Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Teologia Dogmatică Ortodoxă

 O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

 *

 vol. 1

 ***

Cântarea de la 16, 8-36 e numită psalm de către MGK [16, 7]. Și a fost făcută de către Asaf și frații lui, după rânduiala lui David [16, 7, LXX].

LXX, la 16, 8, ne cere să ne mărturisim Domnului, să-L chemăm pe El în numele Lui și să arătăm în neamuri preocupările/ îndeletnicirile/ scopurile/ obiceiurile [ta epitidevmata] Lui. Adică modurile cum acționează Dumnezeu în viața noastră.

Biblia de la 1688 a tradus prin isprăvirile pe ta epitidevmata, vorbind astfel despre acțiunile lui Dumnezeu la modul trecut, dar care au fost păstrate tradițional de comunitatea celor credincioși.

În MGK ni se cere să Îl lăudăm pe Domnul, să chemăm numele Lui și să facem cunoscute întru neamuri lucrurile [ta erga] Lui [16, 8]. Tocmai de aceea în ed. BOR 1988 și 2001 avem „lucrurile”, pentru că s-a preluat ediția MGK.

În VUL avem „adinventiones Illius” [descoperirile/ noutățile Lui]. Adică modul mereu nou al lui Dumnezeu de a intra și a lucra în viața noastră.

Trebuie să-I cântăm Domnului și să spunem toate minunile pe care le-a făcut Domnul [16, 9]. De unde rezultă că teologia e doxologică și doxologia e o anamneză continuă. Iar pentru că ne amintim de toate cele făcute de El și suntem cu El, tocmai de aceea Îl lăudăm pe El cu bucurie.

Căci numele Lui e sfânt și inima noastră se va bucura dacă vom căuta bunăvoirea [tin evdochian] Lui [16, 10]. Bunăvoirea Lui față de noi, adică relația prietenoasă cu noi.

Căutarea Domnului trebuie să fie prioritatea vieții noastre. Iar a căuta fața Lui prin tot ceea ce facem înseamnă a ne întări în cunoașterea și în harul Său [16, 11].

Ni se cere să ne aducem aminte de minunile Lui, de judecățile gurii Lui [16, 12], de făgăduința Lui și de cuvântul Lui pe care L-a poruncit [16, 15]. Căci Domnul e Dumnezeul nostru și „în tot pământul sunt judecățile Lui” [16, 14]. Pentru că Domnul Se raportează personal la fiecare om și la fiecare făptură în parte.

În 16, 21 se vorbește despre lucrarea lui Dumnezeu prin care El nu i-a lăsat pe oameni să-i împovăreze pe fiii lui Israil. Și cere de la toți să nu se atingă de hristoșii/ de unșii Săi [ton hriston Mu] și să nu le facă rău Profeților Lui [16, 22]. Pentru că El Își asumă pe cei cu care are relații adânci, profunde.

Trebuie să vestim „din zi întru zi mântuirea Lui” [16, 23]. În MGK (pentru că în LXX lipsește), 16, 24 vorbește despre vestirea „întru neamuri a slavei Lui [tin doxan Aftu]” și „întru toate popoarele a minunilor Lui [ta tavmasia Aftu]”, oferind astfel o perspectivă soteriologică universalistă. De fapt acest lucru e o profeție, care s-a împlinit în viața Bisericii Sale, unde mântuirea este o realitate universală.

În VUL există 16, 24 și are același conținut ca în MGK, vorbindu-se despre gloriam Eius și mirabilia Illius.

Domnul e mare și foarte vrednic de laudă. Și El este mai înfricoșător [foveros] decât toți dumnezeii [16, 25]. E așa atunci când îi lovește pe cei păcătoși. În VUL avem horribilis [oribil, groaznic, înfiorător].

Dumnezeul nostru a făcut cerul [16, 26, LXX]. La fel spune și VUL. Pe când MGK vorbește despre ceruri la 16, 26.

În 16, 27 se vorbește despre existența veșnică, în cer, a lui Dumnezeu. Unde „slavă și laudă este către fața [cata prosopon] Lui, tărie și fală în locul Lui”. În MGK avem: „Slavă și măreție este înaintea Lui! Tărie și bucurie în locul Lui”.

Iar slava de care vorbește LXX este slava Lui veșnică și ființială, pe când lauda e slăvirea adusă Lui de Puterile cerești și de toți Sfinții Lui. Tăria Lui este tăria slavei Sale, pe când fala e făcută de către cei care moștenesc Împărăția Lui, care este Locul Lui.

Măreția despre care vorbește MGK se referă la bogăția slavei Sale iar bucuria e a celor ai Lui, care văd veșnic fața Lui.

Trebuie să aducem daruri și să le purtăm către fața Lui, închinându-ne Domnului în curțile cele sfinte ale Lui [16, 29]. Căci tot pământul trebuie să se teamă de fața Lui, pentru că El a întărit pământul și nu se va clătina [16, 30].

Pentru că noi Îi dăruim din ale Sale și noi înșine trebuie să ne aducem Domnului. Iar toate cele făcute de El sunt întărite de El și se supun Lui, fapt pentru care trebuie să ne temem de a încălca voia Celui care a făcut toată existența.

Cerul se veselește de Domnul iar pământul se bucură pentru că El împărățește [16, 31]. Împărățește peste toată existența dar împărățește și în noi, în cei care Îl iubim pe El.

Copacii pădurii se vor bucura de fața Domnului atunci când El va veni să judece pământul [16, 33]. Pentru că întreaga creație va trăi consecințele celei de a doua veniri a Lui întru slava Sa. Lucru confirmat de Sfântul Pavel în Rom. 8, 20-22.

Domnul e bun și „întru veac este mila Lui” [16, 34]. Și întru bunătatea Lui El e milostiv cu cei care I se roagă Lui.

Dumnezeu este „mântuirea noastră [tis sotirias imon]”[16, 35], sintagma tis sotirias imon fiind unică în I Cronici. Iar noi lăudăm numele cel sfânt al Domnului și ne fălim în laudele Lui [16, 35].  Pentru că numai atunci când suntem doxologici suntem înălțați la relația de mare intimitate cu Dumnezeu.

Și de aceea noi trebuie să Îl binecuvântăm pe Domnul din veac și până în veac [16, 36].

Sfântul David era conștient de faptul că Domnul îl cunoaște pe el [17, 18]. Iar Domnul face „toată măreția” „după inima Lui [cata tin cardian Su]” [17, 19]. Creează toate după cum dorește.

Domnul Și-a răscumpărat poporul [17, 21]. Iar unde binecuvintează Dumnezeu va fi binecuvântare „întru veac” [17, 27].

Did you like this? Share it: