Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Psalmul 72 pune din nou în antiteză ascultarea de Dumnezeu și cupiditatea celor care nu-și măsoară bine vremelnicia.

Omul drept este tentat să alunece spre păcat („mie mai să strămutară/ Picioarele, de să lunicară./ Puțân de n-am smintit din cărare”) atunci când vede „pre cei răi noroc ce le merge,/ Cât de moarte ei nu bagă samă,/ Și de [din] boală cu lesne să-ntramă [se-ntremează](Ps. 72, 5-7, 10-12).

Cum ar zice Eminescu: „Norocul vă petrece” (Luceafărul).

Altfel spus, cei cărora „noroc le merge” sunt „cei răi”. Față de unii ca aceștia Eminescu afirma că dorește să rămână „rece” și să petreacă în nemurirea lui, de care oricum ei își băteau joc.

Pe aceștia îi vizează și versurile lui Dosoftei. Ei sunt nesimțitori „Pentru-aceea căci le prisosește/ Bogățâia carea-i sămețește,/ Că sunt îmbrăcaț[i] din strâmbătate/ Cu vicleșug de păgânătate” (Ps. 72, 15-18).

Sunt, adică, păgâni din faptele lor, iar nu credincioși lui Dumnezeu.

Dosoftei, ca și în alte cazuri, desfășoară o adevărată predică morală.

Psalmii au, de altfel, această caracteristică, specifică și omileticii, de a îmbina teologia mistică, doxologia și discursul moral, alternare pe care am putut-o remarca și până acum.

Cu precizarea că retorica omiletică are un discurs clar și lămuritor în ceea ce privește teologia dogmatică și mistică (de obicei, însă Antim Ivireanul, spre exemplu, se păstrează, chiar și în didahii, prin exprimarea alegorică, mai degrabă ambiguu pentru cei care nu sunt familiari cu domeniul), în vreme ce psalmii întrebuințează de multe ori o formulare eliptică sau metaforică, pentru că presupun exprimarea unor revelații sau profeții care cu greu pot fi expuse în cuvinte sau pentru înțelegerea cărora încă nu venise încă timpul.

Însă, celor „îmbrăcaț[i] din strâmbătate”, zice Dosoftei, „le-a ieși strâmbătatea ca săul[1]/ Ce l-au adunat” (Ps. 72, 19).

Din nou, portretul moral pe care îl schițează Dosoftei pare decupat dintr-o pictură de Bosch:

Ș[i]-au pus în ceri gurele de cască
Și-ș[i] trag limba pre pământ să pască.

(Ps. 72, 27-28)

A se vedea aici.

Ego-ul lor este atât de mare, încât se laudă singuri până la cer și în tot pământul.

Dar va veni clipa când:

Vor peri cu totul și s-or stânge
Cu fărădelegi, cu ce ș-vor strânge.
Când s-or deștepta din ce-ș[i] visază,
Bine[le] ce ș[i]i-au visat să nu-ș[i] vază.
Să le lepez[i] obrazul[2] departe,
Doamne, dintr-a Ta svântă cetate.

(Ps. 72, 62-68)

Cei ce nu strâng averile nedreptății, „zâlele li s-or afla pline,/ Cându-i va lua Domnul cu Sine” (Ps. 72, 31-32).

Pentru cel drept, „Ești-mi, Doamne, inemă și parte,/ Și avere strânsă de departe” (Ps. 72, 81-82).

Pentru aceasta, „inemă mă arde” și „mi-i inema sacă” (Ps. 72. 69, 79), ca să se împlinească așteptarea sa.

De aceea, cunoscând care este sfârșitul aventurii celor răi, dar și răsplătirea drepților, nu dorește să afle mai mult de atât:

Și de-aceasta a cunoaște m-pare
Și mi-i trudă de-aș întra mai tare
În svânta Ta, Doamne, svânțitoare,
Să-nțăleg giudețul din scrisoare,
De sfârșitul fietecărúia,
Că nu li s-a veghea nimăruia[3].

 (Ps. 72, 53-58)

Putem prelungi efectul cu un ecou eminescian: „Nimăruie, nimăruie” (Ce șoptești atât de tainic…).


[1] Său = ceară sau grăsime animală. Aici este vorba de grăsimea celor bogați, care și-au strâns averile în mod nedrept.

[2] Obraz = față, persoană.

[3] Nu li s-a veghea nimăruia = nu va fi nimeni favorizat (la Judecata lui Dumnezeu).

Did you like this? Share it: