Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [44]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:
Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita
***
În psalmul 71 întâlnim altă profeție mesianică, anunțând întruparea și nașterea Domnului pe pământ.
Hristos este Craiul care aduce pacea și dreptatea în lume: „Pacea-n lume ca munțâi să crească,/ Dereptatea dealuri să-ș[i] ivască./ Să-ș[i] facă mișeilor [sărmanilor] giudețe [judecăți],/ Asupriții să-i ia cu blândețe,/ Pre clevetnic [clevetitor] și pârâș [delator] să plece [să umilească],/ Și puterea strâmbilor să sece” (Ps. 71, 7-12).
Dumnezeu vine blând pe pământ, născându-Se din Fecioară fără durere („fără de trudă”), mai presus de fire („peste rod de rudă”), ca să restaureze lumea Sa:
Și să-ntreacă peste rod de rudă
Că S-a pogorî fără de trudă
În fățare [arie/ ogor] ca roua pre lână
Și-n pământ ca picătura lină.
(Ps. 71, 15-18)
Însă Cel ce Se pogoară astfel, „ca picătura lină”, din cer pe pământ (Dumnezeu Cuvântul care Se strecoară în trup ca picătura în pământ), fără zgomot și fără să zguduie lumea cu arătarea Sa, a Celui care a creat-o și o ține întru ființă, este Cel Veșnic, Cel ce este „mainte de soare” și Care va împărăți peste toată zidirea în veci:
Și să custe ca soarele Craiul,
Și ca luna să-i fie lung traiul. /…/
’N zâle[le]-I dereptatea va da rază,
Pre mulțâme de pace să șază,
Pănă când să va ridica luna,
Ca să-mpărățască totdeauna,
De la mare și până la mare,
’N tot pământul Domn cu așezare.
/…/
Că va custa [va trăi] cu crăie dulce,
Și arapii [magii] aur i-or aduce. /…/
Fericitu-I va fi svântul nume,
În toț[i] vecii, și slăvit în lume,
Că mainte de soare trăiește
Numele Lui, de să proslăvește.
(Ps. 71, 13-14, 19-24, 45-46, 55-58)
A trăi cât soarele și luna și a împărăți „de la mare și până la mare” reprezintă o exprimare umană, atâta cât cuvintele pot reprezenta, pentru a spune că El va stăpâni, pentru toată eternitatea, asupra universului spiritual și material pe care l-a creat și l-a răscumpărat prin întruparea și jertfa Sa.
Și pentru că astăzi sărbătorim Floriile, în Acatistul intrării Domnului în Ierusalim citim, la icosul al 9-lea: „Binecuvânat ești, Împăratul păcii, să strălucească adevărul Tău în toate zilele până se va lua luna. Binecuvântat ești, Soare al dreptății, să lumineze lumina Ta cât va străluci soarele. Binecuvântat ești, Cel ce vii întru numele Domnului! Osana, întru cei de sus!”[1].
Faptul că Domnul va împărăți „pănă când să va ridica luna”, pe de o parte, iar pe de altă parte „ca soarele /…/ și ca luna”, ascunde alte semnificații tainice. Ar putea fi acelea că El este Domn al întregii lumi până la sfârșitul chipului acestei lumi și după transfigurarea ei.
Profețiile eshatologice fac de asemenea trimiteri la soare și lună[2], la luminători în general, despre care Scriptura ne spune de altfel, de la bun început, că au fost creați și ca „să fie semne” (Fac. 1, 14) ale vremurilor.
Deși amândoi luminătorii cerești sunt, pe de o parte, simboluri ale Luminii veșnice, iar pe de altă parte semne ale zilelor din urmă, când vor da semnalul declinului final al universului așa cum îl știm și îl vedem acum, totuși, într-o exegeză aparte, luna poate simboliza zilele acestei lumi, iar soarele vremea Împărăției celei fără de sfârșit.
Zice și Cantemir: „Ale vremennicelor deșertăciuni luna să tâlcuiaște”[3].
Am vorbit și altădată, mai sus, despre nedeplinătatea lunii, care-și ia „de la soare lucoare din rază” (Ps. 8, 10).
Pentru că am ajuns la această discuție, despre luminătorii cerești, vom face un mic salt la psalmul 73, pentru a ne reîntoarce apoi la psalmul 71.
În Ps. 73 descoperim o nouă poetizare a puterii creatoare dumnezeiești.
Ne oprim aici pentru că peisajul central îl constituie un tablou astral revelator de noi valențe profunde ale frumuseții cosmice. Este unic chiar și în Psaltirea pre versuri și ne extindem la el pentru că ne oferă o poezie cu semnificații complementare pentru ceea ce am arătat puțin mai devreme.
Iată versurile la care ne referim:
De la Tine zua luminează,
Și noaptea cu stele dă rază.
Tu ai tocmit luna de dă zare,
Și soarelui i-ai dat de răsare.
(Ps. 73, 65-68)
E o imagine luminoasă a cosmosului, în care întuneric nu încape.
Dar echivalența expresivă pe care a găsit-o Dosoftei pentru a exprima strălucirea lunii noaptea este absolut genială.
În această imagine poetică aproape că se poate concentra toată poezia și filosofia lui Eminescu și Blaga.
Tot vagul simbolului simbolist și clar-obscurul romantismului eminescian, toată ferestruirea lunii ca irizare a ochiului luminii veșnice spre pământ, din poezia lui Eminescu, toată poezia lunii care „mărește și mai tare taina nopții /…/ cu largi fiori de sfânt mister” (Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii) se cuprind aici, se află in nuce în acest vers al lui Dosoftei: „Tu ai tocmit luna de dă zare”.
Luna „dă zare” cosmosului reproducând gestul primordial al Autorului lumii, acela de a scoate lumina și lumea din întuneric.
El a tocmit-o ca să fie o pleoapă întredeschisă a minții spre geneza universului.
El a pictat acest tablou care simbolizează răsăritul luminii intelectuale și spirituale în om, ruperea întunericului, a pânzei neștiinței.
Ea este acel intermezzo necesar gândirii înainte de răsăritul soarelui, al luminii clare: „Tu ai tocmit luna de dă zare,/ Și soarelui i-ai dat de răsare”. El destăinuie etapele nașterii lumii, umplerea treptată a golului despre care vorbeam și altădată la Dosoftei.
Lumea a răsărit așa cum se nasc stele din întunericul nopții.
Lumina lunii conturează doar dimensiunile creației lui Dumnezeu, ale universului. Ea indică zarea, orizonturile întinderii și ale frumuseții cosmice, fără să le dezvăluie în toată lărgimea și culoarea lor.
Luna dă zare: este deschiderea unui ochi spre univers și spre cuprinderea lui fără să-l cuprindă.
Un ochi genuin, care vede lumea pentru prima dată și o pipăie cu privirea nemaculată de preconcepții, de necredință, de curiozitate științifică sau de orice alt interes.
E o deschidere a lumii în a cărei vedere cazi fără alte gânduri indiscrete, o privire spre-n afară care te adâncește în tine însuți, care e în același timp mirare și cunoaștere (cum ar spune Nichita Stănescu: „E o cunoaştere aidoma cunoaşterii dintâi, / când lumile-ţi încep la căpătâi, / şi-ţi bat în văz şi în auz, anume, /…/ şi fiece mirare e un nume” (Cântec, din vol. O viziune a sentimentelor)).
Adică exact ceea ce exprimă poezia lui Eminescu și filosofia lui Blaga.
Este aici, în versul lui Dosoftei, luna eminesciană creatoare de zări ale universului și ale gândirii (Scrisoarea I: „Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate /…/ gândirilor dând viață /…/ Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,/ Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!”…), precum și anticiparea definiției metafizice a lumii deschise, pe care a dat-o Blaga, numind-o „zariște cosmică”[4].
Parafrazându-l tot pe Blaga, luna care dă zare ne conduce spre altfel de orizonturi, unde „ne găsim în zona nepipăitului a inefabilului”[5].
Și parcă spre a ne asigura că poeții n-au trecut cu vederea versul lui Dosoftei, Coșbuc eminescianizează apelând chiar la metafora dosofteiană: „Cu făclioara, pe-unde treci,/ Dai zare negrilor poteci/ În noaptea negrului pustiu”… (Moartea lui Fulger).
Aceasta este lumea pe care a creat-o Cel ce S-a pogorât la ea „ca picătura lină” de rouă, în zorii zidirii ei a doua oară.
Cel ce a scos-o treptat din întunericul neființei și apoi al neștiinței, fără să o bruscheze sau s-o înspăimânte cu puterea Sa, după cum luna profilează mai întâi contururile cosmice („Muchi de stâncă, vârf de arbor, ea pe ceruri zugrăvește” (Eminescu, Scrisoarea IV)), și apoi răsare soarele luminărilor veșnice.
Cel ce, pentru toate acestea, a primit închinarea înțelepților/ magilor la nașterea Sa: „Împărațâi de pre Marea Albă/ Îi vor veni cu daruri /…/ Împărațâi arăpești și Sava [regina Saba]/ I-or da daruri și-I vor prăvi slava” (Ps. 71, 29-30, 33-34).
[1] Buchet de acatiste ale Domnului nostru Iisus Hristos, tipărite cu binecuvântarea PS Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2002, p. 161.
[2] Isaia 34, 4: „Toată oştirea cerului se va topi, cerurile se vor strânge ca un sul de hârtie şi toată oştirea lor va cădea cum cad frunzele de viţă şi cele de smochin”.
Ioil 2, 10; 3, 4: „Înaintea lor tremură pământul, cerul se cutremură, soarele şi luna se întunecă, iar stelele îşi pierd strălucirea lor. […] Soarele se va întuneca şi luna va fi roşie ca sângele, înainte de venirea zilei celei mari şi înfricoşătoare a Domnului”.
Matei 24, 29: „Iar îndată după strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui”.
Apocalipsă 6, 12-13: „Şi m-am uitat când a deschis pecetea a şasea şi s-a făcut cutremur mare, soarele s-a făcut negru ca un sac de păr şi luna întreagă s-a făcut ca sângele, şi stelele cerului au căzut pe pământ, precum smochinul îşi leapădă smochinele sale verzi, când este zguduit de vijelie”.
[3] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 105.
[4] Lucian Blaga, Trilogia culturii. III. Geneza metaforei și sensul culturii, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 15.
[5] Idem, Trilogia culturii. I. Orizont și stil, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 82.
