Lacrimi și sărutări. Predică în Miercurea Mare

iertarea femeii celei pacatoase

Iubiții mei,

după cele 10 fecioare…astăzi avem faptele de mare profunzime făcute de femeia păcătoasă [ghini amartolos] [Lc. 7, 37, GNT].

Care „sta în spate, lângă picioarele Lui, plângând, [și] a început să ude picioarele Lui cu lacrimi [tis dacrisin] și să le șteargă cu perii capului ei, și săruta [catefili] picioarele Lui și le ungea cu mir” [Lc. 7, 38, GNT].

Pentru ca Triodul să înceapă denia de azi tocmai cu această imagine sfântă contrapunând-o gestului lui Iuda: „Păcătoasa a venit la Tine, vărsând mir cu lacrimi pe picioarele Tale, Iubitorule de oameni, și s-a vindecat cu porunca Ta de mirosul greu al răutăților [sale]; iar ucenicul cel nemulțumitor, suflând împotriva harului Tău, l-a lepădat pe el și s-a amestecat cu noroiul, vânzându-Te pentru dragostea banilor” [Triodul, ed. BOR 2000, p. 568].

Căci păcătoasa a primit iertarea păcatelor ei, s-a ridicat din noroi…pentru că „mult a iubit” [igapisen poli] [Lc. 7, 47, GNT] pocăința.

Pentru că numai cine iubește pocăința, adică curăția…numai cine dorește să se facă propriu relației cu Dumnezeu…aceluia i se iartă mult.

De ce?

Pentru că nu mai suportă păcatul…atunci când înțelege că adevărata viață e viața cu Dumnezeu.

Și Dumnezeu îl iartă mult pe cel care nu L-a cunoscut pe El, pe cel care a greșit tocmai pentru că nu L-a cunoscut…pentru că acela, acum, a înțeles ce trebuie să facă.

Pentru că pocăința nu e un scop în sine…ci ea te duce la relația cu Dumnezeu.

Pocăința e calea de întoarcere spre El…însă relația cu El, a rămâne cu El e viața ortodoxă.

De aceea și a treia zi a Săptămânii Mari ne arată drumul continuu al vieții noastre: ridicarea din cădere, din păcat, din ispitire, din dezamăgire.

Ce a făcut femeia putea să facă și Iuda…sau Iuda cu atât mai mult, pentru că el era mereu lângă Domnul…

Însă…apropierea de Dumnezeu nu are trecut…ci doar prezent.

Apropierea de El se ține prin dorința continuă de a fi cu El…Pentru că apropierea de ieri nu mai e valabilă…dacă nu e o apropiere reală și azi.

Viața de Apostol de ieri nu mai e valabilă și azi…dacă iubirea de bani ia loc relației cu El.

Păcătoasa a fost primită azi pentru că a cerut să fie cu El…pe când Iuda nu mai e azi Apostol ci vânzător.

Tocmai de aceea viața ortodoxă e mereu o viață a prezentului și nu a trecutului.

Nu contează cine ai fost ieri, ce ai făcut ieri, dacă azi…ai altă inimă, alte scopuri, alte priviri…

Azi, mereul azi…e viața cu Dumnezeu și ca să rămâi cu El trebuie să vrei cu tot dinadinsul.

Din Icosul zilei se înțelege treaba că femeia era păcătoasă pentru că…lucra „păcatul cel rușinos și plăcerile trupului” [Triodul, ed. cit., p. 569]. Adică era o prostituată.

De aceea fariseul, care Îl invitase pe Domnul în casa lui, și-a pus problema că Domnul „nu e Profet”…dacă nu știe că acea femeie e o desfrânată [Lc. 7, 39, GNT].

Însă Domnul îl știa și pe fariseul Simon și pe femeie…căutând mântuirea amândurora.

Pentru că nu e mai puțin păcat orgoliul decât prostituarea.

Toate păcatele sunt catastrofe interioare, chiar dacă nouă ni se pare că unele sunt mai mici și altele mai grele. Însă niciun păcat nu e mic…și, mai ales, nu produce frumusețe duhovnicească.

Tocmai de aceea femeia a ales să își spele toate păcatele cerând – prin lacrimi, sărutări și mir – iertarea Domnului.

Pentru că verși lacrimi și săruți cuiva picioarele numai dacă îl iubești enorm.

Și faci daruri scumpe numai când vrei să faci o mare bucurie în viața cuiva.

Însă femeia i-a arătat toată iubirea ei Domnului…și a fost receptată ca atare.

Pentru că El știa adâncul ei…schimbările frumoase din adâncul ei…

Iar când acestea se petrec…când oamenii se schimbă în adâncul lor…atunci iese la lumină adevărata iubire, adevărata credință, adevărata nădejde, adevărata evlavie și închinare a omului.

Sărutarea pocăinței versus „sărutarea vânzării” [Triodul, ed. cit., p. 573].

Și pocăința nu a fost lepădată de bunătatea Sa ci a primit iertare de păcate, pe când vânzarea lui Iuda a adus spânzurare și Iad. Pentru că a adus deznădejde

Și esența deznădejdii e hulitoare…

Pentru că, în esența ei, deznădejdea crede acest lucru: păcatul, păcatele mele…sunt „mai mari” decât poate Dumnezeu să mă ierte.

Deznădejdea e o părere de sine mioapă…care întoarce lucrurile cu fundul în sus, pentru că face ca păcatul să pară „mai tare” decât Dumnezeu.

Însă nimeni nu e mai milostiv decât Dumnezeu!

Și nimeni nu înțelege căderile noastre mai bine ca El.

Pentru că El le cunoaște în profunzimea lor, Lui nu mai trebuie să I le explicăm…ci în fața Lui trebuie doar să acceptăm că le-am făcut

Că le-am făcut noi înșine…și să nu căutăm pretexte de dezvinovățire

Idiomela Sfintei Cassia, din finalul Utreniei, o alătură pe femeia pocăită Sfintelor Femei Mironosițe. Pentru că atunci când „a simțit” dumnezeirea Lui, ea a luat „rânduială de Mironosiță”, aducând Domnului mir „mai înainte de îngroparea” Lui [Triodul, ed. cit., p. 574].

De aceea, în cazul ei, avem de-a face și cu o pocăință personală, prin care a primit iertarea păcatelor sale dar și cu un gest profetic, pentru că prin mirul cu care I-a uns picioarele prefigura moartea și înmormântarea Lui.

L-a pregătit pentru înmormântare pe Domnul…

Și noi suntem pe această cale…a pătimirii și îngropării cu Hristos, în adâncul sufletului nostru, pentru ca să înviem împreună cu El.

De aceea, durerea noastră e pe măsura iubirii noastre pentru Domnul.

Dacă ne pasă puțin, puțin iubim…iar dacă durerea de El ne sfâșie…atunci suntem plini de iubirea Lui.

Și de la noi se cere același lucru: lacrimi de dor și sărutări de dragoste.

Nu sărutări viclene, disprețuitoare ale lui Dumnezeu și ale Tradiției Bisericii ci sărutări pline de dor, care să se vadă în tot ceea ce facem.

Și fie ca Dumnezeu să ne dea tuturor să simțim, de fiecare dată, iertarea Lui.

Să ne dea să simțim, în fiecare durere și lacrimă și ispitire și îngrijorare a noastră…mângâierea Lui.

Pentru că numai El știe să ne mângâie cu adevărat…și mângâierea Lui e veselie netrecătoare.

Căci dacă fiecare păcat e o vânzare a Domnului ca cea a lui Iuda, fiecare durere pentru păcate e o apropiere, cu lacrimi, de picioarele Domnului.

Și aflând astfel cum să ne apropiem de El…să nu suportăm deloc a sta departe. Amin!

Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [41]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

 O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

  *

  vol. 1

***

În II Cronici, prima referire la Dumnezeu e în 1, 1, unde se subliniază faptul că Domnul Dumnezeu a fost cu Salomon. Și Domnul „l-a mărit pe el întru înălțime” [1, 1]. Salomon jertfește înaintea Domnului [1, 6], după care, în acea noapte, Dumnezeu i S-a arătat lui Salomon în mod extatic și i-a dat voie să Îi ceară ceva [1, 7].

Și pentru că Salomon cere înțelepciune și înțelegere pentru ca să conducă poporul [1, 10], Dumnezeu îi dăruie înțelepciune, înțelegere, bogăție, averi și slavă unice [1, 12].

Lui Hiram, Salomon îi spune că Dumnezeul său este mare [megas] și mai presus de toți dumnezeii [2, 4]. Pentru că „cerul și cerul cerului nu poartă [u ferusin] slava Lui” [2, 5, LXX]. Nu sunt în stare să poarte slava Lui. VUL spune: „caelum et caeli caelorum capere Eum non queunt” [cerul și cerurile cerurilor nu sunt în stare să-L încapă] [2, 6].

Iar Hiram recunoaște că Salomon a devenit rege „în iubirea Domnului pentru popor” [2, 10, LXX], din cauza iubirii Lui și Îl mărturisește pe Domnul Dumnezeul lui Israil drept Cel „care a făcut cerul și pământul” [2, 11].

„Casa Domnului” [ton icon Chiriu] a fost zidită de Salomon nu oriunde în Ieusalim ci „în muntele Amoria [en ori tu Amoria], în care i S-a arătat Domnul [ofti Chirios] lui David, tatăl său” [3, 1]. Adică în locul unde David a avut o vedere extatică.

Și când s-a terminat zidirea templului, cu toții L-au mărturisit pe Domnul, pentru că El e bun și întru veac este mila Lui [5, 13]. Și când Îl lăudau pe Domnul, „casa s-a umplut de norul slavei Domnului” [o icos aneplisti nefelis doxis Chiriu] [5, 13].

Și slava lui Dumnezeu era atât de prezentă în templu încât „preoții nu mai puteau să stea să liturghisească [tu stine liturghin] de la fața norului, căci slava Domnului [doxa Chiriu] umpluse casa lui Dumnezeu” [5, 14].

Salomon amintește că Domnul „trăiește/ locuiește în întuneric” [tu cataschinose en gnofo] [6, 1]. Adică, după ființa Lui, El depășește orice înțelegere a vreunei creaturi a Sa.

Însă el I-a zidit casă numelui Său, unde El, Cel Sfânt, să locuiască întru veci [tu cataschinose is tus eonas] [6, 2], și anume: prin slava Lui. Căci de aceea s-a subliniat faptul că slava lui Dumnezeu a umplut casa Domnului: pentru ca să se arate modul cum locuiește Dumnezeu cu oamenii.

Și acolo unde El trimite slava Lui, acolo El locuiește printre oameni.

Salomon Îl binecuvintează pe Dumnezeu pentru că S-a revelat tatălui său [6, 4]. Și când vorbește despre revelație el folosește termenii: Cel „care a grăit în gura Lui către David” [6, 4]. Însă Cel care a vestit zidirea templului, tot El l-a și realizat, pentru că „în mâinile Lui a împlinit cele zise” [6, 4/ 6, 15]. Adică Salomon era conștient de faptul că Dumnezeu e adevăratul Creator al templului Său.

Domnul Dumnezeul lui Israil este incomparabil [6, 14]. Și El păzește/ ține făgăduința și mila față de slujitorii Lui [6, 14]. Iar a fi slujitorul Lui înseamnă, pentru Salomon, cel care merge înaintea Lui în toată inima [6, 14]. Cel care are toată inima la El.

Salomon cere să se încredințeze [pistotito] cuvântul Domnului spus lui David [6, 17]. Și anume acela că „Dumnezeu va locui cu oamenii pe pământ [catichisi Teos meta antropon epi tis ghis]” [6, 18]. Căci, cu toate că cerul și cerul cerului nu Îi sunt de ajuns lui Dumnezeu [6, 18], Salomon cere ca ochii Domnului să fie deschiși peste casa zidită de el și să asculte rugăciunea lui [6, 20].

De unde rezultă că Biserica lui Dumnezeu e locaș de rugăciune în primul rând, în care mergem înaintea Lui ca să fim auziți de El.

Și Salomon cere ca Domnul să audă rugăciunea sa și a poporului rostită în templu. Să o audă în locul sălășluirii Sale din cer și să miluiască [6, 21].

Iar dacă Domnul ascultă rugăciunile și îi miluiește pe oameni, El face și judecată [6, 23]. Iar judecata Domnului e aceasta: răsplătește celui nedrept după căile lui și răsplătește celui drept după dreptatea lui [6, 23]. Pentru că judecata Lui ține de faptele oamenilor. De felul lor.

Dumnezeu e milostiv cu păcatele oamenilor când aceștia se pocăiesc [6, 25; 6, 27]. Iar cerul se oprește și nu mai dă ploaie tocmai datorită păcatelor oamenilor [6, 26]. Însă toate greutățile venite peste pământ, din cauza păcatelor oamenilor [6, 28], sunt pentru ca oamenii să cunoască legătura lor și boala lor și să-și întindă mâinile lor către casa Domnului [6, 29].

Căci necazul, durerea, boala, păcatul sunt îngăduite de Domnul ca momente de acută simțire a nevoii ca Dumnezeu să fie prezent în viața noastră. Ele sunt pentru a ne trezi din marasm și a fi vii împreună cu Domnul.

El dă omului după căile lui pentru că cunoaște inima omului [6, 30]. Și, ca și în I Cronici, Domnul e mărturisit ca atotcunoscător al existenței umane pentru că „singur” [monos] cunoaște inima fiilor oamenilor [6, 30].

Mâna Domnului e puternică și brațul Lui e înalt [6, 32]. Și El îl ascultă și pe străinul care I se roagă [6, 33]. Domnul face dreptate [dicheoma] oamenilor [6, 35]. Iar înaintea Lui „nu va fi om care nu va păcătui” [uc este antropos os uh amartisete] [6, 36], fapt pentru care cu toții avem nevoie de iertarea Lui.

El face judecăți [crimata] și este milostiv cu poporul care a greșit Lui [6, 39]. Pentru că El vede și aude rugăciunea înălțată către El [6, 40].

Și Domnul Dumnezeu Se ridică întru odihna Lui iar chivotul e plin de tăria Lui [6, 41]. Pentru aceea preoții Domnului Dumnezeu se vor îmbrăca întru mântuire și fiii Săi se vor bucura în bunătăți [6, 41]. Pentru că El nu Și-a întors fața de la Hristosul/ Unsul Său [6, 42].

La finalul rugăciunii Sfântului Salomon s-a pogorât foc din cer și a mistuit jertfele iar „slava Domnului a umplut casa” [7, 1]. Și preoții nu au putut să intre în casa Domnului din cauza slavei Lui [7, 2].

Și „toți fiii lui Israil au văzut pogorându-se [eoron catavenon] focul și slava Domnului peste casă și au căzut pe fața [lor], pe pământ, pe pardoseală și s-au închinat”, slăvindu-L pe Domnul [7, 3].

Adică au avut parte de o vedenie colectivă, pentru că erau pregătiți pentru asta și s-au comportat ca atare: în mod profund evlavios.

După ce a terminat toate, Dumnezeu i S-a arătat lui Salomon noaptea și i-a vestit că a auzit rugăciunea lui și că a ales templul „întru casă a jertfei [is icon tisias]” [7, 12].

Domnul oprește cerul și nu mai plouă. El poruncește lăcustei să mănânce lemnul. El trimite moarte în poporul Lui [7, 13].

Dar dacă poporul se întoarce/ se rușinează, dacă se va ruga și va căuta fața Lui, întorcându-se de la căile lor rele, Domnul îi va auzi din cer și va fi milostiv cu păcatele lor și va vindeca pământul lor [7, 14].

El va vedea și va auzi rugăciunile lor [7, 15], pentru că Domnul a ales și a sfințit casa Lui [7, 16].

În 8, 14, Sfântul David e numit „omul lui Dumnezeu”.