Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 27 aprilie, 2013

Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [40]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

 O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

  *

  vol. 1

  ***

Domnul l-a mântuit [esozen] pe David în toate drumurile sale [18, 13]. Pentru că l-a ferit de moarte și de păcate. Căci El face binele în ochii Lui [19, 13].

Și Dumnezeu e Cel care adaugă/ înmulțește poporul [21, 3]. Dar numărarea poporului, fără voia Sa, a fost lucru rău înaintea Lui [21, 7].

După ce David a recunoscuta păcătuit foarte [21, 8], Domnul, prin Profetul Gad, i-a pus înainte 3 pedepse [21, 9-12]. Iar David a ales să cadă „întru mâinile Domnului, căci multe foarte sunt îndurările/ milele [i ictirmi] Lui” [21, 13]. Și această formă de plural, îndurările/ milele, arată nenumăratele dăți în care El Și-a arătat mila Lui în mod personal și personalizat. Ținând cont de nevoia reală a omului.

Pentru că David L-a lăsat pe Domnul să aleagă pedeapsa, „Domnul a dat moarte [edochen…tanaton] în Israil”. Și au murit 70.000 de bărbați [21, 14].

Dar când Dumnezeu a trimis Înger întru Ierusalim ca să-l distrugă, El „S-a căit pentru rău” [metemeliti epi ti cachia] și a oprit nimicirea [21, 15]. Iar David a văzut, în mod extatic, pe Îngerul Domnului, care se oprise din nimicire [21, 16].

Domnul a auzit strigarea lui David. „L-a auzit pe el în foc din cer”. Trimițând foc din cer pe altar [21, 26]. După care Domnul l-a oprit cu totul pe Înger în a mai nimici poporul [21, 27]. Pentru că Îngerii se supun Lui și Îi împlinesc voia.

Domnul dă înțelepciune și înțelegere [sofian che sinesin] oamenilor [22, 12]. Și tot El este Cel care îi odihnește [22, 18; 23, 25].

Domnul nu l-a lăsat pe David să zidească templul pentru că a fost om războinic [antropos polemistis] și a vărsat sânge [28, 3]. Căci zidirile Domnului trebuie să se facă de oameni curați și sfinți.

De împlinirea poruncilor Domnului ține moștenirea pământului celui bun [28, 8]. Fiindcă Lui trebuie să Îi slujim „în inimă desăvârșită [en cardia telia] și cu suflet doritor” [psihi telusi] [28, 9].

Tot în 28, 9 se vorbește despre cunoașterea noastră de către Dumnezeu. Pentru că El „încearcă/ examinează/ testează [etazi] toate inimile și tot gândul [pan entimima] [nostru] îl cunoaște” [28, 9/ 29, 17]. Adică ne încearcă gândurile și sentimentele noastre, ceea ce dorim și facem noi, El știind tot ceea ce facem. De unde rezultă atotcunoașterea Lui în materie de existență umană.

Dumnezeiescul David ne îndeamnă să-L căutăm pe El, pentru că astfel El ni Se va descoperi nouă [28, 9]. Ni Se va descoperi în mod personal. Printr-o cunoaștere extatică și duhovnicească a lui Dumnezeu.

Dar dacă Îl părăsim pe El, El ne va părăsi până „întru sfârșit” [28, 9]. Iar părăsirea Lui e Iadul.

David i-a dat fiului său, Salomon, paradigmele templului [28, 11-14], aurul și argintul necesare [28, 15-18], „după compleșirea lui de înțelegerea lucrului paradigmatic [cata tin perighenitisan afto sinesin tis catergasias tu paradigmatos]” [28, 19].

În Biblia de la 1688 paradigma e pilda. În WTT: tabeni’t, care înseamnă tot paradigmă/ exemplu/ model/ pildă. VUL vorbește despre descriptionem [descriere, prezentare, înfățișare].

Din LXX se subînțelege faptul că toate înțelegerile lui David vizavi de viitorul templu sunt descoperiri dumnezeiești și nu planurile discreționare ale unui om care urmărește să facă un edificiu grandios.

VUL vorbește în mod explicit despre acest lucru: paradigmele „venerunt…Domini ad me” [au venit de la Domnul la mine] [28, 19].

MGK și mai explicit: „Domnul le-a descoperit [efanerose], scriindu-le prin mâna Lui către mine [grapsas dia tis hiros Aftu pros eme ]” [28, 19].

Și astfel Templul făcut de Salomon a fost făcut potrivit descoperirilor extatice trăite de David, așa după cum se făcuse și Cortul mărturiei: potrivit descoperirilor dumnezeiești trăite de Moisis.

Pentru că Biserica lui Dumnezeu trebuie zidită întotdeauna potrivit voii Lui, pentru că e „zidirea [i icodomi]…Domnului Dumnezeu” [29, 1]. Iar David ne cere „să ne umplem mâinile” [29, 5] cu daruri atunci când vrem să ajutăm Biserica Lui. Pentru că trebuie să lucrăm toate „în inimă plină de înflăcărarea/ de râvna lui Dumnezeu [en cardia pliri proetimitisan to Chirio]” [29, 9].

În rugăciunea sa, David Îl numește pe Domnul, Dumnezeul lui Israil, „Tatăl nostru” [o Patir imon] [29, 10], aidoma cu începutul Rugăciunii domnești. Și Îl mărturisește pe El ca fiind binecuvântat „din veac și până în veac” [29, 10].

Ale Domnului sunt măreția, puterea, fala, biruința și tăria, potrivit LXX [29, 11]. În MGK, la 29, 11, se vorbește despre măreția, puterea, cinstea, biruința și slava ca despre însușirile lui Dumnezeu.

Iar El stăpânește [despozis] peste toate în cer și pe pământ [29, 11, LXX] și de la fața Lui se tulbură tot regele și neamul [29, 11]. Căci Cel care știe toate cele ale noastre, toată intimitatea noastră, stăpânește peste întreaga Sa creație.

MGK vorbește la 29, 11 despre faptul că a Domnului e împărăția și că El este Cel înalt [o  Ipsumenos] și Cap [Chefali] mai presus de toate. Dacă o Ipsumenos este unic în MGK, denumirea lui Hristos de Cap al Bisericii, după cum știm, e marca limbajului paulin.

De la Domnul sunt bogăția și slava [29, 12, LXX]. El domnește peste toate. Domnește peste toată domnia [29, 12]. Și în mâna Lui sunt tăria și puterea [29, 12]. În mâna Pantocratorului este puterea de a mări și de a întări toate [29, 12].

De la Domnul sunt toate cele pe care le avem [29, 14]. De aceea, cele pe care I le dăm Lui sunt din ale Sale [29, 14; 29, 16], lucru pe care îl afirmăm continuu la Dumnezeiasca Liturghie.

În 29, 15, Sfântul David vorbește despre condiția umană înaintea lui Dumnezeu. Suntem străini [parichi] și trăim ca niște străini [paricuntes] înaintea Domnului [29, 15]. Căci „umbră [schia] sunt zilele noastre pe pământ și nu suntem [aici în mod] statornic [ipomoni]” [29, 15]. Pentru că drumul nostru e spre Împărăția lui Dumnezeu și nu spre o înveșnicire pe pământ.

Ale Domnului sunt toate [29, 16]. El încearcă inima și iubește dreptatea [29, 17, LXX]. MGK vorbește despre faptul că Domnul este „Cel care cercetează inima [o dochimazon tin cardian] și dorește întru dreptate [areschese is tin eftitita]” [29, 17].

Domnul lui David este Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Israil [29, 18, LXX] și El îndreaptă inimile oamenilor către Sine [29, 18]. Pentru că El dă „inimă bună” [cardian agatin] oamenilor [29, 19].

Și poporul „a mâncat și a băut înaintea Domnului…cu bucurie [meta haras]” [29, 22], pentru că au împlinit voia Lui.  Iar pe Salomon, Domnul l-a mărit înaintea a tot Israilul, pentru că i-a dat lui „domnie slăvită” [doxan vasileos] [29, 25].

The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian [78]

Here, parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 66, 67, 68, 69, 70, 71, 72, 73, 74, 75, 76, 77.

***

2. 6. 3. The Holy Confession and the Interior Experience of Grace

Although we have tendency to evaluate only the Epistles 1 and 2 for to find the details related of the Mystery of Holy Confession in symeonian opera, however a detailed research of his opera demonstrates us, that Symeon presented not only the repentance as Mystery but and the repentance as component part of ascesis.

He speaks about contrition, about repentance as interior ghostual state both before, in and after the sacramental confession, antecedent to the impartation with the Holy Mysteries, present in us when impart us but and posterior of this real union with the Lord.

Symeon cannot have a vague consciousnessof proper sinfulness and nor cannot stipulate an  emancipation towards the sacramental act of the confession of sins, as long as, for him, the sin was a mortal virus, which affected our entire being and without the cleansing of sins cannot reach at the sight of God.

In the Hymn 34 he says with sorrow, that „those who have sinned led to corruption not only the body, but and itself their soul and…we are corruptible and with the body and with the soul, as some what are kept, in the same time, of the corruption of death understood with the mind [tu noitu tanatu], as well as the sin”[1].

But those who have sinned are we all, entire humanity, from which Symeon not excludes noway, but he sees as the most sinful among all.

The universalism of sin reclaim the universalim of personal soteriology[2] and the sight of sins is not only a rememorization of our faults but and a charism: „the soul that has begun to be kindled of the divine [grace] sees first in himself the darkness of passions [ton paton zofon] rising as a fume in the fire of the Ghost and sees as into a mirror the blackness produced in him by fume and he laments and feels that thorns of thoughts and the brushwoods of prejudgments ignite and premake perfect in ash[3].

For that the sin is entered in every fiber of our being, the cleansing power of grace is felt through repentance as that what regenerates us in total mode.

Saint Symeon is attentive at the consciousness of sin that we must have. He knew that we cannot cleanse us from sins, if we do not feel in our being the sin, if we do not know why must cast from us in real mode.

For that the feeling of grace is an interior presence, Symeon insists all just as more and on the interior feeling of sins, which are interior realities, palpable for our consciousness and not are some inventions of our proper fantasies or reminiscences of a mentality of darkish middle age.

The sins are interior presences and therefore, our Father draws attention on the fact of not to be disregarded to these fatidical presences for the health and our life: „you know, that those who do not repent and not guard exactly and with much fear His commandments, they will not have any avail, but God will punish them with much worse than on the pagan nations and the unbaptized.

Not deceived, my brethren, and no sin does not seem small and not to be despised by you, as and how would not make a such great harm for our souls. Because the grateful servants [of the Master, ie the Saints] do not know any difference between a small sin and a great sin, but, even if they fall only with the look or the thought or the word, they reckon that they fell from the love of God, thing that, I am convinced, is and true.

Because the one what cogitates a small thing in outside of the will of God and does not repent immediately, banishing the attack of thought, but receives and keeps this thought, this is reckoned sin, even if he does not know that this is a bad thing  [to men en agnia tu cacon ine tuto loghizete]”[4].

The scrupulousness opposite of sins of Saint Symeon is a divine charism, for that only the Holy Ghost can show you which are your sins with true, which is the interior abyss of your decadence.

Even if we do not know which are the sins and what is the sin in front of God and we do not know that we sin, the sin deepens in us in continual mode.

Our Father asks to take act, through repentance, about the real interior world of our being and there to call the Ghost of God, Which burns in integrality, as a divine fire, says Symeon, all the darkness of our sins.

From the knowledge of sins and from the complaint for them begin our preparation for the sacramental confession.

In the frame of the Mystery of Confession we must come with the complaint for our sins, with the pain for them and with the feeling of the immense longing after the forgiveness of God.

The finale of Catechesis 3 presents the repentance as on a continuous victory of personal falling and as deifying state for us, which is at the opposite pol of desperation: „wound towards death is all unrepentant sin [ametanoitos] and unconfessed  [anexagoreftos], as and the fact of to fall someone into desperation [apognosin], thing that keeps of the choosing and our volition.

For, if we would not be surrendered on ourselves to recklessness and desperation, demons could not do nothing against us.

But even and after what we were wounded [of sin], if we want, we can make us more brave and more skilful through a kindled repentance.

For the fact of to rise and to fight again after what they were wounded and they died is a thing proper to those very brave and courageous, worthy and full of all admiration.

Because to preserve us unwounded does not keep of us, but to be immortal and mortal keeps of us”[5].

The repentance is, at our Father, the interior coordinate of our ghostual manhood, the continuous victory over the personal fallings.

The longing after the forgiveness of God, whereof I was talking, is expressed here best, for that any victory over us from the part of demons is a motive in plus of interior mobilization, of raising and more virulent against of proper passions.

But, above of this, at Symeon, the repentance and the sacramental confession of sins (for that he never separates them), make us immortal, ie keep us in the glory of God.

In the Catechesis 4 Symeon emphasizes the interior presence of grace in the frame of repentance and the role of tears in personal salvation: all those of the cleansing of passions „works them the divine fire of the puncture together with the tears or, rather, through tears.

But without tears…no thing from these has not made and nor will be made sometime in ourselves or in any other. […] [For] without tears and without unceasing puncture has not cleansed ever any man or has made Holy or received the Holy Ghost or saw God or knew Him dwelling in him or he saw on This ever dwelling entire in his heart, without to be foreruned the contrition and the puncture and unceasing tears, gushing always as from a fountain, as to flood and to wash the house of soul and to bathe it in the dew and to cool the soul comprised and kindled by the unapproachable fire [I Tim. 6, 16]”[6].


[1] SC 174, Hymns, XXXIV, 36-40, p. 430 / Ică jr. 3, p. 204.

[2] Father Duşe said, into an article about the sight of light at Saint Symeon, that this „surprises suddenly the ontological minus of the human being in his separation of God, [but] and his integrity through the conscious and loving relation with God through the deifying grace”, acc. Rev. PhD student Călin-Ioan Duşe, The Sight of Divine Light After Saint Symeon the New Theologian [Vederea luminii dumnezeieşti după  Sfântul Simeon Noul Teolog], in The Theology [Teologia] IV (2000), no. 4, p. 118.

[3] SC 129, The Ethical Discourses, VII, 526-531, p. 194 / Ică jr. 1, p. 296.

[4] SC 96, The Catechesises, III, 249-264, p. 300-302 / Ică jr. 2, p. 48.

[5] Idem, The Catechesises, III, 347-358, p. 308 / Idem, p. 51.

[6] Idem, The Catechesises, IV, 439-452, p. 350 / Idem, p. 65-66.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [43]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Versurile următoare sunt o profeție a Răstignirii lui Hristos. Stilistic însă, ele sună și foarte modern, anticipându-l pe Arghezi:

Așteptam cineva să mă plângă
La nevoaie ce sunt și la tângă
Să mă mângâie, și n-avea nime
Să să găsască din omenime.

Și mă hrăniră-n foame cu here
Ceia ce i-am hrănitu-i cu miere.

Și-n sete cu oțăt m-adăpară,
Să le hie masa de ocară.
Să să puie-nainte-le cursă,
[Celor] ce-m[i] dederă oțăt pentru mursă [1].

Să-și ia plata și să să smintească,
Și-ntunăciunea să-i orbască.

Să nu vază când vor da de scârbă,
Să-i zgârcească răutatea-n gârbă.
Și să-i verse Domnul cu mânie,
Să-i agiungă undă cu urgie,

Să le fie curțâle pustie,
Și casele de [fără] dânș[ii] să rămâie [etc.].

(Ps. 68, 67-84)

Și tot la poetica lui Arghezi ne îndeamnă să ne gândim și un alt psalm:

Din maică-mea din mătrice
M-ai închegat, și Ț-voi zâce
Cântare nepărăsâtă,
Că sunt a mulți de prohită [batjocură].

Că Tu-m[i] ești agiutori tare,
Și-m[i] vei împlea de cântare
Rostul, de Ti-oi lăuda-Te,
De slavă, de bunătate /…/

Că cu scrisul n-am vârtute
Să iau sama de oști multe.
Ce-Ț[i] voi întra cu tăcere,
Doamne,-n svânta Ta putere.

(Ps. 70, 19-26, 65-68)

Versurile, în varianta lui Dosoftei, propun un paradox, și anume acela al doxologiei care este și cântare, dar și tăcere – am discutat și la psalmul 53 despre „ruga din tăcere”.

Este cântare cu rostul, cântare-„ntr-alăute cu strune” (Ps. 70, 111), dar și tăcere abisală atunci când rugătorul intră și vede sfânta putere a lui Dumnezeu, adică lumina dumnezeiască necreată.

Atunci rugăciunea sau cântarea se transformă în contemplație a descoperirilor pe care Dumnezeu le arată credinciosului Său.

Cântatul și scrisul premerg dobândirea acestei puteri pe care Dosoftei o prezintă ca apogeu al eforturilor intelectual-spirituale, reprezentând împlinirea celor dintâi.

Ele însele, rugăciunea/ cântarea și scrisul, nu sunt de ajuns, ele sunt doar eforturile umane peste care Dumnezeu așterne tăcerea împlinirii și a odihnei Sale, care înseamnă concomitent și puterea Sa, prin care ascetul poate să reziste în această lume.

Este de remarcat insistența lui Dosoftei, în acești psalmi versificați, pe rugăciunea isihastă – pornind de la descrierea în amănunt a dorului de Dumnezeu și a tânjirii după vederea frumuseților indescriptibile întru lumina Sa de negrăit, după cum am văzut în mai mulți psalmi și chiar puțin mai devreme în Ps. 68: „Strigând mi-au venitu-mi amețeală,/ Mi-au amurțât limba-n osteneală./ Ochii să tâmpiră de zăbavă,/ Dorind, Doamne, de svânta Ta slavă” (Ps. 68, 7-10) – și rezultatele ei, adică vederea slavei veșnice a lui Dumnezeu.

Această insistență ne dovedește, pe de o parte, că Dosoftei, cum am mai spus, era un rugător fervent, cunoscător al teologiei mistice și un practicant al rugăciunii neptice, iar pe de altă parte că teologia mistică și rugăciunea isihastă nu au încetat vreodată să fie promovate în Țările Române – dovadă și mulțimea de sihaștri/ eremiți din pustia munților și a pădurilor – și că renașterea isihastă din secolul al XVIII-lea nu a făcut decât să reanime o tradiție, să-i dea un nou avânt.

Având, prin urmare, o astfel de tradiție de netăgăduit, o teologie a vederii lui Dumnezeu pe care o promovează atât vechile cazanii cât și didahiile antimiene, precum și toți mării cărturari ai epocii vechi, inclusiv Dimitrie Cantemir, este prin urmare greu de admis că Arghezi sau Blaga ar fi aderat mai degrabă – atunci când imploră epifaniile divine sau chiar când acuză absența lor – la concepții religioase din afara propriei tradiții și antagonice.

S-a încercat descinderea lor din Pascal, din expresionismul german (având în vedere cu precădere poezia lui Trakl și Rilke care, continându-l pe Hölderlin, caută urmele zeilor pe pământ – mai degrabă Șt. A. Doinaș încearcă să se înscrie în această direcție, iar Blaga doar în Pașii profetului; Arghezi niciodată) sau chiar din teologia protestantă, de către cei care consideră că Ortodoxia nu ar fi capabilă să înrâurească în vreun fel cultura.

Însă această perspectivă îi deposedează de originalitate pe creatorii români și enunță (evident depreciativ) imposibilitatea ca românii, dacă nu se inspiră cu necesitate și în integralitate din Occident, să poată crea o literatură sau o cultură proprie.

Este o prejudecată (izvorâtă dintr-un complex de inferioritate) care reușește să reducă la futilitate un mileniu și jumătate de istorie ante-modernă și proclamă că românii trebuie să se reinventeze drastic și să nu mai considere că au avut vreodată vreun fundament cultural și spiritual.

Ceea ce este un aspect teoretic fals și, mai ales, invalidat de către cei mai mulți dintre marii creatori recunoscuți ai culturii noastre.


[1] Mursă = băutură fermentată preparată din miere amestecată cu apă sau cu lapte. O băutură foarte dulce.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén