Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Psalmul următor ne face, de data aceasta, să ne amintim de Bacovia:

O, Dumnezău Svinte, Tu mă scoate
De puhoi de ape, toi [tumult] de gloate,
Ce-m[i] vine la suflet, și de gloduri
Cu pâcle adânci, fără poduri.
Că sunt încungiurat de adâncuri,
De mă trage vivorul la smârcuri [vâltori].

Strigând mi-au venitu-mi amețeală,
Mi-au amurțât limba-n osteneală.
Ochii să tâmpiră de zăbavă,
Dorind, Doamne, de svânta Ta slavă.

Și pizmașii miei stau împotrivă,
Fără număr, cu ceată zlobivă.
Perii capului meu covârșiră,
Asupra mea când stau de se-nșiră. /…/

[Cei] ce-s cu mine născuț[i] dintr-o maică
Vor de sine strein să mă facă /…/
Ceia ce beau la crâșme mă cântă
Și pre la porț[i] mă iau în prohită [derâdere].

Iar eu cătră Tine cu rugă
Mă rog, Doamne, că sunt a Ta slugă.
Și-m[i] cerc vreme să mi-aflu-ndemână
De la Tine să iau milă plină.

Și să mi-asculț[i], Doamne,-ntr-adevară,
Să nu mă laș[i] să hiu de ocară,
Nice să laș[i] să m-afunde tina,
Ce să rădici de pre mine vina.
Și să scap de cine mi-s cu greață
Și de genuni adânci, line-n față.

Vivorul apei să nu mă tragă,
Să mă-nghiță genunea cea largă,
Nice smârcul buza să-ș[i] deșcheie
Să mă soarbă și să să încheie.

(Ps. 68, 1-14, 27-28, 35-50)

Ne gândim aproape instinctiv la poemul Lacustră al lui Bacovia: „De-atâtea nopți aud plouând,/ Aud materia plângând /…/ În spate mă izbește-un val – / Tresar prin somn și mi se pare/ Că n-am tras podul de la mal”.

Descoperim aceeași oroare de a nu fi înghițit de potop, de ape malefice.

Mai mult, ambii poeți dau glas fobiei diluviene reprezentând-o printr-o imagine aproape identică, cea a absenței podului, enunțând lipsa căii de acces spre scăpare, spre mântuire: „puhoi de ape /…/ Cu pâcle adânci, fără poduri” (Dosoftei), „mi se pare/ Că n-am tras podul de la mal” (Bacovia).

Ambii au frica de a nu rămâne fără pod, fără modalitatea de a trece dincolo, de a se salva.

Putem să o considerăm și o proiecție a subconștientului, care se înfățișează, în cazul amândurora, sub forma acestei imagini relevând un frison teribil la gândul de a nu mai avea cale de scăpare.

Și ajungând aici, reafirm și cele ce spuneam despre Bacovia, despre faptul că versurile sale nu sunt simple melodioase plângeri, cum le numea Ion Barbu, ci trebuie înțelese ca având semnificații metafizice absconse, în sensul terorii la gândul potopului care îneacă lumea, pe care o exprima și Blaga, ba chiar și Barbu într-un poem.

Aceleași semnificații alegorice le au, la Dosoftei, puhoiul, adâncul, smârcul, genunea și vivorul apei.

Ceea ce impresionează în aceste proiecții vizuale cu impact imediat, este acumularea de amănunte capabile să contureze un tablou sumbru și copleșitor prin sugestiile unui cataclism și ale unei sucombări iminente.

Puhoiul de ape și toiul de gloate instituie și o imagine auditivă – nu doar vizuală – asurzitoare ca efect psihologic.

De fapt, recurgând dintru început la o senzație abstractă și totodată imprecisă, cum e auzul, Dosoftei obține deja un efect multiplicat al terorii, pe care dorește să ne facă să o resimțim la cotele de alarmare pe care psalmistul/ rugătorul le atinge.

Această învăluire auditivă, a unui pericol neașteptat și totuși simțit aproape, este confirmată și concretizată imediat în imagini vizuale tulburătoare: glodurile indică impresia înșelătoare a solidității, care nu face decât să împingă pe cel afundat către viforul vârtejului de ape, al vâltorii care înghite sufletele fără milă.

Pâclele adânce, fără poduri, reprezintă aceeași sugestie a rătăcirii și a nesiguranței, a lipsei de călăuzire care poartă inevitabil spre un deznodământ dramatic.

Permanent se instalează sentimentul de insecuritate și de primejdie ascunsă, invizibilă, de ape nebănuit de adânci și de învolburate, protejate fie de pâcle, fie de gloduri și tină, fie de însăși deghizarea pericolului într-un fenomen pașnic: „genuni adânci, line-n față” (expresie oximoronică de o rară finețe psihologică).

Prezentarea lui Dosoftei ar putea suporta chiar o comparație cu un scenariu de film modern, dacă o privim în mod realist și nu prin prisma semnificațiilor sale alegorice.

Proiecția groazei, descrisă mai sus, este completată și chiar augmentată prin reprezentarea unui posibil final oribil, înfiorător: „smârcul buza să-ș[i] deșcheie/ Să mă soarbă și să să încheie”.

E o genune sau un smârc (vâltoare) gânditor, posesor de conștiință: își așteaptă victimele și își deschide buzele pentru a le înghiți.

Caracterul modern al acestei întregi scenografii dosofteiene este surprinzător.

Autorul reușește să construiască primele scene terifiante din literatura română realizate prin tehnica apropierii treptate de deznodământ, într-un ritm crescător al panicii până la apogeu.

Scopul său, ca mitropolit și om duhovnicesc, era acela de a picta în cuvinte, cât mai realist, stări spirituale a căror tensiune sau dramatism nu pot fi reproduse altfel.

Observăm reapariția, în acest psalm, a undelor alegorice în alte două contexte diferite.

În primul caz, se roagă ca pe vrăjmași „să-i verse Domnul cu mânie,/ Să-i agiungă undă cu urgie” (Ps. 68, 81-82).

A doua semnificație este contrară, fiind inclusă într-un imn al laudei cosmice către Dumnezeu:

Lăudați-L, ceriuri și pământuri,
Cu dealuri, cu șesuri și cu câmpuri,
Și mările vesele să salte,
Cu unde s-arunce valuri nalte.

(Ps. 68, 113- 116)

Semnificațiile simbolurilor acvatice la Dosoftei sunt multe și complexe și necesită o  minuțioasă investigație.

Did you like this? Share it: