmple tocmai acest fenomen: structurarea lui, din elementul trac și roman, sub acțiunea duhului Bisericii răsăritene și în cadrul istoriei și lumii răsăritene ortodoxe.

[Căci] întreaga noastră creație populară – document esențial pentru definiția structurii noastre interne – este impregnată de ortodoxie și de bizantinism”[97].

*

În articolul Religie și naționalitate, din 20 mai 1883, Mihail Eminescu spunea despre români că „au identificat religia cu naționalitatea”, de aceea „îi socotesc străini pe toți cei ce nu sunt de legea neamului românesc”[98].

Pentru că poporul român este „poporul latin de confesie ortodoxă”, care reprezintă „elementul menit a încheia lanțul dintre Apus și Răsărit”[99]. Căci, prin „legea părinților noștri”, prin credința ortodoxă, noi suntem legați de Orient, însă prin aspirațiile noastre noi suntem legați de Occident[100].

Și acum, în noua postură a României, de membră a Uniunii Europene și a NATO se observă acest lucru nespus de bine, pentru că trebuie să pledăm pentru aspirațiile noastre naționale fără să ne pierdem identitatea religioasă, culturală, istorică, națională.

*

Neagu Djuvara însă, într-un interviu din 2010, a fost de acord cu aserțiunea Sabinei Fati că Ortodoxia „ne ține pe loc”[101].

Ioan Petru Culianu considera și el Ortodoxia ca fiind improprie capitalismului: „tocmai etica sa ortodoxă îl împiedică [pe român] să priceapă capitalismul și să se integreze regulilor acestui sistem”[102].

Ionuț Vulpescu, într-un discurs recent, dimpotrivă, pleda pentru un parteneriat al partidului său cu Biserica pentru „a promova solidaritatea socială”[103]. Pentru că Biserica dorește și poate să se implice activ în bunul mers al societății românești.

*

Și oricâte alte opinii am cita este evidentă diferența dintre cei care trăiesc ortodox și sunt profund implicați în viața Bisericii și cei care o privesc distant sau de la distanță.

De aceea nu putem miza pe onestitatea opiniilor acelora care nu vor să vadă viața Bisericii Ortodoxe, în spațiul românesc, în realitatea ei.

Pentru o astfel de profunzime e nevoie de o cunoaștere îndelungă și serioasă. Iar cei care și-au exprimat uimirea și admirația față de continuitatea credinței ortodoxe în spațiul românesc au înțeles și văzut Ortodoxia ca pe sufletul acestui popor.

Ne raliem lor și Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru că suntem ortodocși potrivit credinței apostolice. Acest lucru e un mare dar pentru care trebuie să fim bucuroși și foarte responsabili în același timp.


[1] Ion Zamfirescu, Spiritualități românești, Ed. M.[onitorul] O.[ficial], Imprimeria Națională, București,1941, p. 63. Cartea are 462 p.

[2]  Hippolyti, De duodecim Apostolis, în PG 10, col. 952.

[3]  Ion Zamfirescu, Spiritualități românești, op. cit., p. 70.

[4]  Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 74.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 74-75.

[10] Idem, p. 75.

[11] Idem, p. 76.

[12] Idem, p. 75-76.

[13] Idem, p. 80.

[14] Idem, p. 81.

[15] Idem, p. 81.

[16] Idem, p. 82.

[17] Ibidem.

[18] Idem, p. 83.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 85.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p. 111.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] N.[icolae] Iorga, Concepția românească a Ortodoxiei (conferință ținută în ziua de 13 ianuarie 1940 la Societatea „Femeilor ortodoxe”), Ed. România, București, 1940, 32 p.

[27] Idem, p. 9.

[28] Ibidem.

[29] Idem, p. 10.

[30] Idem, p. 12.

[31] Ibidem.

[32] Idem, p. 13.

[33] Nichifor Crainic, Patria noastră ecumenică, în Rev. Gândirea (XX), nr. 5, mai 1941.

[34] Idem, p. 215.

[35] Nichifor Crainic, Providența în istorie, în Rev. Gândirea (XXI), nr. 1, ianuarie 1942.

[36] Idem, p. 6.

[37] Nichifor Crainic, Sufletul românesc, în Rev. Gândirea (XXI), nr. 7, august-septembrie 1942, p. 361.

[38] Idem, p. 362.

[39] Nichifor Crainic, Transfigurarea românismului, în Rev. Gândirea (XXII), nr. 4, aprilie 1943, p. 177.

[40] Ibidem.

[41] Idem, p. 177-178.

[42] Idem, p. 182.

[43] Ibidem.

[44] Idem, p. 183.

[45] Idem, p. 184.

[46] Sextil Pușcariu, Istoria literaturii române. Epoca veche, ediție îngrijită de Magdalena Vulpe, postfață de Dan C. Mihăilescu, Ed. Eminescu, București, 1987, p. 20-21.

[47] Simion Mehedinți, Creștinismul românesc. Adaos la Caracterizarea entnografică a poporului român, cu pref. de Dumitru Muster, ed. îngrijită de Dora Mezdrea, Ed. Fundația Anastasia, București, 1995, p. 31. Cartea are 234 p.

[48] Idem, p. 37.

[49] Idem, p. 54.

[50] Idem, p. 66.

[51] Idem, p. 69.

[52] Idem, p. 80.

[53] Idem, p. 97.

[54] Idem, p. 105.

[55] Idem, p. 173.

[56] Ibidem.

[57] Lucian Blaga, Trilogia culturii, vol. II, Spațiul mioritic, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 38.

[58] Idem, p. 39.

[59] Ibidem.

[60] Idem, p. 40.

[61] Idem, p. 41.

[62] Ibidem.

[63] Ibidem.

[64] Ibidem.

[65] Idem, p. 45.

[66] Dumitru Stăniloae, Reflecții despre spiritualitatea poporului român, Ed. Elion, București, 2002, p. 7.

[67] Idem, p. 9.

[68] Idem, p. 12.

[69] Idem, p. 14.

[70] Idem, p. 17.

[71] Idem, p. 42.

[72] Ibidem.

[73] Idem, p. 52.

[74] Idem, p. 53.

[75] Idem, p. 75.

[76] Idem, p. 81.

[77] Idem, p. 86.

[78] Idem, p. 88.

[79] Idem, p. 91.

[80] Idem, p. 102.

[81] Idem, p. 112.

[82] Idem, p. 115.

[83] Idem, p. 120.

[84] Ibidem.

[85] Idem, p. 125.

[86] Idem, p. 127.

[87] Idem, p. 131.

[88] Dumitru Stăniloae, Națiune și Creștinism, ediție, text stabilit, studiu introd. și note de Constantin Schifirneț, Ed. Elion, București, 2003, p. 222.

[89] Idem, p. 223-226.

[90] Idem, p. 226.

[91] Idem, p. 233.

[92] Ibidem.

[93] Idem, p. 239.

[94] Ibidem.

[95] Mircea Eliade, Lucrurile de taină. Eseuri, ed. îngrij., note și pref. de Emil Manu, Ed. Eminescu, București, 1995, p. 73.

[96] Dan Zamfirescu, Ortodoxie și Romano-Catolicism în specificul existenței lor istorice, Ed. Roza Vânturilor, București, 1992, 349 p.

[97] Idem, p. 106.

[98] Mihai Eminescu, Publicistică. Referiri istorice și istoriografice, Ed. Cartea moldovenească, Chișinău, 1990, p. 474.

[99] Idem, p. 477.

[100] Ibidem.

[101] Sabina Fati, Interviu cu istoricul Neagu Djuvara. „România a rămas în urmă și fiindcă e ortodoxă”, 19 noiembrie 2010, în România liberă cf. http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/djuvara-romania-a-ramas-in-urma-si-fiindca-e-ortodoxa-206469-pagina1.html#top_articol.

[102] Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, ed. revăzută și augmentată, trad. de Florin Chirițescu și Dan Petrescu, cu o scrisoare de la Mircea Eliade și o postfață de Sorin Antohi, Ed. Nemira, București, 1995, p. 171.

[103] Ionuț Vulpescu, Discursul pe care l-am ținut în cadrul dezbaterii “120 de ani de social-democrație în România”, organizată de Clubul de la București, cf.

http://ionutvulpescu.wordpress.com/2013/04/18/discursul-pe-care-l-am-tinut-cu-prilejul-aniversarii-a-120-de-ani-de-social-democratie-in-romania-dezbatere-organizata-de-clubul-de-la-bucuresti/.

Did you like this? Share it: