Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [45]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Psalmul 72 pune din nou în antiteză ascultarea de Dumnezeu și cupiditatea celor care nu-și măsoară bine vremelnicia.

Omul drept este tentat să alunece spre păcat („mie mai să strămutară/ Picioarele, de să lunicară./ Puțân de n-am smintit din cărare”) atunci când vede „pre cei răi noroc ce le merge,/ Cât de moarte ei nu bagă samă,/ Și de [din] boală cu lesne să-ntramă [se-ntremează](Ps. 72, 5-7, 10-12).

Cum ar zice Eminescu: „Norocul vă petrece” (Luceafărul).

Altfel spus, cei cărora „noroc le merge” sunt „cei răi”. Față de unii ca aceștia Eminescu afirma că dorește să rămână „rece” și să petreacă în nemurirea lui, de care oricum ei își băteau joc.

Pe aceștia îi vizează și versurile lui Dosoftei. Ei sunt nesimțitori „Pentru-aceea căci le prisosește/ Bogățâia carea-i sămețește,/ Că sunt îmbrăcaț[i] din strâmbătate/ Cu vicleșug de păgânătate” (Ps. 72, 15-18).

Sunt, adică, păgâni din faptele lor, iar nu credincioși lui Dumnezeu.

Dosoftei, ca și în alte cazuri, desfășoară o adevărată predică morală.

Psalmii au, de altfel, această caracteristică, specifică și omileticii, de a îmbina teologia mistică, doxologia și discursul moral, alternare pe care am putut-o remarca și până acum.

Cu precizarea că retorica omiletică are un discurs clar și lămuritor în ceea ce privește teologia dogmatică și mistică (de obicei, însă Antim Ivireanul, spre exemplu, se păstrează, chiar și în didahii, prin exprimarea alegorică, mai degrabă ambiguu pentru cei care nu sunt familiari cu domeniul), în vreme ce psalmii întrebuințează de multe ori o formulare eliptică sau metaforică, pentru că presupun exprimarea unor revelații sau profeții care cu greu pot fi expuse în cuvinte sau pentru înțelegerea cărora încă nu venise încă timpul.

Însă, celor „îmbrăcaț[i] din strâmbătate”, zice Dosoftei, „le-a ieși strâmbătatea ca săul[1]/ Ce l-au adunat” (Ps. 72, 19).

Din nou, portretul moral pe care îl schițează Dosoftei pare decupat dintr-o pictură de Bosch:

Ș[i]-au pus în ceri gurele de cască
Și-ș[i] trag limba pre pământ să pască.

(Ps. 72, 27-28)

A se vedea aici.

Ego-ul lor este atât de mare, încât se laudă singuri până la cer și în tot pământul.

Dar va veni clipa când:

Vor peri cu totul și s-or stânge
Cu fărădelegi, cu ce ș-vor strânge.
Când s-or deștepta din ce-ș[i] visază,
Bine[le] ce ș[i]i-au visat să nu-ș[i] vază.
Să le lepez[i] obrazul[2] departe,
Doamne, dintr-a Ta svântă cetate.

(Ps. 72, 62-68)

Cei ce nu strâng averile nedreptății, „zâlele li s-or afla pline,/ Cându-i va lua Domnul cu Sine” (Ps. 72, 31-32).

Pentru cel drept, „Ești-mi, Doamne, inemă și parte,/ Și avere strânsă de departe” (Ps. 72, 81-82).

Pentru aceasta, „inemă mă arde” și „mi-i inema sacă” (Ps. 72. 69, 79), ca să se împlinească așteptarea sa.

De aceea, cunoscând care este sfârșitul aventurii celor răi, dar și răsplătirea drepților, nu dorește să afle mai mult de atât:

Și de-aceasta a cunoaște m-pare
Și mi-i trudă de-aș întra mai tare
În svânta Ta, Doamne, svânțitoare,
Să-nțăleg giudețul din scrisoare,
De sfârșitul fietecărúia,
Că nu li s-a veghea nimăruia[3].

 (Ps. 72, 53-58)

Putem prelungi efectul cu un ecou eminescian: „Nimăruie, nimăruie” (Ce șoptești atât de tainic…).


[1] Său = ceară sau grăsime animală. Aici este vorba de grăsimea celor bogați, care și-au strâns averile în mod nedrept.

[2] Obraz = față, persoană.

[3] Nu li s-a veghea nimăruia = nu va fi nimeni favorizat (la Judecata lui Dumnezeu).

The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian [79]

Here, parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 66, 67, 68, 69, 70, 71, 72, 73, 74, 75, 76, 77, 78.

***

The divine grace is received and kept in us through repentance and the repentance is the road towards the sight of God.

The forgiveness is asked through repentance and the forgiveness means the receiving and more abundant of grace in us, without which we are not living members of Christ.

At our Father, the repentance and the sacramental forgiveness of our sins and the unceasing weeping for our interior nakedness are alike some gates of the altar, which open to us towards our sacramental union with Christ, our God:

The Holy of Saints!, say, in every day, some and they herald the others crying with great voice. […] And the others hear on those saying these.

What is it, so? Who is not Saint is, indeed, and unworthy? No!

But who does not herald [exanghellon] in every day the hidden of his heart, who does not show repentance worthy [metanian axian] for them and for all made into nescience, who does not weep ever and do not walk grieving and not cross with zeal those said before, this is not worthy.

And who do all these and spends his life in sighs and tears is very worthy to make sharer of these Divine Mysteries not only in day of holiday but in every day, and, even if is daring thing to say this, still from the beginning of repentance and of his return.

Because this is forgiven, as one who wants to insist until end in deeds as these, walking in humbleness and in broken heart [Ps. 50, 10].

For making so and being thus, he lightens the soul in every day [fotizete tin psihin osimere], helped at this by the impartation of those Holy and he rises more rapid towards a cleanness and perfect holiness[1].

The daily confession of sins, merged with the daily impartation with eucharistic Christ, is for Symeon an authentic experience of the state of repentance but and of ghostual fulfillment.

Our worthiness in the face of impartation with the Lord is not formed by our good deeds, but from the recognition of self, the recognition of our ghostual poverty in the face of His unspeakable abundance.

The one integrates into repentance as in the normal flux of his life is, for Symeon, worthy by the daily impartation with the Lord, for that his forgiveness means the real assuming of proper helplessness.

For this continuous assuming, in that does not slip not a bit of self-justification, he lights daily through impartation and he rises rapid, very fast, towards a perfect holiness.

Saint Symeon does not something else in this passage than to transmit us his total dipping in the eucharistic communion and ecstatic with God. He himself was the one who practiced the confession of sins and the current impartation with the eucharistic Christ and, in the same time, he was filled of divine sights, which lead at an astounding increase, in short time, of his life.

Saint Symeon is an authentic recordman of eucharistic experience and ecstatic, for that he proved through his increase, that these two paths are connexed and that the Church is the frame of experience of God’s glory and of increase,  stunning of rapid, in holiness.

The repentance attracts and keeps in us the divine grace, but the interior feeling of grace keeps, in the same time, and of sacramental forgiveness.

Through the passage from the Catechesis 33, which we will quote immediately, we pass from the repentance as habitual state, effervescent of the orthodox christian at the problematic concerning at the confessor priest and at the feeling of grace, both in priest, what and in the one who confesses to him.

In the catechesis above mentioned, our Father sketches, in antithetic mode, the ghostual profile of the true priest confessor: „one which seems to have into himself – if this is with possibility – all virtues, but does not have in him the light of the Holy Ghost, neither sees well his deeds, neither is entrusted in perfect face, if they are on the liking of God, that one is not worthy to receive foreign thoughts [ude loghismus allotrius estin anadeheste axios], even if would be done by people patriarch, until he will not have light shining into himself.

For says Christ: „Walk until you have the light, as catch not you the darkness. And he who walks into darkness does not know where he goes  [Jn. 12, 35]””[2].

Cannot confess, says Saint Symeon, the priests and the hierarchs who do not feel in them on the One who forgives or through Which they forgive, ie on the Ghost.

 The worthiness of confessor is given by God as a charisma, trough a virtuous life and through the interior entrusting, that God wellwishes into us.

The relation of personal communion with God and the presence of grace and of light in our being are those which guarantees us, as priests confessors, the real clearing and cure of those who confess to us, for that through the Ghost we realize all operations of the interior renovation of christians.

Therefore, Symeon urges the clergy of Church, in his integrality, to ask on the old and the archiereuses of Church, as to learn[3] how to make us „alike with God through experience”[4].

For him the ghostual experience is the interior frame in which we must receive the cheirotonia and only through the Ghost we can see and to cleanse from sins on those who confess to us.

Our Father does not contest the sacramental cheirotonia of the unworthy and their presence in Church (for that just against of their unstraightening he spoke), but he stresses the fact, that the worthies/ the apostolic dignities [ton apostolicon axiomaton][5], which we receive through cheirotonia, are not received with true in our being, if we do not have and the interior perfection which these ask from us, ie the knowledge of the mysteries of God [tu Teu mistirion][6], of the road of personal deification.

Exists, thus, for Symeon, members of the clergy which have entered through the cheirotonia from men, how says he, without receiving and the feeling of grace in their being, the conscious feeling, uninterrupted, deifying, ie and the cheirotonia of God and these serve those of the Master without as to feel, in active mode, how deify them through the grace of God and how deify and on those whom they serve.

Our Father makes, on right, this fundamental distinction between the members of clergy legal cheirotoned, for that he could not stipulate [how he has not made it neither at Baptism or in the frame of discussion about the sacramental impartation] a receiving and a work of Mystery, without as the one who serves or the one who receives it not feel nothing in its frame.

For Symeon a Holy Mystery is personal experienced in real mode, through it unite us with God’s glory and all participants at it, ie both the clerics and the believers, live from full its deifying irradiance.

On the base of the living reality and plenary of sacramental experience, Symeon will talk about the charisma of the forgiveness of sins, where merges both the sacramental forgiveness, de facto, but and the ghostual ability of to integrate on the one which was confessed in the process of his full clearing of passions.


[1] SC 96, The Catechesises, IV, 604-622, p. 362-364 / Ică jr. 2, p. 70-71.

[2]  SC 113, The Catechesises, XXXIII, 33-43, p. 250-252 / Idem, p. 339.

[3] Idem, The Catechesises, XXXIII, 218-221, p. 264 / Idem, p. 344.

[4] Idem, The Catechesises, XXXIII, 221, p. 264 / Ibidem.

[5] Idem, The Catechesises, XXXIII, 223, p. 264 / Idem, p. 345.

[6] Idem, The Catechesises, XXXIII, 224, p. 266 / Ibidem.

Ce fel de fecioare suntem? Predică în Marțea Mare

parabola celor 10 fecioare

Iubiții mei,

azi suntem întrebați despre feciorie

Despre câtă curăție avem în noi…și despre cât luminăm…în viața altora și în fața lui Dumnezeu.

Pentru că parabola celor 10 fecioare [Mt. 25, 1-13] e tema zilei.

Și noi trebuie să avem făcliile/ torțele [tas lampadas] noastre [Mt. 25, 1, GNT] aprinse…pentru că avem un Dumnezeu plin de slavă, plin de lumină, plin de dragoste înfocată.

Și care sunt făcliile noastre?

Ce avem noi, cei născuți goi, care să fie aprins…de Dumnezeu?

Cert e că cinci dintre ele erau more, adică proaste, nesăbuite…pe când celelalte cinci erau fronimi (v. 2), adică prudente, precaute, grijulii, înțelepte, cu judecată, cu scaun la cap…

Și când ești nesăbuit…nu te interesează ceea ce te face viu ci numai ce e la modă

E la modă să mă vopsesc în cap? Atunci mă vopsesc în cap. E la modă să trăiesc în concubinaj? Atunci așa trăiesc. E la modă să îmi bat joc de viața mea? Atunci îmi bat joc de viața mea.

Pentru că nu mă gândesc la ce e stabil, la ce e bine, adică la voia lui Dumnezeu…ci la ce mă face să fiu apreciat în grupul meu…dar nu iubit și nici împlinit.

Iar împărțirea fecioarelor e cu adresă la noi…

Noi suntem fecioarele proaste, lipsite de rațiune, dacă ne comportăm fără rectitudine, fără conștiință…și tot noi suntem fecioarele prudente, atente, mintoase, cu judecată…dacă înțelegem că risipirea, pierderea timpului, non-asceza nu ne umple de lumină ci de marasm, de tristețe…

Și parabola de azi continuă ziua liturgică de ieri, pentru că ieri și azi…și mâine…lumina și veșmântul luminos sunt unul și același lucru.

Ce trebuie să aprindă Dumnezeu în noi?

Care e făclia noastră?

Și cum o aprinde?

Făclia noastră e sufletul, care face părtaș și trupul la această bucurie. Iar lumina care ne aprinde sufletul și trupul e slava lui Dumnezeu, cea care ne face să avem minte, să acționăm ca oameni ai rațiunii luminate de Dumnezeu, ca fii ai Luminii care luminează lumea.

Și El ne aprinde mintea și inima și tot trupul pe cât Îl căutăm și pe cât Îl dorim.

El ne aprinde întreaga ființă în mod dumnezeiește…ne face o făclie aprinsă…dacă toată viața noastră o cheltuim pentru a trăi și a propovădui voia Lui în lume.

Iar dacă nu suntem înfocați…suntem blazați.

N-avem chef de nimic sfânt, pentru că, datorită păcatelor noastre, Dumnezeu nu ne convinge interior.

Și cine nu se lasă convins de Dumnezeu…nu are cum să fie treaz, lucid din punct de vedere teologic…pentru că nu are nădejde.

Nu așteaptă pe nimeni…

Doarme pe el…și nu știe că Mirele vine la miezul nopții [mesis nictos] (v. 6).

Adică atunci când nu te mai așteptai…să te deranjeze

Însă dacă nu te deranjezi continuu pentru Dumnezeu de aceea nici nu Îi simți pulsul…nu Îi simți răsuflarea…nu Îi simți candoarea…nu știi ce îți cere.

Și El cere de la tine uleiul harului și al faptelor bune (v. 8).

El nu cere de la noi doar credință dreaptă, și nici feciorie goală de conținut, și nici împodobire exterioară…ci cere să fim umpluți de foc ceresc pe dinăuntru, să fim lumini pământești aprinse din slava Lui, care să luminăm frumos în această lume.

Căci tocmai de aceea, după goliciunea frumoasă a lui Iosif și după smochinul cu frunze și fără rod…ni se înfățișează înainte fecioarele: pentru că nu e de ajuns nimic dacă El nu e, în mod real, lumina ce luminează în noi!

Un capitol de teologie mistică…care se cere de la toți și nu doar de la cei înaintați în sfințenie.

Căci dacă n-ai lumina Lui în tine…spre cine te îndrepți?

Cum să vezi ce să faci…dacă mergi ca orbetele?

Cum să simți prezența Lui, dacă nu simți harul Lui, cel care te faci să simți prezența Lui?

…„S-a închis ușa” [eclisti i tira] (v. 10)…

Va fi și clipa aceasta…clipa în care nu vom mai putea face nimic…pentru că Judecata Lui va decide locul nostru…locul nostru potrivit conformării noastre profunde cu el.

Vom arăta ca locul în care vom merge…

Vom fi un Rai viu…sau un Iad viu.

Vom purta în noi prostia păcatelor noastre, păcatele noastre neplânse și nespovedite…sau frumusețea slavei Sale.

Tocmai de aceea acum, în Marțea Mare, fecioria nu e de ajuns…nu e de ajuns nici dreptatea…nu e de ajuns nici dragostea…nu e de ajuns nici respectul…nu e de ajuns nici cuviința…dacă Dumnezeu nu binevoiește întru noi.

Și dacă noi nu râvnim/dorim continuu spre El.

Dacă Dumnezeu nu coboară în noi, prin slava Sa, și nu ne umple de lumină, toată virtutea noastră e o feștilă stinsă

Tocmai de aceea postul e pentru a ne lumina, pentru a ne subția grosimea nesimțirii, pentru a ne coborî în smerenie…și nu pentru a ne lăuda cu el.

Pentru că nu postul contează, ci ceea ce aduce postul!

Și unealta postului e aceea care ne face lumânare, care ne face proprii aprinderii de sus…însă numai El decide cât de lumânare suntem sau nu suntem.

Cu alte cuvinte, suntem scoși afară din buna părere despre noi…și suntem aruncați spre Dumnezeu de teologia acestei zile sfinte.

Pentru că suntem chemați la nuntă, la veșnica nunta a Împărăției Sale…

Și pentru ea trebuie să ne pregătim zilnic…și să fim cu El zilnic, pentru că nu e de ajuns să fii Apostol al Lui, preot al Lui, monah al Lui…dacă Îl vindem…și Îl negociem pe fiecare zi pe Hristos.

Pentru că încă de azi ni se vorbește despre „Iuda, cel cu mintea iubitoare de argint”, care s-a făcut „vrăjmaș” al Învățătorului său [Triodul, ed. BOR 2000, p. 558-559].

Și prin pilda lui Iuda…suntem avertizațioricând putem cădea, că oricând putem fi monstruos de nesimțiți cu Dumnezeu…dar că El ne așteaptă mereu întoarcerea.

Pentru că El e Dumnezeul îndurărilor și al iubirii de oameni…și iubește viața, adică întoarcerea păcătosului!

Ce fel de fecioare suntem?

Suntem oare…fecioare?

Pentru că fecioria adevărată e curăția sufletului și a trupului, e mintea plină de teologie și de har.

Însă oricum suntem acum…putem fi fecioare înțelepte de aici încolo.

Pentru că putem „să înmulțim talantul harului după măsură” [Triodul, ed. cit., p. 561]. După puterea noastră.

Putem să înmulțim harul Sfintelor Taine în noi după măsura înțelegerii și a râvnei noastre după sfințenie.

Și astfel putem intra „la ospățul cel duhovnicesc al nunții” [Ibidem], împodobiți „cu haina slavei” [Ibidem] Sale, lăudând pe Treimea cea deoființă și nedespărțită, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!