Intrarea Domnului in Ierusalim

Iubiții mei,

primii pe care Triodul îi remarcă în spațiul praznicului de astăzi sunt „pruncii cei fără de răutate” [Triodul, ed. BOR 2000, p. 528]. Ei au venit și I-au adus Domnului „cântare de biruință” [Ibidem].

Însă venirea lor nu a fost una la întâmplare ci una duhovnicească.

Pentru că Sfântul Duh, Care i-a învățat pe Apostoli să vorbească în alte limbi, „Același a îndemnat și pe tinerii evreiești cei fără de răutate, să strige: Osana, Celui dintru înălțime! Bine este cuvântat Cel ce vine, Împăratul lui Israel” [Idem, p. 531].

Și asta pentru a se sublinia faptul că nu erau aceiași cei care L-au slăvit…cu cei care I-au cerut moartea. Pentru că „pruncii Te-au lăudat cu dumnezeiască cuviință, iar iudeii Te-au hulit cu fărădelege” [Idem, p. 532]. Cu alte cuvinte cei în vârstă, îmbătrâniți în rele, I-au cerut moartea și nu pruncii lor, care, umpluți de har, L-au slăvit pe El.

În a 4-a cântare a Vecerniei Mari ni se spune că mânzul asinei, pe care El a încălecat, e o imagine a păgânilor [Idem, p. 529]. Adică a neamurilor păgâne, care se vor converti la viața Bisericii și vor accepta ca Hristos să fie Stăpânul lor.

Căci animalul domesticit ca și omul care se luptă cu patimile sale acceptă o autoritate deasupra sa.

Iar Cel care ne conduce pe noi e Hristos, Capul Bisericii și al fiecăruia dintre noi, pentru că după viața Lui trebuie să ne conformăm viața noastră.

Însă praznicul de astăzi e caracterizat de aceeași carte a Bisericii drept ziua în care Hristos S-a grăbit spre Patimă [Idem, p. 529].

Căci ieri, glasul Lui a ajuns până în Iad [Idem, p. 531] și l-a ridicat dintre cei morți pe Lazaros, prietenul Său, pe când azi El împlinește profeția lui Zaharias: „Bucură-te foarte, fiica Sionului! Vestește, fiica Ierusalimului! Iată, Împăratul [o Vasilefs] tău îți vine ție, drept [dicheos] și mântuind [sozon]. El, Cel blând [prais], și urcat pe cel de sub jug [ipozighion]/ pe asin și pe mânzul cel tânăr” [Zah. 9, 9, LXX].

Și acesta este Masiah: Cel drept, mântuitor și blând!

Care Se grăbește spre Patima cea de bună voie pentru a ne învrednici, prin moartea și învierea Lui, „vieții celei fără de sfârșit” [Triodul, ed. BOR 2000, p. 523].

De unde înțelegem că alergarea Lui spre moarte…e alergarea Lui spre învierea noastră din morți.

Pentru că El merge spre Cruce pentru a învinge păcatele, moartea, ispitele de tot felul în trupul și în sufletul Său…și astfel, învingându-le pe toate, să umple umanitatea Sa de toate roadele ascultării de Dumnezeu, pentru ca noi, luând putere de la Hristos pentru a lupta cu toate patimile și ispitele noastre, să învingem moartea în noi și să ne deschidem slavei Sale celei veșnicie.

Și astfel înțelegem de ce este important ca astăzi, cu stâlpări de salcie în mână, încredințați de faptul că El e Domnul și Stăpânul vieții noastre, să venim la El și să ne bucurăm împreună cu El. Să Îl recunoaștem continuu pe El ca pe Izvorul vieții și al tăriei noastre, pentru că numai astfel putem să ne învingem toate aplecările noastre spre păcat.

Pentru că intrarea Lui în Ierusalim sau mergerea lui spre Patima cea de bună voie e un act de tărie. De tărie ascetică. E încununarea întregii Sale vieți pământești, pentru că El merge „să-i ucidă pe vrăjmași pe Cruce ca un puternic” [Idem, p. 533].

Merge să-l deposedeze pe Satana și pe demonii lui de stăpânirea lor asupra oamenilor. De stăpânirea ilegitimă pe care o aveau asupra oamenilor…și la care se ajunsese din cauza păcatelor oamenilor.

Pentru că demonii nu au stăpânire asupra nimănui, fiind și ei creaturi ale lui Dumnezeu, ca și noi. Însă puterea lor asupra noastră rezidă în faptul că noi ne lăsăm pradă patimilor, adică influențelor lor, căzând din viața cea duhovnicească a Botezului.

Și de aceea, pe Cruce, Domnul ne răscumpără, adică ne scoate din moartea ca urmare a păcatului și de sub stăpânirea demonilor, pentru a trăi în slava Lui cea veșnică.

Datorită morții Lui…moartea noastră nu mai e spre moarte ci spre viață, pentru că moartea, în viața cu Dumnezeu, devine o ușă spre Împărăția Lui și nu o pogorâre la Iad.

