Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 25 aprilie 2013

The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian [76]

Here, parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 66, 67, 68, 69, 70, 71, 72, 73, 74, 75.

***

If through the sacramental impartation of Christ, in Church, we fell the divinity of Christ in our being, then, pulls the conclusion Symeon, Christ is the Head of Church, we are living members of Him, into a full contiguity with Him.

For our Father, the impartation with the Holy Eucharist is a propaedeutic of  christology and of triadology, which are understood only by real members, authentic, conscious of the Church.

In the ethical Discourse 14 Symeon rediscusses the reality of conscious feeling of eucharistic Christ. Speaking about the impartation and about the sight in the same time, about the ghostual understanding of Holy Mysteries, our Father says:

„If you do it in feeling and consciousness [en estisi che gnosi], then impart you of some as these with worthiness. But if do not impart you so, forsooth you eat and drink of them with unworthiness.

If imparted you in clean sight [en teoria catara] from the ones from which imparted you, behold that made you ​​worthy by a meal as that. And if became not you worthy, will not you enclose and will not you unite, noway, of God.

Thus, not to reckon those who impart with unworthiness of Divine Mysteries, that through these they enclose and unite pure and simple of God the unseen.

For this thing will not be done, noway, nor will spend with them ever.

Because only those who, in the impartation [metusia] of Divine Body of the Lord, they worthed to see and to eat, with the eye and the mouth of mind and the discovery of unseen Godhead, into a ghostual touching [by the glory of God o.n.], they know [then], that good is the Lord  [Ps. 33, 9], as some who do not eat and drink only a felt bread in felt face but, in the same time, [they feed], in ghostual face, from God, they feeding with twofold senses, from one in seen face and, from other, in unseen face and they unite, in both of these, with Christ the twofold after nature, making them con-corporal [Eph. 3, 6] and sharer of glory and of His divinity [I Pet. 5, 1].

Because so unite with God those who eat this Bread into consciousness and sight of Mystery and drink from this chalice with the feeling of soul and of heart. But those who make this with unworthiness are vain of the grace of Holy Ghost,  feeding only the body, not and their soul”[1].

Thus Symeon attentionates us, that the simple consumption of the Holy Mysteries does not mean union with Christ, the true impartation of Him, but only if we see with the soul and with our mind His glory in us and if we rejoice divinely of the feeling of grace, which deifies us in conscious mode.

The real impartation can be demonstrated through the direct and personal possibility, from interior, of narrating of its consequences in our being.

Those who cannot says nothing about the personal soteriology, wants to say, in definitive, Symeon, are those which do not impart in conscious mode of eucharistic Christ, who have never seen His glory and who not yearn after the eternal union with Him.

Therefore, Symeon converses again with presupposed upset and deranged one by his words, with the one does not experience, at all, the wonder of real impartation with the Lord and he tells to this one with condescension:

„But do not be troubled, beloved, listening the truth shown to you by us. For if you confess that the Body of the Lord is Bread of life, who gives life and we know that His Blood gives life those who impart of it, and is done in the one drink it source of flowing life to eternal life [Jn. 4, 14], how, tell me, impart you of these not add nothing more to the soul, but, even if you feel, maybe, little joy, after short time you remain again so how you were before, not having in you any addition of life or gushing spring or seeing a some light?

For those who have not reach to cross beyond of the feeling [of those of here], this Bread is shown to them in felt face, alike a simple eating, while in ghostual face it is uncomprised light and unapproachable [fos ahoriton che aprositon].

All so and the Wine is and it, in similar face, life [zoi], fire [pir], living water [idor zon].

So, if eating and drinking the divine Bread and the Wine of rejoicing, you will not know that you live the incorruptible life [uc esi ghinoscon i zoin ezisas tin anoletron], that you received insed you the Bread as on a light or as on a fire and that you drink the Blood of Master as a flowing water and speaking, if do not have reach at the sight [teoria] and the impartation [metexi] with nothing from all these, how reckon that you made ​​partaker of life [tis zois chinonos]?”[2].

This passage is one of the clearest examples, for to exemplify the fact, that Symeon identifies the experiencing of union with the Holy Eucharist with the sight of His everlasting glory.

The authentic eucharistic experience is not than the concrete touching of essential of ecstatic experience: the real union with Christ. For those who do not impart mystical, mysterious and real with Christ, the impartation has not real consequences, identifiable interior.

But for those who perceive with their whole being, that the union with eucharistic Christ is a union with the humanity and the deity of Christ, with Christ the full of glory, this is the generator of the greatest fulfillment and of interior joy and the real mode in which spend the salvation and our sanctification.

The holiness is an interior process, on full conscientized by the one in which spends and about it you can talk, if you experiment it in act.

These capital truths of personal soteriology are said outrightly by Saint Symeon. He does not leave place to any ambiguity in the understanding of living relation with God, for that the relation with Him is, as it says and the significance of term which indicates it, an uninterrupted link with God.


[1] SC 129, The Ethical Discourses, XIV, 224-247, p. 438-440 / Ică jr. 1, p. 397-398.

[2] Idem, The Ethical Discourses, XIV, 248-267, p. 440 / Idem, p. 398.

Predică la praznicul Intrării Domnului în Ierusalim [2013]

Intrarea Domnului in Ierusalim

Iubiții mei,

primii pe care Triodul îi remarcă în spațiul praznicului de astăzi sunt „pruncii cei fără de răutate” [Triodul, ed. BOR 2000, p. 528]. Ei au venit și I-au adus Domnului „cântare de biruință” [Ibidem].

Însă venirea lor nu a fost una la întâmplare ci una duhovnicească.

Pentru că Sfântul Duh, Care i-a învățat pe Apostoli să vorbească în alte limbi, „Același a îndemnat și pe tinerii evreiești cei fără de răutate, să strige: Osana, Celui dintru înălțime! Bine este cuvântat Cel ce vine, Împăratul lui Israel” [Idem, p. 531].

Și asta pentru a se sublinia faptul că nu erau aceiași cei care L-au slăvit…cu cei care I-au cerut moartea. Pentru că „pruncii Te-au lăudat cu dumnezeiască cuviință, iar iudeii Te-au hulit cu fărădelege” [Idem, p. 532]. Cu alte cuvinte cei în vârstă, îmbătrâniți în rele, I-au cerut moartea și nu pruncii lor, care, umpluți de har, L-au slăvit pe El.

În a 4-a cântare a Vecerniei Mari ni se spune că mânzul asinei, pe care El a încălecat, e o imagine a păgânilor [Idem, p. 529]. Adică a neamurilor păgâne, care se vor converti la viața Bisericii și vor accepta ca Hristos să fie Stăpânul lor.

Căci animalul domesticit ca și omul care se luptă cu patimile sale acceptă o autoritate deasupra sa.

Iar Cel care ne conduce pe noi e Hristos, Capul Bisericii și al fiecăruia dintre noi, pentru că după viața Lui trebuie să ne conformăm viața noastră.

Însă praznicul de astăzi e caracterizat de aceeași carte a Bisericii drept ziua în care Hristos S-a grăbit spre Patimă [Idem, p. 529].

Căci ieri, glasul Lui a ajuns până în Iad [Idem, p. 531] și l-a ridicat dintre cei morți pe Lazaros, prietenul Său, pe când azi El împlinește profeția lui Zaharias: „Bucură-te foarte, fiica Sionului! Vestește, fiica Ierusalimului! Iată, Împăratul [o Vasilefs] tău îți vine ție, drept [dicheos] și mântuind [sozon]. El, Cel blând [prais], și urcat pe cel de sub jug [ipozighion]/ pe asin și pe mânzul cel tânăr” [Zah. 9, 9, LXX].

Și acesta este Masiah: Cel drept, mântuitor și blând!

Care Se grăbește spre Patima cea de bună voie pentru a ne învrednici, prin moartea și învierea Lui, „vieții celei fără de sfârșit” [Triodul, ed. BOR 2000, p. 523].

De unde înțelegem că alergarea Lui spre moarte…e alergarea Lui spre învierea noastră din morți.

Pentru că El merge spre Cruce pentru a învinge păcatele, moartea, ispitele de tot felul în trupul și în sufletul Său…și astfel, învingându-le pe toate, să umple umanitatea Sa de toate roadele ascultării de Dumnezeu, pentru ca noi, luând putere de la Hristos pentru a lupta cu toate patimile și ispitele noastre, să învingem moartea în noi și să ne deschidem slavei Sale celei veșnicie.

Și astfel înțelegem de ce este important ca astăzi, cu stâlpări de salcie în mână, încredințați de faptul că El e Domnul și Stăpânul vieții noastre, să venim la El și să ne bucurăm împreună cu El. Să Îl recunoaștem continuu pe El ca pe Izvorul vieții și al tăriei noastre, pentru că numai astfel putem să ne învingem toate aplecările noastre spre păcat.

Pentru că intrarea Lui în Ierusalim sau mergerea lui spre Patima cea de bună voie e un act de tărie. De tărie ascetică. E încununarea întregii Sale vieți pământești, pentru că El merge „să-i ucidă pe vrăjmași pe Cruce ca un puternic” [Idem, p. 533].

Merge să-l deposedeze pe Satana și pe demonii lui de stăpânirea lor asupra oamenilor. De stăpânirea ilegitimă pe care o aveau asupra oamenilor…și la care se ajunsese din cauza păcatelor oamenilor.

Pentru că demonii nu au stăpânire asupra nimănui, fiind și ei creaturi ale lui Dumnezeu, ca și noi. Însă puterea lor asupra noastră rezidă în faptul că noi ne lăsăm pradă patimilor, adică influențelor lor, căzând din viața cea duhovnicească a Botezului.

Și de aceea, pe Cruce, Domnul ne răscumpără, adică ne scoate din moartea ca urmare a păcatului și de sub stăpânirea demonilor, pentru a trăi în slava Lui cea veșnică.

Datorită morții Lui…moartea noastră nu mai e spre moarte ci spre viață, pentru că moartea, în viața cu Dumnezeu, devine o ușă spre Împărăția Lui și nu o pogorâre la Iad.

Iar lupta cu patimile din noi și cu demonii e una reală și mântuitoare, pentru că nu mai suntem sub stăpânirea demonilor ci a lui Hristos Dumnezeu, pentru că am murit și am înviat împreună cu El, în mod mistic, la Botez, trăind viață nouă, dumnezeiască.

Și aceasta e starea cu care începem Săptămâna Mare, Săptămâna Dumnezeieștilor Patimi ale Domnului: cu o bucurie dureroasă, ascetică, în toată ființa noastră.

Căci, pe de o parte, știm că Domnul a împlinit toate cele prezise de El prin Profeți și ne-a deschis pe noi veșnicei relații de intimitate cu Sine, cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, cu Dumnezeul nostru treimic, însă, în același timp, ne simțim neîmpliniți în viața noastră, știindu-ne multele noastre păcate.

Păcatele noastre…și păcatele lumii…

Starea noastră de decadență și a lumii în care trăim…dar și ce frumoase sunt locașurile cele vii, conștiente ale Lui, adică Sfinții Lui.

Și astfel suntem bucuroși pentru cele bune ale lumii și triști pentru cele rele ale ei.

Căci cu toată rugăciunea, cu tot postul, cu toată predicarea Bisericii…neștiința teologică nu este eradicată, nici sărăcia, nici nedreptățile strigătoare la cer, nici ororile de tot felul, nici teatralitatea/ fariseismul nostru…lucruri de neînchipuit într-o lume creștină autentică.

Ce am făcut și ce n-am făcut cu noi și din noi…se răsfrânge asupra vieții tuturor.

Fiecare ne dăm aportul și pentru a mâzgăli frumusețea lui Dumnezeu din oameni și din creația Sa și pentru a privi curat cu sufletul adâncimea incomprehensibilă a prezenței și a lucrării lui Dumnezeu în lumea Sa.

Căci cine suntem noi, cei de azi, față de noi și față de Dumnezeu și față de întreaga Sa creație…au fost și cei din trecut…care L-au acceptat…sau L-au negat pe El.

Și ori de câte ori ne surprindem în postura de călăi cu cei de lângă noi…trebuie să fim conștienți că atunci suntem unii care Îl rănim pe Hristos, Îl batjocorim, Îl considerăm unul oarecare.

Și prin orice păcat al nostru…nu îl rănim pe nimeni altcineva decât pe El.

De ce? Pentru că El a plătit prețul răscumpărării, adică sfânt sângele Său, pentru ca noi să fim sfinți, adică numai ai Lui…iar noi nu trăim viața Lui ci o viață decăzută.

Tocmai din acest motiv, tot ceea ce facem rău…și ar trebui să se regăsească pe foaia noastră de spovedanie, trebuie conștientizate ca răniri ale lui Hristos, ca pălmuiri ale Sale.

Pentru că viața noastră e numai în relație cu El, și cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, cu Dumnezeul mântuirii noastre.

Iar El fiind centrul vieții noastre, orice raportare a noastră e față de El…și cu El și prin El trebuie să trăim, să gândim și să acționăm pas cu pas.

De aceea, Paștiul cel vechi e mântuirea prin mare. Pentru că era o icoană a Botezului Bisericii.

Paștiul cel nou e trecere de la moarte la viață și de pe pământ la cer, pentru că prin moartea Lui ne-a deschis continuu spre trăirea învierii Lui, adică spre umplerea de slava Lui.

Iar dacă El Se grăbește spre a bea până la fund paharul suferințelor și al batjocurilor pentru noi, cine suntem noi să considerăm că durerea noastră e prea mare, că sărăcia ne e prea mare, că ura și necinstea la adresa noastră sunt prea mari, că boala e mai mult decât putem suferi?!

Căci El nu îngăduie mai mult decât putem suporta

Și durerea noastră, sufletească și trupească, mai mică sau mai mare, e durerea care ne mântuiește pe noi, și ne smerește pe noi și ne îndreaptă spre toată virtutea, dacă e trăită cu mulțumire, cu recunoștință, cu încredere în Dumnezeu.

Pentru că toate sunt o mare binecuvântare de la Dumnezeu când le vedem pe toate cu sens dumnezeiesc.

Când le acceptăm ca pe luminări de la Dumnezeu, ca pe curățiri personale, ca pe umanizări ale noastre.

Așa stând lucrurile, iubiții mei, să mergem cu încredințare, împreună cu Domnul, în viața noastră!

Să trăim și bucuria și tristețea împreună cu El, învățând din ambele dulceața înțelepciunii Sale.

Să trăim cu atenție și cu inimă simplă această săptămână de taină și toată viața noastră, pentru că tot ce ne stă înainte în Biserica Sa este o îndreptare continuă a căilor noastre.

Pentru că Domnul e Păstorul nostru și El ne conduce la câmpia largă a bucuriei Sale învățându-ne ce bucurie e în călcarea Lui cu moartea pe moarte, adică în asceza continuă.

Dumnezeul păcii și al îndurărilor să ne miluiască și să ne mântuiască pe noi, cei care Moartea Domnului o mărim, Învierea Lui o preaslăvim, așteptând mereu viața veacului ce va să vină. Amin!

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [42]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Psalmul următor ne face, de data aceasta, să ne amintim de Bacovia:

O, Dumnezău Svinte, Tu mă scoate
De puhoi de ape, toi [tumult] de gloate,
Ce-m[i] vine la suflet, și de gloduri
Cu pâcle adânci, fără poduri.
Că sunt încungiurat de adâncuri,
De mă trage vivorul la smârcuri [vâltori].

Strigând mi-au venitu-mi amețeală,
Mi-au amurțât limba-n osteneală.
Ochii să tâmpiră de zăbavă,
Dorind, Doamne, de svânta Ta slavă.

Și pizmașii miei stau împotrivă,
Fără număr, cu ceată zlobivă.
Perii capului meu covârșiră,
Asupra mea când stau de se-nșiră. /…/

[Cei] ce-s cu mine născuț[i] dintr-o maică
Vor de sine strein să mă facă /…/
Ceia ce beau la crâșme mă cântă
Și pre la porț[i] mă iau în prohită [derâdere].

Iar eu cătră Tine cu rugă
Mă rog, Doamne, că sunt a Ta slugă.
Și-m[i] cerc vreme să mi-aflu-ndemână
De la Tine să iau milă plină.

Și să mi-asculț[i], Doamne,-ntr-adevară,
Să nu mă laș[i] să hiu de ocară,
Nice să laș[i] să m-afunde tina,
Ce să rădici de pre mine vina.
Și să scap de cine mi-s cu greață
Și de genuni adânci, line-n față.

Vivorul apei să nu mă tragă,
Să mă-nghiță genunea cea largă,
Nice smârcul buza să-ș[i] deșcheie
Să mă soarbă și să să încheie.

(Ps. 68, 1-14, 27-28, 35-50)

Ne gândim aproape instinctiv la poemul Lacustră al lui Bacovia: „De-atâtea nopți aud plouând,/ Aud materia plângând /…/ În spate mă izbește-un val – / Tresar prin somn și mi se pare/ Că n-am tras podul de la mal”.

Descoperim aceeași oroare de a nu fi înghițit de potop, de ape malefice.

Mai mult, ambii poeți dau glas fobiei diluviene reprezentând-o printr-o imagine aproape identică, cea a absenței podului, enunțând lipsa căii de acces spre scăpare, spre mântuire: „puhoi de ape /…/ Cu pâcle adânci, fără poduri” (Dosoftei), „mi se pare/ Că n-am tras podul de la mal” (Bacovia).

Ambii au frica de a nu rămâne fără pod, fără modalitatea de a trece dincolo, de a se salva.

Putem să o considerăm și o proiecție a subconștientului, care se înfățișează, în cazul amândurora, sub forma acestei imagini relevând un frison teribil la gândul de a nu mai avea cale de scăpare.

Și ajungând aici, reafirm și cele ce spuneam despre Bacovia, despre faptul că versurile sale nu sunt simple melodioase plângeri, cum le numea Ion Barbu, ci trebuie înțelese ca având semnificații metafizice absconse, în sensul terorii la gândul potopului care îneacă lumea, pe care o exprima și Blaga, ba chiar și Barbu într-un poem.

Aceleași semnificații alegorice le au, la Dosoftei, puhoiul, adâncul, smârcul, genunea și vivorul apei.

Ceea ce impresionează în aceste proiecții vizuale cu impact imediat, este acumularea de amănunte capabile să contureze un tablou sumbru și copleșitor prin sugestiile unui cataclism și ale unei sucombări iminente.

Puhoiul de ape și toiul de gloate instituie și o imagine auditivă – nu doar vizuală – asurzitoare ca efect psihologic.

De fapt, recurgând dintru început la o senzație abstractă și totodată imprecisă, cum e auzul, Dosoftei obține deja un efect multiplicat al terorii, pe care dorește să ne facă să o resimțim la cotele de alarmare pe care psalmistul/ rugătorul le atinge.

Această învăluire auditivă, a unui pericol neașteptat și totuși simțit aproape, este confirmată și concretizată imediat în imagini vizuale tulburătoare: glodurile indică impresia înșelătoare a solidității, care nu face decât să împingă pe cel afundat către viforul vârtejului de ape, al vâltorii care înghite sufletele fără milă.

Pâclele adânce, fără poduri, reprezintă aceeași sugestie a rătăcirii și a nesiguranței, a lipsei de călăuzire care poartă inevitabil spre un deznodământ dramatic.

Permanent se instalează sentimentul de insecuritate și de primejdie ascunsă, invizibilă, de ape nebănuit de adânci și de învolburate, protejate fie de pâcle, fie de gloduri și tină, fie de însăși deghizarea pericolului într-un fenomen pașnic: „genuni adânci, line-n față” (expresie oximoronică de o rară finețe psihologică).

Prezentarea lui Dosoftei ar putea suporta chiar o comparație cu un scenariu de film modern, dacă o privim în mod realist și nu prin prisma semnificațiilor sale alegorice.

Proiecția groazei, descrisă mai sus, este completată și chiar augmentată prin reprezentarea unui posibil final oribil, înfiorător: „smârcul buza să-ș[i] deșcheie/ Să mă soarbă și să să încheie”.

E o genune sau un smârc (vâltoare) gânditor, posesor de conștiință: își așteaptă victimele și își deschide buzele pentru a le înghiți.

Caracterul modern al acestei întregi scenografii dosofteiene este surprinzător.

Autorul reușește să construiască primele scene terifiante din literatura română realizate prin tehnica apropierii treptate de deznodământ, într-un ritm crescător al panicii până la apogeu.

Scopul său, ca mitropolit și om duhovnicesc, era acela de a picta în cuvinte, cât mai realist, stări spirituale a căror tensiune sau dramatism nu pot fi reproduse altfel.

Observăm reapariția, în acest psalm, a undelor alegorice în alte două contexte diferite.

În primul caz, se roagă ca pe vrăjmași „să-i verse Domnul cu mânie,/ Să-i agiungă undă cu urgie” (Ps. 68, 81-82).

A doua semnificație este contrară, fiind inclusă într-un imn al laudei cosmice către Dumnezeu:

Lăudați-L, ceriuri și pământuri,
Cu dealuri, cu șesuri și cu câmpuri,
Și mările vesele să salte,
Cu unde s-arunce valuri nalte.

(Ps. 68, 113- 116)

Semnificațiile simbolurilor acvatice la Dosoftei sunt multe și complexe și necesită o  minuțioasă investigație.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno