Lună: mai 2013

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a.

***

67. Cultele din România la începutul secolului al XX-lea

În mai 1928 s-a adoptat Legea cultelor[1]. Și din articolul 21 al legii aflăm că Statul român admitea existența a 8 culte alături de Biserica Ortodoxă Română.

Și acestea erau: 1. cultul român greco-catolic (unit); 2.  cultul catolic de rit latin, greco-rutean și armean; 3. cultul reformat (calvin); 4. cultul evanghelic (luteran); 5. cultul unitarian; 6. cultul armeano-gregorian; 7. cultul mozaic și  8. cultul mahomedan[2]. Adică nu se recunoștea existența niciunui cult neoprotestant.

Biserica Ortodoxă Română se conducea după Statutul ei adoptat în 1925. Și era formată din 5 mitropolii: 1. Mitropolia Ungrovlahiei; 2. Mitropolia Moldovei și Sucevei; 3. Mitropolia Ardealului, Banatului, Crișanei și Maramureșului; 4. Mitropolia Bucovinei și 5. Mitropolia Basarabiei[3].

La recensământul populației din anul 1930, 72, 6% s-au declarat ortodocși. Existau 8.279 de Biserici ortodoxe în România, 8.257 de preoți și diaconi, 8.279 de cântăreți de strană, 75 de Mănăstiri și Schituri, 2.842 de monahi și monahii[4].

Pentru formarea clerului ortodox existau 10 seminarii teologice, 3 facultăți de teologie și 5 academii teologice[5].

În data de 18/31 decembrie 1919 a fost ales Mitropolit Primat al României PS Miron Elie Cristea al Caransebeșului[6]. A fost întronizat la 1 ianuarie 1920[7] iar în data de 4 februarie 1925 Sfântul Sinod a decis înființarea Patriarhiei Române. Astfel Mitropolitul Primat a devenit primul Patriarh al României[8]. Și întronizarea Patriarhului Miron s-a făcut în ziua de 1 noiembrie 1925[9].

În 1927 s-a semnat Concordatul dintre Statul român și Vatican[10]. Concordatul a fost ratificat de Parlament în mai 1929 și acorda catolicilor și greco-catolicilor „deplina libertate de a comunica direct cu Vaticanul; episcopii erau numiți de papă, din rândul cetățenilor români” și salarizarea o primeau de la Ministerul Cultelor[11].

Biserica greco-catolică își avea sediul la Blaj[12] iar Biserica romano-catolică, până în 1918, avea o arhiepiscopie la București și o episcopie la Iași[13]. După Concordat a mai întemeiat 3 episcopii romano-catolice: 1. de Alba Iulia; 2. de Timișoara și 3. de Satu Mare și Oradea[14].

La recensământul din 1930 existau 29 biserici romano-catolice în Arhiepiscopia de București, 11 capele, 26 parohii, 7 stațiuni principale, 27 secundare, o școală primară, un seminar teologic mic și altul mare, 6 internate conduse de călugărițe, orfelinate și un spital, două seminarii, două școli superioare, șase școli primare și două tipografii[15].

3, 9% din populația României era de credință calvină la 1930. Și calvinii erau grupați în 828 de parohii, aveau 25 de protopopiate și 826 de preoți și capelani. Clerul era pregătit la institutul teologic de la Cluj[16].

2, 2% din populația României era de confesiune luterană. Aveau o episcopie la Sibiu și 25 de parohii în Vechiul Regat[17].

Unitarienii reprezentau 0, 4% din populația României și episcopul lor era la Cluj[18].

Cultul armeano-gregorian număra aproximativ 50.000 de credincioși, conduși de episcopul de București[19].

4, 2 % din populația României era de credință mozaică. La recensământul din 1930 existau 922 de sinagogi și case de rugăciune și 731 de rabini. În 1927 s-a înființat la București seminarul teologic ieșivot pentru formarea personalului cultic[20].

Cultul musulman înregistra procentul de 1% în 1930. Existau 4 muftiate în România: la Caliacra, Durostor, Tulcea și Constanța. Musulmanii erau deserviți de 221 hatipi, 64 imami și 12 muezini[21].

Baptiștii din România erau pe atunci la stadiul de asociație religioasă, nerecunoscută de Stat drept cult[22]. Și înregistra 35 de comunități românești cu 1.672 de case de rugăciune, 55 comunități germane cu 1.141 de case de rugăciune și 15 comunități maghiare cu 300 de case de rugăciune[23].

Adventiștii aveau 520 de case de rugăciune iar lipovenii erau conduși de un episcop cu sediu la Fântâna Albă, în Bucovina[24].

*

68. Fără „patriarh al Occidentului”

Pe 14 februarie 2006 papa Benedict al XVI-lea a renunțat la cel de al 5-lea titlu al său și anume la acela de „patriarh al Occidentului”[25].

Gestul său a fost înțeles de PS Ilarion Alfeiev ca o reconfirmare a pretenției papei de a avea jurisdicție universală[26].

Robert Taft, apărând gestul papei, a considerat lucru bun această renunțare la titlu, pentru că prin el se percepea o orientalizare a eclesiologiei universale[27].

La rândul său, Walter Kasper a emis o „clarificare” în ziua de 22 martie 2006. Și în aceasta a precizat că titlul de „patriarh al Occidentului” ajunsese „învechit și practic inutilizabil”[28]. De aceea s-a renunțat la el.

Pe 8 iunie 2006 a fost editată online declarația Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice. Și în aceasta se preciza că renunțarea la titlu din partea papei indică pretenția unei jurisdicții universale, lucru care este inacceptabil[29].

*

 69. Mâncăruri tabu

Titlul secțiunii de față e titlul articolului Andrei Iliaș din numărul pe aprilie al revistei Playboy România[30]. Și e un titlu foarte potrivit, după ce veți citi următoarele…

În Togo se mănâncă șobolani.

În Islanda, în timpul festivalului Thorrablot, se consumă testicule de berbec, cap de oaie și rechin putrezit.

Indienii mănâncă fetus de capră.

În Asia de Sud-Est se mănâncă pui de rață încă neieșit din ou[31].

În Filipine se consumă oul cu embrion în el, fiert, alături de bere[32].

În Vietnam se prepară supă și tocană din câine. Dar și supă din cuib de pasăre.

În China se mănâncă creier de maimuță pentru a se vindeca de impotență sexuală. Și creierul se mănâncă crud și abia luat din craniul animalului.

Rechinii sunt vânați pentru a se folosi din ei numai înotătoarea dorsală.

În Mexic se bea tequila cu viermi. În țările asiatice se bea vinul din orez dimpreună cu diverse vietăți.

Chinezii amestecă un anume soi de vin cu șerpi macerați. Iar coreenii amestecă vinul din orez cu pui de șoarece. Puii de șoarece sunt de o zi-două, cu ochii încă nedeschiși…și sunt înecați de vii în sticlele de vin, unde sunt lăsați să fermenteze. După care se consumă toată sticla[33]…

 *

70. Calomnia poeziei[34]

Cartea de poeme cu care a debutat Florin Iaru se numește Cântece de trecut strada[35]. Publicată în 1981, de editura Albatros, pentru care a luat Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Debut[36]. Și republicată de LiterNet în 2009.

Primele versuri care mi-au intrat la inimă sunt din poemul Aer cu diamante, în care îl pastișează pe Nichita Stănescu. Și unde spune: „În schimb era atît de frumoasă/ încît și cîinii haleau/ asfaltul de sub tălpile ei”[37].

În următorul poem se declară „specialist în decese de secundar”[38]. Pe când nervii îi sunt „ca o basculantă excitată”[39].

Iaru știe cum arată „o universitate nemăturată”[40], pentru că știe că va fi descris de „paharul gol”[41]. Fără admirație.

El vorbește cu câinele și acela începe să îl înțeleagă[42]. Iar o anume femeie a trecut prin el „ca un rachiu”[43]…ca o beție…

După-amiaza e definită în relație cu câinele prăfuit[44]. Există și un liceu al memoriei, plin de elevi absenți[45]. Pentru că poetul fuge tot timpul de exprimările care îl țin pe loc, care îl explică și se eschivează în metafore.

Este arhiprezent aerul tăcerii comuniste. Dar ne provoacă, prin ritmul surprinzător al poemelor sale, să decriptăm și notele subversive ale poeziei pe care o scrie.

Așteaptă să i se deschidă „cupola capului”[46]. Să vadă, să înțeleagă mai mult decât înțelege. Sau să se schimbe lumea lui îngustă.

Și ne cere, imperativ, să ieșim la fereastră[47]. Să nu ne mai ascundem în case, în cuvinte, în mințirile de sine.

Știe cum arată „ochii bulbucați de emoție”[48]. Iar strigătul său de disperare a fost atât cât „a încăput”[49] în gura lui. Pentru că totul e pe măsura noastră. Și viața și disperarea sunt pe măsura noastră. Niciodată mai mult sau mai puțin…

Recunoaște că mintea lui e „desfrânată”[50]. Reapare și în p. 49 tema culcatului pe stradă. Pentru prima oară a apărut în p. 43…

Iar culoarea verde, culoarea sănătății, a odihnei ochilor, se naște „în chinuri”[51].

Femeia nu iese din casă…ci din amintiri. Și iese din amintirile tale „șuierînd”[52].

Strada pe care s-a culcat era grea și îi spune acest lucru mamei, care înțelege greul lui[53]. Iar din televizor a căzut un episod aidoma unei haltere pe picior[54].

Orașele în care a trăit sunt „fără părere de rău”[55]. Și își strigă iubirea „cu toată singurătatea” de care este capabil[56].

Plictiseli cu zilele[57]. Enervări în „nopți lungi”[58]. Și i-a plâns „pe țîțe/ între brațele sufocante/ pentru nimic în plus/ la sentimentul meu de tine”[59].

„O grozavă lingoare” l-a cuprins privind-o în oglindă[60]. Și „o femeie frumoasă [a fost] făcută pachet/ de mișcarea trenurilor paralele”[61].

Nu cred că i-au ieșit prea bine jocurile de cuvinte (un exemplu în finalul p. 54) dar se simt la ele acasă explicațiile fără sens.

Ca în poemul Comunicat. Unde parașutistul nu contează ce face…dar tot o eroare rămâne[62].

Femeile, dimpreună cu trenurile, dispar într-un gol de pământ, într-o mașină de tocat[63].

Dar și samovarul are o gură, „mare mîncătoare de aer”, cu care face un gest cosmic: înghite „marea linie a orizontului/ clefăind”[64].

Se observă la Iaru dorința de a surprinde la nivel vizual dar, totodată, de a duce realitatea în derizoriu. Gesturile sale suprarealiste ascund, în fapt, realități comune, frici cotidiene.

De aceea pustiul are o ușă „din dos”[65]. Pe care ar putea ieși un contabil, care bolește „lîngă chitanța Saharei”[66]. Nu un profesor, ci un contabil! Pentru că banii se strecoară prin ușa din dos…sau numai prin aranjamente se parvine.

Poetul nu vrea să scape de temele pedante, culturale sau le folosește la modul comun tocmai pentru a le deprecia. Pendularea sa între un discurs poetic cizelat și limbajul comun sau argotic ne arată dorința lui de a fi un poet al tuturor straturilor sociale.

Trebuie să remarc și faptul că Florin Iaru avea un glas propriu încă de la debut. Și că citindu-i poezia de acum 30 de ani îi surprind, printre rânduri, rădăcinile temperamentului intempestiv de astăzi.

Da, există și „un ochi în tavan”[67]! Există mulți ochi în cer și pe pământ care ne văd și, în primul rând, ochii Lui ne văd.

Dar există și oameni care ne dau șuturi în fund, fapt pentru care „descoperi o urmă de pantof/ pe turul pantalonilor”[68]. Și loviturile sunt din invidie, din indiferență, din disperare…mai puțin: din dragoste…

„Gunoiul aurifer”[69] e în inimă. Și tot acolo stau și „declarațiile de dragoste”[70]. Pentru că unii numesc gunoaie sentimentele tale nobile, pe când alții au nevoie de cuvintele tale de dragoste și ele pot ieși din gura ta…sau nu…

Trenul face parte din viața lui Iaru. Dar și „brațele pline de frig”[71]. Și pe când visează „o idee belă”[72], timpul, ca un dictator fără scrupule, îl vrea „manivelă”[73]. O rotiță în marea mașinărie a istoriei…

Aruncarea în stradă, din poemul Februarie negru[74], simt că are de-a face cu biografia poetului. De aceea el călătorește „în noaptea unui miez de iarnă”[75], „între două îmbrățișări/ nesperate/ ca între două calde căldări”[76].

Euridice (pe numele ei din buletin chemând-o altfel) s-a îndrăgostit „după lungi ecuații”[77], după multe tergiversări. Însă nu a fost fată cuminte, pentru că, până la marea îndrăgostire, „s-a frecat de toți tatuații”[78]. Adică: cu toți…nespălații…

Escapadele sexuale ale fetei au loc în „bucătării rotunde”. Pentru că este insațiabilă. Dar bărbatul, rivalul poetului, o pătrunde „cu falusul lui de ger”[79]. Adică fără să o iubească. Doar sex…nu și dragoste!

De aceea Euridice e o proastă și o decăzută pentru poet[80]. Și nu pentru că ar dori să o iubească în primul rând, ci pentru că nu mai poate să scrie despre ea „pe coale veline/ în zile senine”[81]. Coalele sunt colile de hârtie…

Femeia iubită devine un frigider[82]. Acesta e motivul pentru care el cere „un punct fix”[83], stabilitate în viața lui.

Iaru nu suportă „gura lumii/ [cea] plină de pământ”[84]. Iar gura lui, în raportarea ei la realitate, e ca o croitoreasă[85], care are nevoie continuu să brodeze despre viață.

Dialogurile absconse ale poemelor sale, ca și la Nichita Stănescu, îmi creează senzația acută că poetul vorbește cu ființe sau cu realități care nu îmi sunt proprii. Că îmi ascunde lucruri esențiale despre el.

Însă dialogurile acestea nelalocul lor ne scot din modul lui de a descrie lumea, dintr-o descriptivitate comună cu toate accentele ei hiperbolice sau suprarealiste.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a.

***

64. Numele și ctitorul Mănăstirii Plumbuita

Ion Sachelarescu a publicat 224 de pagini despre Plumbuita în 1940[1]. Și cartea costa 160 de lei la acea dată.

Mănăstirea exista în timpul lui Matei Basarab[2]. Colentina = Colea’n tină[3]. Și numele Colentina apare în hrisovul lui Mihnea Voievod din 21 octombrie 1586[4].

Pentru numele de Plumbuita există trei explicații.

Prima: pentru că Biserica Mănăstirii a fost învelită cu plumb de către domnul Matei Basarab.

A doua explicație: pentru că a fost folosit plumbul acoperișului în lupta din 25-26 octombrie 1632. Plumbul acoperișului a fost transformat în ghiulele de luptă[5].

A 3-a: pentru că în timpul bătăliei dintre Matei Basarab și Radu Iliași, ghiulelele s-au topit pe acoperișul Bisericii încât i-a dat luciu de plumb[6].

Însă autorul ne demonstrează faptul că numele de Plumbuita este anterior epocii lui Matei Basarab[7].

Pentru că apare într-un hrisov din 3 ianuarie 1628, din timpul lui Alexandru Voievod[8]. Iar din acest hrisov aflăm și hramul Mănăstirii: Sfântul Ioan[9]. Probabil Sfântul Ioan Botezătorul.

Numele, consideră autorul, îi vine de la învelitoarea de plumb a Bisericii[10].

În p. 30 este redată pisania Bisericii: (fotografie)

Pisania e scrisă în limba greacă dar cu litere chirilice[11]. Și traducerea ei este următoarea (p. 30-31):

(imagine text)

Însă autorul se îndoiește de faptul că Biserica de astăzi e de la 1806[12].

În n. 1, p. 31, aflăm că traducerea pisaniei îi aparține lui Nicolae Iorga.

Și ea are următoarea formă în greacă (p. 31, n. 1):

(imagine text)

De ce se îndoiește de autenticitatea pisaniei? Pentru că pictura Bisericii nu e de secol 19 ci mult mai veche[13]. Și o încadrează în secolele 16-17[14].

Tot din aceeași perioadă sunt și ornamentele de la ferestre și de la ușa de la intrare, brâul de zimți și alte ornamente exterioare[15].

Biserica nu a fost dărâmată cu totul la cutremurul amintit în pisanie[16]. Dionisie, grecul care a reparat-o și a pus pisania, s-a lăudat în ea că Biserica a fost făcută de el, când el, de fapt, a reparat-o[17].

Contrazicându-l pe Iorga, autorul afirmă că ctitorul Plumbuitei e Petru Voievod, fiul lui Mircea Ciobanul și al doamnei Chiajna, care a domnit între 1559-1569[18]. Și dovada faptului e hrisovul lui Mihnea Voievod din 21 octombrie 1586, care se află în arhiva Mănăstirii Xiropotam din Sfântul Munte Athos[19].

Pe 1 iulie 1564, aflăm asta datorită unui hrisov, Biserica Mănăstirii era deja făcută sau era în lucru[20].

*

65. Radu Preda despre postmodernitate

Pentru Radu Preda, postmodernitatea este o despărțire de modernitate[21] și, în același timp, noua epocă[22]. Și ea s-a născut „dintr-o revoltă a omului înzestrat cu dubla armă a rațiunii și a tehnicii”[23].

Și el distinge, pe drept, între postmodernitatea „ca epocă de gândire” și postmodernism[24]. Și după ce se referă la postmodernismul literar românesc, autorul afirmă faptul că postmodernitatea nu este „simpla epuizare a modernității” ci, mai degrabă, o „contestare a acesteia”[25].

De aceea găsește că postmodernitatea este „tranziția prelungită între o modernitate îndelung și solid tematizată, greu de depășit în întregime, și un viitor incert”[26].

Însă postmodernitatea nu este pentru autorul nostru o fundătură  ci o epocă cu „o surprinzătoare și involuntară vocație eshatologică”[27]. Pentru că „enormul semn de întrebare” al postmodernității pus deasupra consistenței vieții sociale, a dus la crearea „un[ui] spațiu de dialog mult mai flexibil”[28] decât cel al modernității.

Din acest motiv, autorul nu își pune problema dacă teologia poate dialoga cu mentalitatea postmodernă (pentru că teologia ortodoxă poate dialoga cu mentalitatea oricărei epoci istorice) ci dacă postmodernitatea are capacitatea de „a dialoga în profunzime cu teologia”[29].

Și de aceea, Preda o găsește deficitară în 3 aspecte de fond.

În primul rând, „opțiunea etico-tehnică”[30] ne face să avem conștiința că trecem de la vechi la nou[31]. Însă toate câștigurile tehnologice ale momentului au și consecințe dramatice[32]. Și autorul reliefează diversele dependențe și riscuri de securitate pe care le-au născut noile tehnologii.

În al 2-lea rând subliniază realitatea neomigrațiilor și dinamica granițelor identitare[33]. Iar dacă neomigrațiile țin de perspectiva globalizantă asupra lumii[34],  în ceea ce privește problema identitară se pledează pentru integrare etnică și de grup și pe toleranța reciprocă[35]. Însă nici acestea nu dau întotdeauna rezultatele scontate.

În al 3-lea rând, postmodernitatea este o epocă amnezică[36], pentru că ea contestă „lecturile valorice ale istoriei”[37]. Însă, în același timp, oferă rescrieri ideologice ale istoriei[38].

Concluzia sa e aceea că trebuie să ne obișnuim „cu rigorile și agenda lumii” și să încercăm să dăm răspunsuri pertinente[39].

 *

66. Sulimanurile

Pe când nu existau produsele cosmetice, românii își pregăteau sulimanurile acasă.

Și prin sulimanuri se înțelegea „diferite substanțe care au de scop să dea feții o coloare artificială voită”[40]. O alifie pentru piele, mai pe scurt, pentru femeile care nu aveau o culoare frumoasă a feței[41].

Existau sulimanuri albe și roșii[42]. Și ele se făceau din ceară, din unt, din ceapă[43].

Cârmâzul era folosit în jud. Suceava pentru a face „trandafiri în față”[44].

În jud. Neamț se folosea albușul de ou, amestecat cu smântână, pentru a face fața „moale și netedă” și pentru a o înălbi[45].

Tot în Neamț se folosea zeamă de castravete copt pentru a frăgezi și îmbujora pielea feței[46].

În jud. Bacău se înroșea fața cu o unsoare făcută din coada cocoșului amestecată cu smântână[47].

În Tecuci, pentru o față cu pete și pistrui, se folosea zeama scoasă din frunze de pelin, opărite fără apă[48].

La Râmnicu-Sărat se amesteca albușul de ou  cu apa de colonie și cu lămâie[49].

Iar pentru pete pe obraz se folosea o substanță format din rădăcină și floare de lalea albă, amestecate cu apă de trandafiri[50].