Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [44]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

În psalmul 71 întâlnim altă profeție mesianică, anunțând întruparea și nașterea Domnului pe pământ.

Hristos este Craiul care aduce pacea și dreptatea în lume: „Pacea-n lume ca munțâi să crească,/ Dereptatea dealuri să-ș[i] ivască./ Să-ș[i] facă mișeilor [sărmanilor] giudețe [judecăți],/ Asupriții să-i ia cu blândețe,/ Pre clevetnic [clevetitor] și pârâș [delator] să plece [să umilească],/ Și puterea strâmbilor să sece” (Ps. 71, 7-12).

Dumnezeu vine blând pe pământ, născându-Se din Fecioară fără durere („fără de trudă”), mai presus de fire („peste rod de rudă”), ca să restaureze lumea Sa:

Și să-ntreacă peste rod de rudă
Că S-a pogorî fără de trudă
În fățare [arie/ ogor] ca roua pre lână
Și-n pământ ca picătura lină.

(Ps. 71, 15-18)

Însă Cel ce Se pogoară astfel, „ca picătura lină”, din cer pe pământ (Dumnezeu Cuvântul care Se strecoară în trup ca picătura în pământ), fără zgomot și fără să zguduie lumea cu arătarea Sa, a Celui care a creat-o și o ține întru ființă, este Cel Veșnic, Cel ce este „mainte de soare” și Care va împărăți peste toată zidirea în veci:

Și să custe ca soarele Craiul,
Și ca luna să-i fie lung traiul. /…/
’N zâle[le]-I dereptatea va da rază,
Pre mulțâme de pace să șază,
Pănă când să va ridica luna,
Ca să-mpărățască totdeauna,
De la mare și până la mare,
’N tot pământul Domn cu așezare.

/…/

Că va custa [va trăi] cu crăie dulce,
Și arapii [magii] aur i-or aduce. /…/
Fericitu-I va fi svântul nume,
În toț[i] vecii, și slăvit în lume,
mainte de soare trăiește
Numele Lui, de să proslăvește.

(Ps. 71, 13-14, 19-24, 45-46, 55-58)

A trăi cât soarele și luna și a împărăți „de la mare și până la mare” reprezintă o exprimare umană, atâta cât cuvintele pot reprezenta, pentru a spune că El va stăpâni, pentru toată eternitatea, asupra universului spiritual și material pe care l-a creat și l-a răscumpărat prin întruparea și jertfa Sa.

Și pentru că astăzi sărbătorim Floriile, în Acatistul intrării Domnului în Ierusalim citim, la icosul al 9-lea: „Binecuvânat ești, Împăratul păcii, să strălucească adevărul Tău în toate zilele până se va lua luna. Binecuvântat ești, Soare al dreptății, să lumineze lumina Ta cât va străluci soarele. Binecuvântat ești, Cel ce vii întru numele Domnului! Osana, întru cei de sus!”[1].

Faptul că Domnul va împărăți „pănă când să va ridica luna”, pe de o parte, iar pe de altă parte „ca soarele /…/ și ca luna”, ascunde alte semnificații tainice. Ar putea fi acelea că El este Domn al întregii lumi până la sfârșitul chipului acestei lumi și după transfigurarea ei.

Profețiile eshatologice fac de asemenea trimiteri la soare și lună[2], la luminători în general, despre care Scriptura ne spune de altfel, de la bun început, că au fost creați și ca „să fie semne” (Fac. 1, 14) ale vremurilor.

Deși amândoi luminătorii cerești sunt, pe de o parte, simboluri ale Luminii veșnice, iar pe de altă parte semne ale zilelor din urmă, când vor da semnalul declinului final al universului așa cum îl știm și îl vedem acum, totuși, într-o exegeză aparte, luna poate simboliza zilele acestei lumi, iar soarele vremea Împărăției celei fără de sfârșit.

Zice și Cantemir: „Ale vremennicelor deșertăciuni luna să tâlcuiaște”[3].

Am vorbit și altădată, mai sus, despre nedeplinătatea lunii, care-și ia „de la soare lucoare din rază” (Ps. 8, 10).

Pentru că am ajuns la această discuție, despre luminătorii cerești, vom face un mic salt la psalmul 73, pentru a ne reîntoarce apoi la psalmul 71.

În Ps. 73 descoperim o nouă poetizare a puterii creatoare dumnezeiești.

Ne oprim aici pentru că peisajul central îl constituie un tablou astral revelator de noi valențe profunde ale frumuseții cosmice. Este unic chiar și în Psaltirea pre versuri și ne extindem la el pentru că ne oferă o poezie cu semnificații complementare pentru ceea ce am arătat puțin mai devreme.

Iată versurile la care ne referim:

De la Tine zua luminează,
Și noaptea cu stele dă rază.
Tu ai tocmit luna de dă zare,
Și soarelui i-ai dat de răsare.

(Ps. 73, 65-68)

E o imagine luminoasă a cosmosului, în care întuneric nu încape.

Dar echivalența expresivă pe care a găsit-o Dosoftei pentru a exprima strălucirea lunii noaptea este absolut genială.

În această imagine poetică aproape că se poate concentra toată poezia și filosofia lui Eminescu și Blaga.

Tot vagul simbolului simbolist și clar-obscurul romantismului eminescian, toată ferestruirea lunii ca irizare a ochiului luminii veșnice spre pământ, din poezia lui Eminescu, toată poezia lunii care „mărește și mai tare taina nopții /…/ cu largi fiori de sfânt mister” (Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii) se cuprind aici, se află in nuce în acest vers al lui Dosoftei: „Tu ai tocmit luna de dă zare”.

Luna „dă zare” cosmosului reproducând gestul primordial al Autorului lumii, acela de a scoate lumina și lumea din întuneric.

El a tocmit-o ca să fie o pleoapă întredeschisă a minții spre geneza universului.

El a pictat acest tablou care simbolizează răsăritul luminii intelectuale și spirituale în om, ruperea întunericului, a pânzei neștiinței.

Ea este acel intermezzo necesar gândirii înainte de răsăritul soarelui, al luminii clare: „Tu ai tocmit luna de dă zare,/ Și soarelui i-ai dat de răsare”. El destăinuie etapele nașterii lumii, umplerea treptată a golului despre care vorbeam și altădată la Dosoftei.

Lumea a răsărit așa cum se nasc stele din întunericul nopții.

Lumina lunii conturează doar dimensiunile creației lui Dumnezeu, ale universului. Ea indică zarea, orizonturile întinderii și ale frumuseții cosmice, fără să le dezvăluie în toată lărgimea și culoarea lor.

Luna dă zare: este deschiderea unui ochi spre univers și spre cuprinderea lui fără să-l cuprindă.

Un ochi genuin, care vede lumea pentru prima dată și o pipăie cu privirea nemaculată de preconcepții, de necredință, de curiozitate științifică sau de orice alt interes.

E o deschidere a lumii în a cărei vedere cazi fără alte gânduri indiscrete, o privire spre-n afară care te adâncește în tine însuți, care e în același timp mirare și cunoaștere (cum ar spune Nichita Stănescu: „E o cunoaştere aidoma cunoaşterii dintâi, / când lumile-ţi încep la căpătâi, / şi-ţi bat în văz şi în auz, anume, /…/ şi fiece mirare e un nume” (Cântec, din vol. O viziune a sentimentelor)).

Adică exact ceea ce exprimă poezia lui Eminescu și filosofia lui Blaga.

Este aici, în versul lui Dosoftei, luna eminesciană creatoare de zări ale universului și ale gândirii (Scrisoarea I: „Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate /…/ gândirilor dând viață /…/ Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,/ Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!”…), precum și anticiparea definiției metafizice a lumii deschise, pe care a dat-o Blaga, numind-o „zariște cosmică”[4].

Parafrazându-l tot pe Blaga, luna care dă zare ne conduce spre altfel de orizonturi, unde „ne găsim în zona nepipăitului a inefabilului”[5].

Și parcă spre a ne asigura că poeții n-au trecut cu vederea versul lui Dosoftei, Coșbuc eminescianizează apelând chiar la metafora dosofteiană: „Cu făclioara, pe-unde treci,/ Dai zare negrilor poteci/ În noaptea negrului pustiu”… (Moartea lui Fulger).

Aceasta este lumea pe care a creat-o Cel ce S-a pogorât la ea „ca picătura lină” de rouă, în zorii zidirii ei a doua oară.

Cel ce a scos-o treptat din întunericul neființei și apoi al neștiinței, fără să o bruscheze sau s-o înspăimânte cu puterea Sa, după cum luna profilează mai întâi contururile cosmice („Muchi de stâncă, vârf de arbor, ea pe ceruri zugrăvește” (Eminescu, Scrisoarea IV)), și apoi răsare soarele luminărilor veșnice.

Cel ce, pentru toate acestea, a primit închinarea înțelepților/ magilor la nașterea Sa: „Împărațâi de pre Marea Albă/ Îi vor veni cu daruri /…/ Împărațâi arăpești și Sava [regina Saba]/ I-or da daruri și-I vor prăvi slava” (Ps. 71, 29-30, 33-34).


[1]  Buchet de acatiste ale Domnului nostru Iisus Hristos, tipărite cu binecuvântarea PS Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2002, p. 161.

[2] Isaia 34, 4: „Toată oştirea cerului se va topi, cerurile se vor strânge ca un sul de hârtie şi toată oştirea lor va cădea cum cad frunzele de viţă şi cele de smochin”.
Ioil 2, 10; 3, 4: „Înaintea lor tremură pământul, cerul se cutremură, soarele şi luna se întunecă, iar stelele îşi pierd strălucirea lor. […] Soarele se va întuneca şi luna va fi roşie ca sângele, înainte de venirea zilei celei mari şi înfricoşătoare a Domnului”.
Matei 24, 29: „Iar îndată după strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui”.
Apocalipsă 6, 12-13: „Şi m-am uitat când a deschis pecetea a şasea şi s-a făcut cutremur mare, soarele s-a făcut negru ca un sac de păr şi luna întreagă s-a făcut ca sângele, şi stelele cerului au căzut pe pământ, precum smochinul îşi leapădă smochinele sale verzi, când este zguduit de vijelie”.

[3] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 105.

[4] Lucian Blaga, Trilogia culturii. III. Geneza metaforei și sensul culturii, Ed. Humanitas, București, 1994,  p. 15.

[5] Idem, Trilogia culturii. I. Orizont și stil, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 82.

Gol și uscat. Predică în Lunea Mare

Sfantul Patriarh Iosif

Iubiții mei,

după bucuria intrării în Ierusalim, cu ramuri în mâini și cu hainele așezate înaintea Lui…Lunea cea Mare ne vorbește despre un Sfânt…și un blestem

Sfântul este „Preafrumosul Iosif” [Triodul, ed. BOR 2000, p. 547]. Cel care și-a lăsat veșmintele la femeia lui Petefris, eunucul lui Farao [Fac. 39, 12, cf. LXX]…pentru că nu a vrut să desfrâneze cu ea.

Însă Triodul accentuează faptul acesta, spunând: „aflând șarpele [Satana] pe egipteanca, se nevoia să împiedice pe Iosif prin cuvinte cu momele [cu insinuări sexuale]; dar el, lăsându-și haina, a fugit de păcat. Și, fiind gol, nu s-a rușinat” [Triodul, ed. BOR 2000, p. 550], pentru că nu a păcătuit cu ea.

De aceea, cel care a plecat gol…dar întreg la minte, care nu a căzut în desfrânare…ne este dat ca paradigmă/ exemplu în ziua de azi…pentru a ne spune că trebuie să fim transparenți cu totul în relația noastră cu Dumnezeu.

Pentru că, dacă nu suntem goi de păcate, dacă nu suntem simpli la inimă…e semn că suntem îmbrăcați cu multe gânduri ale patimilor.

Că suntem sufocați de patimi…

Și simplitatea, simplitatea inimii, curăția ei…e frumusețea lui Iosif și a noastră.

Gol [ghimnos] am ieșit din pântecele maicii mele și gol voi pleca acolo”, a spus Sfântul Iov [Iov 1, 21, LXX], arătând prin goliciune faptul că nu ne naștem având averi ci pe toate le primim de la Dumnezeu.

Că singura avere e ființa noastră, formată din trup și suflet…și că altceva nu mai primim prin naștere.

Iar dacă goliciunea nașterii ne pogoară în smerenie, pentru că toți ne naștem egali…goliciunea lui Iosif e o expresie a virtuții, pentru că a scăpat de păcat în forță…și nu s-a lăsat târât de poftă.

