Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Versurile următoare sunt o profeție a Răstignirii lui Hristos. Stilistic însă, ele sună și foarte modern, anticipându-l pe Arghezi:

Așteptam cineva să mă plângă
La nevoaie ce sunt și la tângă
Să mă mângâie, și n-avea nime
Să să găsască din omenime.

Și mă hrăniră-n foame cu here
Ceia ce i-am hrănitu-i cu miere.

Și-n sete cu oțăt m-adăpară,
Să le hie masa de ocară.
Să să puie-nainte-le cursă,
[Celor] ce-m[i] dederă oțăt pentru mursă [1].

Să-și ia plata și să să smintească,
Și-ntunăciunea să-i orbască.

Să nu vază când vor da de scârbă,
Să-i zgârcească răutatea-n gârbă.
Și să-i verse Domnul cu mânie,
Să-i agiungă undă cu urgie,

Să le fie curțâle pustie,
Și casele de [fără] dânș[ii] să rămâie [etc.].

(Ps. 68, 67-84)

Și tot la poetica lui Arghezi ne îndeamnă să ne gândim și un alt psalm:

Din maică-mea din mătrice
M-ai închegat, și Ț-voi zâce
Cântare nepărăsâtă,
Că sunt a mulți de prohită [batjocură].

Că Tu-m[i] ești agiutori tare,
Și-m[i] vei împlea de cântare
Rostul, de Ti-oi lăuda-Te,
De slavă, de bunătate /…/

Că cu scrisul n-am vârtute
Să iau sama de oști multe.
Ce-Ț[i] voi întra cu tăcere,
Doamne,-n svânta Ta putere.

(Ps. 70, 19-26, 65-68)

Versurile, în varianta lui Dosoftei, propun un paradox, și anume acela al doxologiei care este și cântare, dar și tăcere – am discutat și la psalmul 53 despre „ruga din tăcere”.

Este cântare cu rostul, cântare-„ntr-alăute cu strune” (Ps. 70, 111), dar și tăcere abisală atunci când rugătorul intră și vede sfânta putere a lui Dumnezeu, adică lumina dumnezeiască necreată.

Atunci rugăciunea sau cântarea se transformă în contemplație a descoperirilor pe care Dumnezeu le arată credinciosului Său.

Cântatul și scrisul premerg dobândirea acestei puteri pe care Dosoftei o prezintă ca apogeu al eforturilor intelectual-spirituale, reprezentând împlinirea celor dintâi.

Ele însele, rugăciunea/ cântarea și scrisul, nu sunt de ajuns, ele sunt doar eforturile umane peste care Dumnezeu așterne tăcerea împlinirii și a odihnei Sale, care înseamnă concomitent și puterea Sa, prin care ascetul poate să reziste în această lume.

Este de remarcat insistența lui Dosoftei, în acești psalmi versificați, pe rugăciunea isihastă – pornind de la descrierea în amănunt a dorului de Dumnezeu și a tânjirii după vederea frumuseților indescriptibile întru lumina Sa de negrăit, după cum am văzut în mai mulți psalmi și chiar puțin mai devreme în Ps. 68: „Strigând mi-au venitu-mi amețeală,/ Mi-au amurțât limba-n osteneală./ Ochii să tâmpiră de zăbavă,/ Dorind, Doamne, de svânta Ta slavă” (Ps. 68, 7-10) – și rezultatele ei, adică vederea slavei veșnice a lui Dumnezeu.

Această insistență ne dovedește, pe de o parte, că Dosoftei, cum am mai spus, era un rugător fervent, cunoscător al teologiei mistice și un practicant al rugăciunii neptice, iar pe de altă parte că teologia mistică și rugăciunea isihastă nu au încetat vreodată să fie promovate în Țările Române – dovadă și mulțimea de sihaștri/ eremiți din pustia munților și a pădurilor – și că renașterea isihastă din secolul al XVIII-lea nu a făcut decât să reanime o tradiție, să-i dea un nou avânt.

Având, prin urmare, o astfel de tradiție de netăgăduit, o teologie a vederii lui Dumnezeu pe care o promovează atât vechile cazanii cât și didahiile antimiene, precum și toți mării cărturari ai epocii vechi, inclusiv Dimitrie Cantemir, este prin urmare greu de admis că Arghezi sau Blaga ar fi aderat mai degrabă – atunci când imploră epifaniile divine sau chiar când acuză absența lor – la concepții religioase din afara propriei tradiții și antagonice.

S-a încercat descinderea lor din Pascal, din expresionismul german (având în vedere cu precădere poezia lui Trakl și Rilke care, continându-l pe Hölderlin, caută urmele zeilor pe pământ – mai degrabă Șt. A. Doinaș încearcă să se înscrie în această direcție, iar Blaga doar în Pașii profetului; Arghezi niciodată) sau chiar din teologia protestantă, de către cei care consideră că Ortodoxia nu ar fi capabilă să înrâurească în vreun fel cultura.

Însă această perspectivă îi deposedează de originalitate pe creatorii români și enunță (evident depreciativ) imposibilitatea ca românii, dacă nu se inspiră cu necesitate și în integralitate din Occident, să poată crea o literatură sau o cultură proprie.

Este o prejudecată (izvorâtă dintr-un complex de inferioritate) care reușește să reducă la futilitate un mileniu și jumătate de istorie ante-modernă și proclamă că românii trebuie să se reinventeze drastic și să nu mai considere că au avut vreodată vreun fundament cultural și spiritual.

Ceea ce este un aspect teoretic fals și, mai ales, invalidat de către cei mai mulți dintre marii creatori recunoscuți ai culturii noastre.


[1] Mursă = băutură fermentată preparată din miere amestecată cu apă sau cu lapte. O băutură foarte dulce.

Did you like this? Share it: