Gol și uscat. Predică în Lunea Mare
Iubiții mei,
după bucuria intrării în Ierusalim, cu ramuri în mâini și cu hainele așezate înaintea Lui…Lunea cea Mare ne vorbește despre un Sfânt…și un blestem…
Sfântul este „Preafrumosul Iosif” [Triodul, ed. BOR 2000, p. 547]. Cel care și-a lăsat veșmintele la femeia lui Petefris, eunucul lui Farao [Fac. 39, 12, cf. LXX]…pentru că nu a vrut să desfrâneze cu ea.
Însă Triodul accentuează faptul acesta, spunând: „aflând șarpele [Satana] pe egipteanca, se nevoia să împiedice pe Iosif prin cuvinte cu momele [cu insinuări sexuale]; dar el, lăsându-și haina, a fugit de păcat. Și, fiind gol, nu s-a rușinat” [Triodul, ed. BOR 2000, p. 550], pentru că nu a păcătuit cu ea.
De aceea, cel care a plecat gol…dar întreg la minte, care nu a căzut în desfrânare…ne este dat ca paradigmă/ exemplu în ziua de azi…pentru a ne spune că trebuie să fim transparenți cu totul în relația noastră cu Dumnezeu.
Pentru că, dacă nu suntem goi de păcate, dacă nu suntem simpli la inimă…e semn că suntem îmbrăcați cu multe gânduri ale patimilor.
Că suntem sufocați de patimi…
Și simplitatea, simplitatea inimii, curăția ei…e frumusețea lui Iosif și a noastră.
„Gol [ghimnos] am ieșit din pântecele maicii mele și gol voi pleca acolo”, a spus Sfântul Iov [Iov 1, 21, LXX], arătând prin goliciune faptul că nu ne naștem având averi ci pe toate le primim de la Dumnezeu.
Că singura avere e ființa noastră, formată din trup și suflet…și că altceva nu mai primim prin naștere.
Iar dacă goliciunea nașterii ne pogoară în smerenie, pentru că toți ne naștem egali…goliciunea lui Iosif e o expresie a virtuții, pentru că a scăpat de păcat în forță…și nu s-a lăsat târât de poftă.
Însă tot azi am început să cântăm luminânda…care ne amintește că nu avem îmbrăcăminte [Triodul, ed. cit., p. 549]. Îmbrăcăminte de nuntă…Nu avem îmbrăcăminte pentru Nunta Lui.
Că nu suntem plini de har și de fapte bune…pentru că aceasta e îmbrăcămintea luminoasă, îmbrăcămintea slavei lui Dumnezeu.
Numai că, pentru a te îmbrăca în slava lui Dumnezeu, trebuie să te golești de tot răul.
Trebuie să te faci gol de rele…pentru ca nu cumva să fii blestemat de Domnul ca și smochinul cel neroditor.
Iar cel care s-a uscat…a fost smochinul…
Care „s-a uscat îndată [exiranti parahrima]” [Mt. 21, 19, cf. GNT].
Și au văzut și Sfinții Apostoli și vedem și noi…cum sunt pedepsiți cei care nu au rod…ci au numai frunzele părerii de sine.
De aceea titlul predicii de astăzi este gol…și uscat.
Cel gol a fost lăudat pentru virtutea curăției lui…iar cel uscat…a fost uscat pentru că era verde…dar fără rod.
Însă cele două cuvinte au, deopotrivă, și semnificații duhovnicești bune cât și rele.
Căci așa cum spuneam…trebuie să ne golim de păcate pentru a fi proprii lui Dumnezeu. Și, tot la fel, trebuie să ne uscăm patimile prin post și rugăciune, prin muncă și nevoință ascetică, pentru ca ele să nu mai aibă sevă…
Dacă vorbim uscat despre noi…adică puțin sau deloc, dacă nu căutăm adică să ne lăudăm și să ne propunem tot timpul, e un lucru foarte bun.
După cum a ne dezgoli păcătos, pentru a profita de slăbiciunile altora, înseamnă a ne arăta nesimțirea, lipsa de cuviință, pofta de înavuțire și împătimirea după plăcere.
Pentru că poți fi gol de patimi fără să te dezbraci și te dezbraci tocmai pentru că ești gol de har.
Iar lipsa de rușine, larghețea interioară în ceea ce privește intimitatea noastră, e semnul unei vieți trăite departe de ochii…lui Dumnezeu.
Pentru că Dumnezeu privește adâncul nostru…și îl știe…iar dacă încercăm să profităm de altul, îndemnându-l la păcat sau păcătuind împreună cu el, nu facem decât să ne îndepărtăm continuu de împlinirea, de liniștea noastră.
E gol cel ce se ascunde și își tăinuiește adâncul cel care e plin de slava Lui.
Cel care crede că nu mai are ce pierde, pentru că se pierde continuu în patimi, glumește, vorbește ușor despre el, despre viață, despre Dumnezeu, despre tot ce e sfânt și bun.
Pe când omul atent la ce spune și la ce face…prețuiește mult voia și sălășluirea lui Dumnezeu în el…și de aceea nu trăiește la întâmplare.
Nu are cuvinte goale omul credincios pentru că cuvintele și le sprijină pe faptele lui.
Cuvintele lui țâșnesc din experiența lui cu Dumnezeu.
Vorbăria, goliciunea de idei…vine din lipsa de experiență duhovnicească.
Nu ai ce spune pentru că nu ești.
Și nu ești om deplin, om împlinit…pentru că nu stai în slava lui Dumnezeu, nu stai în neclintirea pe care o aduce binele multiplu, binele multor virtuți al vieții duhovnicești.
Și de ce vorbesc despre toate acestea acum, în prima zi a Săptămânii Patimilor?
Pentru că această primă denie ne vorbește și despre Judecata finală.
Căci „înfricoșător lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu; că Acesta este Judecătorul amintirilor și [al] gândurilor inimii. Nimeni să nu intre ispitind credința cea fără prihană. Ci cu blândețe și cu frică să ne apropiem de Hristos, ca să luăm milă și să aflăm har în vreme de ajutor” [Triodul, ed. cit., p. 542].
Pentru că, dacă nu ne umplem de milă și de har prin acest post al nostru…ne dăm de gol înmulțirea răutății în noi înșine.
Și dacă știm că El cercetează și încearcă toate cele ale noastre, cum mai îndrăznim să ne arătăm „bucuroși” înaintea Lui și înaintea oamenilor, fariseizând astfel viața adevărată a ortodocșilor…când noi nu cunoaștem simplitatea înfrumusețătoare a bucuriei?
Căci dacă nu ești frumos la inimă…nici nu poți să pari frumos.
Sau dacă vrei să fii crezut frumos, adică curat în conștiința ta și bun la inimă, nu faci altceva decât să joci teatru, teatru jalnic…pentru că bucuria vine de sus, de la Dumnezeu…și nu din schimonosiri ale feței ca să pari „fericit”.
Tocmai de aceea accentuăm continuu curățirea interioară continuă.
Curățirea de patimi, spovedirea continuă, împărtășirea continuă, truda de a citi și de a înțelege și de a fi ceea ce înțelegem…pentru că numai acestea ne fac să fim frumoși.
Realmente frumoși.
Însă a te lăuda cu frumusețea trupului, a hainelor, cu bijuterii care nu spun nimic despre tine, cu mașini și cu unelte care nu te descriu înseamnă…a fi gol de viață, de împlinire.
Asta e adevărata goliciune: păcatul!
Când ești căzut în păcate…ești „gol și rușinat” [Triodul, ed. cit., p. 543]…dar încercăm să ne găsim tot felul de scuze puerile…
Nu, nu există scuze!
Există numai recunoașterea păcătoșeniei în fața lui Dumnezeu, a goliciunii interioare, pocăința, lacrimile, schimbarea în bine…care ne îmbracă în slava lui Dumnezeu.
Păcatul și indiferența ne dezbracă de har iar pocăința și fapta bună ne înveșmântează în slava lui Dumnezeu.
Și pe cât cunoaștem tot mai acut cât de greu e fără iertarea lui Dumnezeu…cât de rea e depărtarea de El…pe atât vrem să fim slujitori ai Lui în noapte, în noaptea acestei lumi, care Îl așteptăm pe Mirele Bisericii [Idem, p. 545].
Căci Mirele Bisericii Se grăbește „să pătimească de bunăvoie pentru lume” [Idem, p. 543], Se grăbește să fie lumina lumii, sensul ei, bucuria ei…făcând din „cinstitele [Sale] Patimi…lumini de mântuire” [Idem, p. 545].
Iar noi cum să nu ne grăbim, luând har din Patimile Sale, să luptăm cu întunericul păcatului din noi înșine?
Noi cum să nu vrem să fim lumini aprinse, ale Mirelui nostru, Care ne-a dat nouă arvuna mântuirii prin Botez, adică harul Său, dar cere de la noi să păstrăm lumina harului aprinsă, prin viață dumnezeiască?
Noi unde în altă parte să ne grăbim…decât spre ascultarea, iubirea și înțelegerea Lui?
Căci a merge cu El la Patimă și spre Sfântă Învierea Lui înseamnă a ne lăsa umpluți de cunoștința, de curăția, de sfințenia și de atenția Lui la toți și la toate.
© fotografie: Amir Av.
Pentru că Domnul merge întru dreptate, întru ascultare, întru iubire imensă spre Cruce, știind că astfel Se întâlnește cu toți cei care, prin El, beau paharul vieții ortodoxe până la fund, răbdând toate pentru El.
De aceea Îi cerem Domnului să ne întărească, să ne bucure, să ne miluiască cu mila Sa, pentru ca să lăudăm, în toate cele ale noastre, pe Dumnezeul nostru treimic.
Îi cerem să fie cu noi și să poarte crucea noastră împreună cu noi.
Căci fiecare avem neîmplinirile, durerile, așteptările noastre vii…
Dar ne încredem în El și pe El îl punem în toate ajutător puternic al vieții noastre, căci a Lui e slava, puterea, cinstea și închinăciunea, acum și în vecii vecilor. Amin!