Însă tot azi am început să cântăm luminânda…care ne amintește că nu avem îmbrăcăminte [Triodul, ed. cit., p. 549]. Îmbrăcăminte de nuntă…Nu avem îmbrăcăminte pentru Nunta Lui.

Că nu suntem plini de har și de fapte bune…pentru că aceasta e îmbrăcămintea luminoasă, îmbrăcămintea slavei lui Dumnezeu.

Numai că, pentru a te îmbrăca în slava lui Dumnezeu, trebuie să te golești de tot răul.

Trebuie să te faci gol de rele…pentru ca nu cumva să fii blestemat de Domnul ca și smochinul cel neroditor.

Iar cel care s-a uscat…a fost smochinul…

uscarea smochinului neroditor

Care „s-a uscat îndată [exiranti parahrima]” [Mt. 21, 19, cf. GNT].

Și au văzut și Sfinții Apostoli și vedem și noi…cum sunt pedepsiți cei care nu au rod…ci au numai frunzele părerii de sine.

De aceea titlul predicii de astăzi este gol…și uscat.

Cel gol a fost lăudat pentru virtutea curăției lui…iar cel uscat…a fost uscat pentru că era verde…dar fără rod.

Însă cele două cuvinte au, deopotrivă, și semnificații duhovnicești bune cât și rele.

Căci așa cum spuneam…trebuie să ne golim de păcate pentru a fi proprii lui Dumnezeu. Și, tot la fel, trebuie să ne uscăm patimile prin post și rugăciune, prin muncă și nevoință ascetică, pentru ca ele să nu mai aibă sevă

Dacă vorbim uscat despre noi…adică puțin sau deloc, dacă nu căutăm adică să ne lăudăm și să ne propunem tot timpul,  e un lucru foarte bun.

După cum a ne dezgoli păcătos, pentru a profita de slăbiciunile altora, înseamnă a ne arăta nesimțirea, lipsa de cuviință, pofta de înavuțire și împătimirea după plăcere.

Pentru că poți fi gol de patimi fără să te dezbraci și te dezbraci tocmai pentru că ești gol de har.

Iar lipsa de rușine, larghețea interioară în ceea ce privește intimitatea noastră, e semnul unei vieți trăite departe de ochii…lui Dumnezeu.

Pentru că Dumnezeu privește adâncul nostru…și îl știe…iar dacă încercăm să profităm de altul, îndemnându-l la păcat sau păcătuind împreună cu el, nu facem decât să ne îndepărtăm continuu de împlinirea, de liniștea noastră.

E gol cel ce se ascunde și își tăinuiește adâncul cel care e plin de slava Lui.

Cel care crede că nu mai are ce pierde, pentru că se pierde continuu în patimi, glumește, vorbește ușor despre el, despre viață, despre Dumnezeu, despre tot ce e sfânt și bun.

Pe când omul atent la ce spune și la ce face…prețuiește mult voia și sălășluirea lui Dumnezeu în el…și de aceea nu trăiește la întâmplare.

Nu are cuvinte goale omul credincios pentru că cuvintele și le sprijină pe faptele lui.

Cuvintele lui țâșnesc din experiența lui cu Dumnezeu.

Vorbăria, goliciunea de idei…vine din lipsa de experiență duhovnicească.

Nu ai ce spune pentru că nu ești.

Și nu ești om deplin, om împlinit…pentru că nu stai în slava lui Dumnezeu, nu stai în neclintirea pe care o aduce binele multiplu, binele multor virtuți al vieții duhovnicești.

Și de ce vorbesc despre toate acestea acum, în prima zi a Săptămânii Patimilor?

Pentru că această primă denie ne vorbește și despre Judecata finală.

Căci „înfricoșător lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu; că Acesta este Judecătorul amintirilor și [al] gândurilor inimii. Nimeni să nu intre ispitind credința cea fără prihană. Ci cu blândețe și cu frică să ne apropiem de Hristos, ca să luăm milă și să aflăm har în vreme de ajutor” [Triodul, ed. cit., p. 542].

Pentru că, dacă nu ne umplem de milă și de har prin acest post al nostru…ne dăm de gol înmulțirea răutății în noi înșine.

Și dacă știm că El cercetează și încearcă toate cele ale noastre, cum mai îndrăznim să ne arătăm „bucuroși” înaintea Lui și înaintea oamenilor, fariseizând astfel viața adevărată a ortodocșilor…când noi nu cunoaștem simplitatea înfrumusețătoare a bucuriei?

Căci dacă nu ești frumos la inimă…nici nu poți să pari frumos.

Sau dacă vrei să fii crezut frumos, adică curat în conștiința ta și bun la inimă, nu faci altceva decât să joci teatru, teatru jalnic…pentru că bucuria vine de sus, de la Dumnezeu…și nu din schimonosiri ale feței ca să pari „fericit”.

Tocmai de aceea accentuăm continuu curățirea interioară continuă.

Curățirea de patimi, spovedirea continuă, împărtășirea continuă, truda de a citi și de a înțelege și de a fi ceea ce înțelegem…pentru că numai acestea ne fac să fim frumoși.

Realmente frumoși.

Însă a te lăuda cu frumusețea trupului, a hainelor, cu bijuterii care nu spun nimic despre tine, cu mașini și cu unelte care nu te descriu înseamnă…a fi gol de viață, de împlinire.

Asta e adevărata goliciune: păcatul!

Când ești căzut în păcate…ești „gol și rușinat” [Triodul, ed. cit., p. 543]…dar încercăm să ne găsim tot felul de scuze puerile…

Nu, nu există scuze!

Există numai recunoașterea păcătoșeniei în fața lui Dumnezeu, a goliciunii interioare, pocăința, lacrimile, schimbarea în bine…care ne îmbracă în slava lui Dumnezeu.

Păcatul și indiferența ne dezbracă de har iar pocăința și fapta bună ne înveșmântează în slava lui Dumnezeu.

Și pe cât cunoaștem tot mai acut cât de greu e fără iertarea lui Dumnezeu…cât de rea e depărtarea de El…pe atât vrem să fim slujitori ai Lui în noapte, în noaptea acestei lumi, care Îl așteptăm pe Mirele Bisericii [Idem, p. 545].

Căci Mirele Bisericii Se grăbeștesă pătimească de bunăvoie pentru lume” [Idem, p. 543], Se grăbește să fie lumina lumii, sensul ei, bucuria ei…făcând din „cinstitele [Sale] Patimi…lumini de mântuire” [Idem, p. 545].

Iar noi cum să nu ne grăbim, luând har din Patimile Sale, să luptăm cu întunericul păcatului din noi înșine?

Noi cum să nu vrem să fim lumini aprinse, ale Mirelui nostru, Care ne-a dat nouă arvuna mântuirii prin Botez, adică harul Său, dar cere de la noi să păstrăm lumina harului aprinsă, prin viață dumnezeiască?

Noi unde în altă parte să ne grăbim…decât spre ascultarea, iubirea și înțelegerea Lui?

Căci a merge cu El la Patimă și spre Sfântă Învierea Lui înseamnă a ne lăsa umpluți de cunoștința, de curăția, de sfințenia și de atenția Lui la toți și la toate.

Mormantul Sfantului Patriarh Iosif

© fotografie: Amir Av.

Pentru că Domnul merge întru dreptate, întru ascultare, întru iubire imensă spre Cruce, știind că astfel Se întâlnește cu toți cei care, prin El, beau paharul vieții ortodoxe până la fund, răbdând toate pentru El.

De aceea Îi cerem Domnului să ne întărească, să ne bucure, să ne miluiască cu mila Sa, pentru ca să lăudăm, în toate cele ale noastre, pe Dumnezeul nostru treimic.

Îi cerem să fie cu noi și să poarte crucea noastră împreună cu noi.

Căci fiecare avem neîmplinirile, durerile, așteptările noastre vii…

Dar ne încredem în El și pe El îl punem în toate ajutător puternic al vieții noastre, căci a Lui e slava, puterea, cinstea și închinăciunea, acum și în vecii vecilor. Amin!

Istorie III. 14

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a.

***

50. Ultima decadă a secolului al 12-lea d. Hr.

Aceasta e datarea pentru Icoanele în mozaic pe care le vom prezenta aici. Și care reprezintă iconografie ortodoxă, autentică, existentă în Basilica romano-catolică Sfântul Marcu din Veneția.

(frescă)

Și observăm cum cele 4 cuie străpung tălpile și palmele Domnului[1]. Craniul Sfântului Adam e sub Cruce. Îngerii se cutremură văzând chinurile Sale. Hristos e ascetic și plin de slavă în același timp, învingând în trupul și în sufletul Său toate păcatele, moartea și pe diavoli.

Maica Domnului și Sfântul Apostol Ioan sunt acolo. La fel și Sfintele Femei Mironosițe. E și Sfântul sutaș Longhin lângă Ioan.

(frescă)

De aceea, Hristos Cel înviat poartă semnele cuielor[2].

El îi scoate pe Sfinții Protopărinți Adam și Eva din Iad și îl leagă pe Satana. Tot trupul Său e plin de lumină, e duhovnicesc, însă, în același timp, negrul amestecat cu galben în veșmântul Său ne arată faptul că dumnezeirea Lui e transcendentă pentru noi.

*

51. Nichita la Constantin Ciopraga

În capitolul dedicat lui Nichita Stănescu, Constantin Ciopraga[3] îl numește, mai întâi de toate, „febrilul Nichita Stănescu”[4].

„Stea de mărimea întâi „a generației ‘60”” și „volubilul Nichita”[5].

„De o mobilitate spirituală excepțională, personajul public, bonom, social, neprotocolar, era destinat să aibă admiratori și epigoni”[6].

Și-a ridicat melancoliile la rang metafizic[7], a trăit o singurătate interioară plină de imagini[8], iar „viziunea [lui poetică] epurează concretul, lărgește și reconstruiește în ficțiune”[9].

„Obsedantele” metafore stănesciene sunt „piatra, copacul, frunza, vulturul, îngerul, aripa, iarba, lacrima, lumina, pământul, sfera, degetul, cifrele”[10].

Certitudinile sale îl salvează[11]. Printre ele se numără limba română[12].

A inventat în exces și a forțat limitele cuvintelor[13].  A contat „pe disponibilitățile sintactice ale verbului, destrămând, forțând, inventând, rezidind și desfăcând necontenit”[14] cuvintele.

Și încheie prin a spune: Nichita „e cel mai personal creator de limbaj în poezia noastră din această a doua jumătate de veac, nu încape îndoială. A fost un poet mare!”[15].

*

52. Avangardiștii

În Avangarda literară românească, ed. a III-a[16], Marin Mincu i-a inclus pe următorii poeți: Urmuz, Tristan Tzara, Ion Vinea, Ilarie Voronca, B. Fundoianu, Stephan Roll, Mihail Cosma, Geo Bogza, Virgil Gheorghiu, Sașa Pană, Moldov, Jonathan X Uranus, Grigore Cugler, Dan Faur, Miron Radu Paraschivescu, M. Blecher, Constantin Nisipeanu, Virgil Carianopol, Victor Valeriu Martinescu, Eugen Ionescu, Șuly/ Tașcu Gheorghiu, Gellu Naum, Gherasim Luca, Paul Păun, D. Trost, Virgil Teodorescu, Paul Celan.

Desene, decupaje, fotografii, picturi: între p. 100-101 (13 foi) și între p. 498-499 (tot 13 foi). Nenumerotate.

Exemplele din Urmuz (1883-1923) încep cu Fabulă, care are drept „morală”: Pelicanul sau babița. Publicată în revista unu, anul III, nr. 31, în noiembrie 1930[17].

O ploaie de strigăte și amenințări”[18].

„Ismail e compus din ochi, favoriți și rochie și se găsește astăzi cu foarte mare greutate”[19].

„Cotadi este scurt și pântecos, cu musculatura proeminentă, cu picioarele îndoite de două ori în afară și o dată înăuntru și veșnic neras”[20].

Tristan Tzara (1896-1963) vede cum „noaptea se rupe în jurul tău ca fluturii”[21]. „Adâncimi de întristare”[22].

Ion Vinea (1895-1964) vorbește despre „pădurea nervoasă ca o herghelie”[23]. „Muzeul pădurii cu odăjdii de toamnă”[24].

De la Geo Bogza, care se numea George Bogza (1908-1993): „mizerabilă muncă în noapte a unor trupuri istovite, obeze, diforme”[25]. „Era o servitoare scurtă, bondoacă aproape/ Și mirosea foarte rău a sudoare”[26].

Sașa Pană (1902-1981). „Sângele păstrează inerția șovăielilor fiecărui moment”[27].

Gherasim Luca (1913-1995), într-un poem din 1937, numit într-o doară Sfânta împărtășanie: „doamna știa să facă dragoste mai bine decât vorbea[28]. O carență regăsibilă și azi…la „mari doamne”.

În Mobila mare vine-n ex concert, din august 1932, Virgil Teodorescu (1909-1987) spunea: „Țăranca vine pufoasă-n in/ și cu migrene în papură”[29].

Poemul lui Munții din vise începe astfel:

„Urăsc tot ce amenință mersul amenințător al omului spre libertate

Urăsc tot ce servește obstacolul acestei delirante eliberări

Urăsc cuvintele care trădează revolta

Urăsc îngrozitoarea trădare a poeților”[30].

În Erau nopți, Paul Celan (1920-1970) spune în prima frază: „Erau nopți când mi se părea că ochii tăi, cărora le desenasem mari cearcăne portocalii, își aprind din nou cenușa”[31].

B. Fundoianu e un pseudonim. Alături de C. Meletie și Alex. Villara. Numele adevărat: Benjamin Vechsler. A murit la Auschwitz, pe 2 octombrie 1944. A avut și cetățenie franceză[32].

Moldov/ Marcu Taingiu, împreună cu Sașa Pană, a fondat revista unu, la Dorohoi, în 1928. În care îl pastișa pe Urmuz[33].

Și Sașa Pană e pseudonim. Adevăratul nume: Alexandru Binder[34]. El a mai scris și sub pseudonimele: Albin, Eugen Andronescu, Sergiu Damian, Interim, Săvel[35] etc.

Tristan Tzara este Samuel Rosenstock. S-a născut la Moinești, pe 16 aprilie 1896, și a murit la Paris, pe 25 decembrie 1963. La liceu, împreună cu Ion Vinea și Marcel Iancu, a scos revista Simbolul. A înființat mișcarea Dada în 1916, la Cabaretul Voltaire din Zürich[36].

Ionathan X Uranus e Marcel Avramescu. Prieten cu Mircea Eliade. El s-a convertit la Ortodoxie de la iudaism și a fost hirotonit preot ortodox[37].

*

53. Elena Farago

S-a născut la Bârlad, în ziua de 29 martie 1878, și a debutat sub pseudonimul Fatma, în 1899, în ziarul România muncitoare[38].

A trăit la Craiova din 1907 și a scos, împreună cu alți scriitori, o revistă lunară de literatură, știință și artă, numită Năzuința. Începând cu aprilie 1922.

În 1907 și 1920 primește Premiul Academiei Române pentru poezie. În 1924 a primit premiul francez Femina. În 1937 primește Premiul național de poezie.

A publicat și poezie și proză și a murit în ianuarie 1954[39].


[3] Constantin Ciopraga, Personalitatea literaturii române, Ed. Princeps Edit, Iași, 2007, 417 p. Capitolul dedicat lui Nichita: Nichita Stănescu – între cuvinte și necuvinte, p. 337-347. Despre autor: http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Ciopraga.

[4] Constantin Ciopraga, Personalitatea literaturii române, ed. cit., p. 337.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 339.

[10] Idem, p. 340.

[11] Idem, p. 341.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 342.

[14] Idem, p. 343.

[15] Idem, p. 347.

[16] Marin Mincu, Avangarda literară românească [de la Urmuz la Paul Celan], ed. a III-a, revăzută și adăugită, cu studiu introd., antologie și note bibliografice de Marin Mincu, și cu texte traduse din limba fr. de Ștefania Mincu, Ed. Pontica, Constanța, 2006, 643 p.

[17] Idem, p. 65.

[18] Idem, p. 73.

[19] Idem, p. 78.

[20] Idem, p. 82.

[21] Idem, p. 89.

[22] Idem, p. 91.

[23] Idem, p. 109.

[24] Idem, p. 115.

[25] Idem, p. 189.

[26] Idem, p. 193.

[27] Idem, p. 208.

[28] Idem, p. 368.

[29] Idem, p. 463.

[30] Idem, p. 468.

[31] Idem, p. 504.

[32] Idem, p. 624-625.

[33] Idem, p. 626.

[34] Idem, p. 627.

[35] Ibidem.

[36] Idem,p. 629.

[37] Ibidem.

[38] Poeți de la Semănătorul, ediție de Petru Homoceanul, cuvânt înainte de Al. Piru, Ed. Minerva, București, 1978, p. 173.

[39] Ibidem.