Iar lupta cu patimile din noi și cu demonii e una reală și mântuitoare, pentru că nu mai suntem sub stăpânirea demonilor ci a lui Hristos Dumnezeu, pentru că am murit și am înviat împreună cu El, în mod mistic, la Botez, trăind viață nouă, dumnezeiască.

Și aceasta e starea cu care începem Săptămâna Mare, Săptămâna Dumnezeieștilor Patimi ale Domnului: cu o bucurie dureroasă, ascetică, în toată ființa noastră.

Căci, pe de o parte, știm că Domnul a împlinit toate cele prezise de El prin Profeți și ne-a deschis pe noi veșnicei relații de intimitate cu Sine, cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, cu Dumnezeul nostru treimic, însă, în același timp, ne simțim neîmpliniți în viața noastră, știindu-ne multele noastre păcate.

Păcatele noastre…și păcatele lumii…

Starea noastră de decadență și a lumii în care trăim…dar și ce frumoase sunt locașurile cele vii, conștiente ale Lui, adică Sfinții Lui.

Și astfel suntem bucuroși pentru cele bune ale lumii și triști pentru cele rele ale ei.

Căci cu toată rugăciunea, cu tot postul, cu toată predicarea Bisericii…neștiința teologică nu este eradicată, nici sărăcia, nici nedreptățile strigătoare la cer, nici ororile de tot felul, nici teatralitatea/ fariseismul nostru…lucruri de neînchipuit într-o lume creștină autentică.

Ce am făcut și ce n-am făcut cu noi și din noi…se răsfrânge asupra vieții tuturor.

Fiecare ne dăm aportul și pentru a mâzgăli frumusețea lui Dumnezeu din oameni și din creația Sa și pentru a privi curat cu sufletul adâncimea incomprehensibilă a prezenței și a lucrării lui Dumnezeu în lumea Sa.

Căci cine suntem noi, cei de azi, față de noi și față de Dumnezeu și față de întreaga Sa creație…au fost și cei din trecut…care L-au acceptat…sau L-au negat pe El.

Și ori de câte ori ne surprindem în postura de călăi cu cei de lângă noi…trebuie să fim conștienți că atunci suntem unii care Îl rănim pe Hristos, Îl batjocorim, Îl considerăm unul oarecare.

Și prin orice păcat al nostru…nu îl rănim pe nimeni altcineva decât pe El.

De ce? Pentru că El a plătit prețul răscumpărării, adică sfânt sângele Său, pentru ca noi să fim sfinți, adică numai ai Lui…iar noi nu trăim viața Lui ci o viață decăzută.

Tocmai din acest motiv, tot ceea ce facem rău…și ar trebui să se regăsească pe foaia noastră de spovedanie, trebuie conștientizate ca răniri ale lui Hristos, ca pălmuiri ale Sale.

Pentru că viața noastră e numai în relație cu El, și cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, cu Dumnezeul mântuirii noastre.

Iar El fiind centrul vieții noastre, orice raportare a noastră e față de El…și cu El și prin El trebuie să trăim, să gândim și să acționăm pas cu pas.

De aceea, Paștiul cel vechi e mântuirea prin mare. Pentru că era o icoană a Botezului Bisericii.

Paștiul cel nou e trecere de la moarte la viață și de pe pământ la cer, pentru că prin moartea Lui ne-a deschis continuu spre trăirea învierii Lui, adică spre umplerea de slava Lui.

Iar dacă El Se grăbește spre a bea până la fund paharul suferințelor și al batjocurilor pentru noi, cine suntem noi să considerăm că durerea noastră e prea mare, că sărăcia ne e prea mare, că ura și necinstea la adresa noastră sunt prea mari, că boala e mai mult decât putem suferi?!

Căci El nu îngăduie mai mult decât putem suporta

Și durerea noastră, sufletească și trupească, mai mică sau mai mare, e durerea care ne mântuiește pe noi, și ne smerește pe noi și ne îndreaptă spre toată virtutea, dacă e trăită cu mulțumire, cu recunoștință, cu încredere în Dumnezeu.

Pentru că toate sunt o mare binecuvântare de la Dumnezeu când le vedem pe toate cu sens dumnezeiesc.

Când le acceptăm ca pe luminări de la Dumnezeu, ca pe curățiri personale, ca pe umanizări ale noastre.

Așa stând lucrurile, iubiții mei, să mergem cu încredințare, împreună cu Domnul, în viața noastră!

Să trăim și bucuria și tristețea împreună cu El, învățând din ambele dulceața înțelepciunii Sale.

Să trăim cu atenție și cu inimă simplă această săptămână de taină și toată viața noastră, pentru că tot ce ne stă înainte în Biserica Sa este o îndreptare continuă a căilor noastre.

Pentru că Domnul e Păstorul nostru și El ne conduce la câmpia largă a bucuriei Sale învățându-ne ce bucurie e în călcarea Lui cu moartea pe moarte, adică în asceza continuă.

Dumnezeul păcii și al îndurărilor să ne miluiască și să ne mântuiască pe noi, cei care Moartea Domnului o mărim, Învierea Lui o preaslăvim, așteptând mereu viața veacului ce va să vină. Amin!

Did you like this? Share it: