Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Month: mai 2013 (Page 1 of 13)

Istorie III. 20

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a.

***

67. Cultele din România la începutul secolului al XX-lea

În mai 1928 s-a adoptat Legea cultelor[1]. Și din articolul 21 al legii aflăm că Statul român admitea existența a 8 culte alături de Biserica Ortodoxă Română.

Și acestea erau: 1. cultul român greco-catolic (unit); 2.  cultul catolic de rit latin, greco-rutean și armean; 3. cultul reformat (calvin); 4. cultul evanghelic (luteran); 5. cultul unitarian; 6. cultul armeano-gregorian; 7. cultul mozaic și  8. cultul mahomedan[2]. Adică nu se recunoștea existența niciunui cult neoprotestant.

Biserica Ortodoxă Română se conducea după Statutul ei adoptat în 1925. Și era formată din 5 mitropolii: 1. Mitropolia Ungrovlahiei; 2. Mitropolia Moldovei și Sucevei; 3. Mitropolia Ardealului, Banatului, Crișanei și Maramureșului; 4. Mitropolia Bucovinei și 5. Mitropolia Basarabiei[3].

La recensământul populației din anul 1930, 72, 6% s-au declarat ortodocși. Existau 8.279 de Biserici ortodoxe în România, 8.257 de preoți și diaconi, 8.279 de cântăreți de strană, 75 de Mănăstiri și Schituri, 2.842 de monahi și monahii[4].

Pentru formarea clerului ortodox existau 10 seminarii teologice, 3 facultăți de teologie și 5 academii teologice[5].

În data de 18/31 decembrie 1919 a fost ales Mitropolit Primat al României PS Miron Elie Cristea al Caransebeșului[6]. A fost întronizat la 1 ianuarie 1920[7] iar în data de 4 februarie 1925 Sfântul Sinod a decis înființarea Patriarhiei Române. Astfel Mitropolitul Primat a devenit primul Patriarh al României[8]. Și întronizarea Patriarhului Miron s-a făcut în ziua de 1 noiembrie 1925[9].

În 1927 s-a semnat Concordatul dintre Statul român și Vatican[10]. Concordatul a fost ratificat de Parlament în mai 1929 și acorda catolicilor și greco-catolicilor „deplina libertate de a comunica direct cu Vaticanul; episcopii erau numiți de papă, din rândul cetățenilor români” și salarizarea o primeau de la Ministerul Cultelor[11].

Biserica greco-catolică își avea sediul la Blaj[12] iar Biserica romano-catolică, până în 1918, avea o arhiepiscopie la București și o episcopie la Iași[13]. După Concordat a mai întemeiat 3 episcopii romano-catolice: 1. de Alba Iulia; 2. de Timișoara și 3. de Satu Mare și Oradea[14].

La recensământul din 1930 existau 29 biserici romano-catolice în Arhiepiscopia de București, 11 capele, 26 parohii, 7 stațiuni principale, 27 secundare, o școală primară, un seminar teologic mic și altul mare, 6 internate conduse de călugărițe, orfelinate și un spital, două seminarii, două școli superioare, șase școli primare și două tipografii[15].

3, 9% din populația României era de credință calvină la 1930. Și calvinii erau grupați în 828 de parohii, aveau 25 de protopopiate și 826 de preoți și capelani. Clerul era pregătit la institutul teologic de la Cluj[16].

2, 2% din populația României era de confesiune luterană. Aveau o episcopie la Sibiu și 25 de parohii în Vechiul Regat[17].

Unitarienii reprezentau 0, 4% din populația României și episcopul lor era la Cluj[18].

Cultul armeano-gregorian număra aproximativ 50.000 de credincioși, conduși de episcopul de București[19].

4, 2 % din populația României era de credință mozaică. La recensământul din 1930 existau 922 de sinagogi și case de rugăciune și 731 de rabini. În 1927 s-a înființat la București seminarul teologic ieșivot pentru formarea personalului cultic[20].

Cultul musulman înregistra procentul de 1% în 1930. Existau 4 muftiate în România: la Caliacra, Durostor, Tulcea și Constanța. Musulmanii erau deserviți de 221 hatipi, 64 imami și 12 muezini[21].

Baptiștii din România erau pe atunci la stadiul de asociație religioasă, nerecunoscută de Stat drept cult[22]. Și înregistra 35 de comunități românești cu 1.672 de case de rugăciune, 55 comunități germane cu 1.141 de case de rugăciune și 15 comunități maghiare cu 300 de case de rugăciune[23].

Adventiștii aveau 520 de case de rugăciune iar lipovenii erau conduși de un episcop cu sediu la Fântâna Albă, în Bucovina[24].

*

68. Fără „patriarh al Occidentului”

Pe 14 februarie 2006 papa Benedict al XVI-lea a renunțat la cel de al 5-lea titlu al său și anume la acela de „patriarh al Occidentului”[25].

Gestul său a fost înțeles de PS Ilarion Alfeiev ca o reconfirmare a pretenției papei de a avea jurisdicție universală[26].

Robert Taft, apărând gestul papei, a considerat lucru bun această renunțare la titlu, pentru că prin el se percepea o orientalizare a eclesiologiei universale[27].

La rândul său, Walter Kasper a emis o „clarificare” în ziua de 22 martie 2006. Și în aceasta a precizat că titlul de „patriarh al Occidentului” ajunsese „învechit și practic inutilizabil[28]. De aceea s-a renunțat la el.

Pe 8 iunie 2006 a fost editată online declarația Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice. Și în aceasta se preciza că renunțarea la titlu din partea papei indică pretenția unei jurisdicții universale, lucru care este inacceptabil[29].

*

 69. Mâncăruri tabu

Titlul secțiunii de față e titlul articolului Andrei Iliaș din numărul pe aprilie al revistei Playboy România[30]. Și e un titlu foarte potrivit, după ce veți citi următoarele…

În Togo se mănâncă șobolani.

În Islanda, în timpul festivalului Thorrablot, se consumă testicule de berbec, cap de oaie și rechin putrezit.

Indienii mănâncă fetus de capră.

În Asia de Sud-Est se mănâncă pui de rață încă neieșit din ou[31].

În Filipine se consumă oul cu embrion în el, fiert, alături de bere[32].

În Vietnam se prepară supă și tocană din câine. Dar și supă din cuib de pasăre.

În China se mănâncă creier de maimuță pentru a se vindeca de impotență sexuală. Și creierul se mănâncă crud și abia luat din craniul animalului.

Rechinii sunt vânați pentru a se folosi din ei numai înotătoarea dorsală.

În Mexic se bea tequila cu viermi. În țările asiatice se bea vinul din orez dimpreună cu diverse vietăți.

Chinezii amestecă un anume soi de vin cu șerpi macerați. Iar coreenii amestecă vinul din orez cu pui de șoarece. Puii de șoarece sunt de o zi-două, cu ochii încă nedeschiși…și sunt înecați de vii în sticlele de vin, unde sunt lăsați să fermenteze. După care se consumă toată sticla[33]

 *

70. Calomnia poeziei[34]

Cartea de poeme cu care a debutat Florin Iaru se numește Cântece de trecut strada[35]. Publicată în 1981, de editura Albatros, pentru care a luat Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Debut[36]. Și republicată de LiterNet în 2009.

Primele versuri care mi-au intrat la inimă sunt din poemul Aer cu diamante, în care îl pastișează pe Nichita Stănescu. Și unde spune: „În schimb era atît de frumoasă/ încît și cîinii haleau/ asfaltul de sub tălpile ei”[37].

În următorul poem se declară „specialist în decese de secundar[38]. Pe când nervii îi sunt „ca o basculantă excitată”[39].

Iaru știe cum arată „o universitate nemăturată”[40], pentru că știe că va fi descris de „paharul gol”[41]. Fără admirație.

El vorbește cu câinele și acela începe să îl înțeleagă[42]. Iar o anume femeie a trecut prin el „ca un rachiu”[43]…ca o beție…

După-amiaza e definită în relație cu câinele prăfuit[44]. Există și un liceu al memoriei, plin de elevi absenți[45]. Pentru că poetul fuge tot timpul de exprimările care îl țin pe loc, care îl explică și se eschivează în metafore.

Este arhiprezent aerul tăcerii comuniste. Dar ne provoacă, prin ritmul surprinzător al poemelor sale, să decriptăm și notele subversive ale poeziei pe care o scrie.

Așteaptă să i se deschidă „cupola capului”[46]. Să vadă, să înțeleagă mai mult decât înțelege. Sau să se schimbe lumea lui îngustă.

Și ne cere, imperativ, să ieșim la fereastră[47]. Să nu ne mai ascundem în case, în cuvinte, în mințirile de sine.

Știe cum arată „ochii bulbucați de emoție”[48]. Iar strigătul său de disperare a fost atât cât „a încăput”[49] în gura lui. Pentru că totul e pe măsura noastră. Și viața și disperarea sunt pe măsura noastră. Niciodată mai mult sau mai puțin

Recunoaște că mintea lui e „desfrânată”[50]. Reapare și în p. 49 tema culcatului pe stradă. Pentru prima oară a apărut în p. 43…

Iar culoarea verde, culoarea sănătății, a odihnei ochilor, se naște „în chinuri”[51].

Femeia nu iese din casă…ci din amintiri. Și iese din amintirile tale „șuierînd”[52].

Strada pe care s-a culcat era grea și îi spune acest lucru mamei, care înțelege greul lui[53]. Iar din televizor a căzut un episod aidoma unei haltere pe picior[54].

Orașele în care a trăit sunt „fără părere de rău”[55]. Și își strigă iubirea „cu toată singurătatea” de care este capabil[56].

Plictiseli cu zilele[57]. Enervări în „nopți lungi”[58]. Și i-a plâns „pe țîțe/ între brațele sufocante/ pentru nimic în plus/ la sentimentul meu de tine”[59].

„O grozavă lingoare” l-a cuprins privind-o în oglindă[60]. Și „o femeie frumoasă [a fost] făcută pachet/ de mișcarea trenurilor paralele”[61].

Nu cred că i-au ieșit prea bine jocurile de cuvinte (un exemplu în finalul p. 54) dar se simt la ele acasă explicațiile fără sens.

Ca în poemul Comunicat. Unde parașutistul nu contează ce face…dar tot o eroare rămâne[62].

Femeile, dimpreună cu trenurile, dispar într-un gol de pământ, într-o mașină de tocat[63].

Dar și samovarul are o gură, „mare mîncătoare de aer”, cu care face un gest cosmic: înghite „marea linie a orizontului/ clefăind[64].

Se observă la Iaru dorința de a surprinde la nivel vizual dar, totodată, de a duce realitatea în derizoriu. Gesturile sale suprarealiste ascund, în fapt, realități comune, frici cotidiene.

De aceea pustiul are o ușă „din dos”[65]. Pe care ar putea ieși un contabil, care bolește „lîngă chitanța Saharei”[66]. Nu un profesor, ci un contabil! Pentru că banii se strecoară prin ușa din dos…sau numai prin aranjamente se parvine.

Poetul nu vrea să scape de temele pedante, culturale sau le folosește la modul comun tocmai pentru a le deprecia. Pendularea sa între un discurs poetic cizelat și limbajul comun sau argotic ne arată dorința lui de a fi un poet al tuturor straturilor sociale.

Trebuie să remarc și faptul că Florin Iaru avea un glas propriu încă de la debut. Și că citindu-i poezia de acum 30 de ani îi surprind, printre rânduri, rădăcinile temperamentului intempestiv de astăzi.

Da, există și „un ochi în tavan[67]! Există mulți ochi în cer și pe pământ care ne văd și, în primul rând, ochii Lui ne văd.

Dar există și oameni care ne dau șuturi în fund, fapt pentru care „descoperi o urmă de pantof/ pe turul pantalonilor”[68]. Și loviturile sunt din invidie, din indiferență, din disperare…mai puțin: din dragoste

„Gunoiul aurifer”[69] e în inimă. Și tot acolo stau și „declarațiile de dragoste”[70]. Pentru că unii numesc gunoaie sentimentele tale nobile, pe când alții au nevoie de cuvintele tale de dragoste și ele pot ieși din gura ta…sau nu…

Trenul face parte din viața lui Iaru. Dar și „brațele pline de frig”[71]. Și pe când visează „o idee belă[72], timpul, ca un dictator fără scrupule, îl vrea „manivelă”[73]. O rotiță în marea mașinărie a istoriei…

Aruncarea în stradă, din poemul Februarie negru[74], simt că are de-a face cu biografia poetului. De aceea el călătorește „în noaptea unui miez de iarnă”[75], „între două îmbrățișări/ nesperate/ ca între două calde căldări”[76].

Euridice (pe numele ei din buletin chemând-o altfel) s-a îndrăgostit „după lungi ecuații”[77], după multe tergiversări. Însă nu a fost fată cuminte, pentru că, până la marea îndrăgostire, „s-a frecat de toți tatuații”[78]. Adică: cu toți…nespălații…

Escapadele sexuale ale fetei au loc în „bucătării rotunde”. Pentru că este insațiabilă. Dar bărbatul, rivalul poetului, o pătrunde „cu falusul lui de ger”[79]. Adică fără să o iubească. Doar sex…nu și dragoste!

De aceea Euridice e o proastă și o decăzută pentru poet[80]. Și nu pentru că ar dori să o iubească în primul rând, ci pentru că nu mai poate să scrie despre ea „pe coale veline/ în zile senine”[81]. Coalele sunt colile de hârtie…

Femeia iubită devine un frigider[82]. Acesta e motivul pentru care el cere „un punct fix”[83], stabilitate în viața lui.

Iaru nu suportă „gura lumii/ [cea] plină de pământ”[84]. Iar gura lui, în raportarea ei la realitate, e ca o croitoreasă[85], care are nevoie continuu să brodeze despre viață.

Dialogurile absconse ale poemelor sale, ca și la Nichita Stănescu, îmi creează senzația acută că poetul vorbește cu ființe sau cu realități care nu îmi sunt proprii. Că îmi ascunde lucruri esențiale despre el.

Însă dialogurile acestea nelalocul lor ne scot din modul lui de a descrie lumea, dintr-o descriptivitate comună cu toate accentele ei hiperbolice sau suprarealiste.


[1] Istoria Românilor, vol. VIII. România întregită (1918-1940), coordonată de Prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu și având drept secretar pe Dr. Petre Otu, Ed. Enciclopedică, București, 2003, p. 208. Volumul are 792 p.

[2] Idem, p. 208-209.

[3] Idem, p. 209.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 209-210.

[8] Idem, p. 210.

[9] Idem, p. 211.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 212.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 213.

[14] Idem, p. 214.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 215.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p. 215-216.

[24] Idem, p. 216.

[25] Ioan I. Ică jr., Papa renunţă la titlul de “patriarh al Occidentului”. Semnificaţiile posibile ale omiterii unui titlu pontifical vechi de 1500 de ani, în rev. Inter II (2008), nr. 1-2, p. 207.

Articolul citat e situat între p. 206-212 și poate fi accesat online aici: http://www.inter-review.ro/images/stories/arhiva/02-inter-II-1-2-2008/ica-jr-ioan-i_papa-renunta-la-titlul-de-patriarh-al-occidentului.pdf.

Numărul de față al revistei are 573 p. și poate fi downloadat de aici:

http://www.inter-review.ro/images/stories/arhiva/02-inter-II-1-2-2008/inter-ii-1-2-2008-complet.pdf.

[26] Ibidem.

[27] Idem, p. 208.

[28] Ibidem.

[29] Idem, p. 209.

[30] Playboy România, aprilie 2013, p. 110-111. Numărul de față are 120 de pagini.

[31] Idem, p. 110.

[32] Idem, p. 111.

[33] Ibidem.

[34] Titlul secvenței de față e scris…în coproducție cu soția mea. Când a auzit că citesc și scriu despre cartea lui Iaru…ea mi-a spus, glumind: „Vezi să nu te dea în judecată pentru calomnie!”. Și de aceea: Calomnia poeziei.

[35] Florin Iaru, Cântece de trecut strada, Ed. LiterNet, 2009, 105 p.

Poate fi downloadată de aici:

http://editura.liternet.ro/carte/251/Florin-Iaru/Cintece-de-trecut-strada.html.

[36] Idem, p. 1.

[37] Idem, p. 10.

[38] Idem, p. 14.

[39] Idem, p. 16.

[40] Idem, p. 32.

[41] Idem, p. 33.

[42] Idem, p. 33-34.

[43] Idem, p. 36.

[44] Idem, p. 37.

[45] Idem, p. 38.

[46] Idem, p. 41.

[47] Idem, p. 42.

[48] Idem, p. 43.

[49] Idem, p. 46.

[50] Idem, p. 47.

[51] Idem, p. 49.

[52] Ibidem.

[53] Idem, p. 50.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem.

[56] Idem, p. 51.

[57] Idem, p. 52.

[58] Idem, p. 53.

[59] Ibidem.

[60] Ibidem.

[61] Idem, p. 55.

[62] Idem, p. 58.

[63] Idem, p. 60.

[64] Idem, p. 61.

[65] Idem, p. 62.

[66] Ibidem.

[67] Idem, p. 67.

[68] Idem, p. 73.

[69] Idem, p. 75.

[70] Ibidem.

[71] Idem, p. 79.

[72] Idem, p. 88.

[73] Ibidem.

[74] Idem, p. 89.

[75] Idem, p. 90.

[76] Ibidem.

[77] Idem, p. 91.

[78] Ibidem.

[79] Ibidem.

[80] Ibidem.

[81] Ibidem.

[82] Ibidem.

[83] Idem, p. 92.

[84] Idem, p. 94.

[85] Idem, p. 97.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [58]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Psalmul 104 vorbește despre făgăduința pe care a dat-o Dumnezeu lui Avraam, Isaac și Iacov și despre nașterea poporului ales și minunile pe care le-a făcut cu acesta.

Dumnezeu i-a promis lui Iacov „Zicând: Îț[i] voi da țara ce țâne/ Hanaanul din zâle bătrâne” (Ps. 104, 31-32).

Expresia zâle bătrâne este recurentă la Dosoftei: „Și mi-i tristă inema-ntru mine,/ Țâind minte de zâle bătrâne./ Din lucruri ce-ai făcut minunate/ Ț-am cugetat a Ta bunătate”.

Mai înainte spusese că Dumnezeu Şi-a arătat „bătrâna bunătate” (Ps. 73, 44).

Însă Dosoftei preschimbă, în alt caz, epitetul în antonimul său: „De dese ori s-au pus să mă lupte,/ Din tinere zâle, cu oști multe” (Ps. 128, 1-2).

Atent – cum spuneam și altădată – la tradiția poetică românească, Budai-Deleanu va utiliza și el această metaforă: „Nu departe de Cetatea Neagră/ Era vestit din zile bătrâne/ Un codru (precum să zicea prin sate)/ Lăcuit numai de mândre zâne”[1].

Mai înainte de a înmulți și a întări Dumnezeu pe poporul Său, acesta era neînsemnat și peregrin/ rătăcitor prin lume, fără țară (tonul arată compasiunea):

Că la număr aveai ceată mică
Și casa ta era puțântică,
Când umblai mutându-te prin țară,
Ca un oaspe tinzând cort afară.
Și te mutai din limbă pre limbă…

(Ps. 104, 35-39)

Adică de la un neam la altul, pentru că limba este cea care indică prezența unui popor și prin această sinecdocă erau semnificate neamurile/ popoarele în limbile vechi, inclusiv în româna veche.

Psalmul desfășoară mai departe, în mod foarte susccint, istoria lui Israel, povestea Patriarhului Iosif, cel vândut de frații săi, și strămutarea poporului în Egipt, unde crescură de să înmulțâră” (Ps. 104, 69), alegerea lui Moisei și a lui Aron și izbăvirea evreilor din sclavia egipteană, prin pedepsele aduse de Dumnezeu asupra egiptenilor:

Toate apele le fece crunte [sângeroase/ de sânge]
De-au murit tot peștele de frunte.

Izvorât-au broaște-n toată țara,
De să va-ntr-înș[i] pomeni ocara,

Că și la-mpăratul giuca-n haine,
Pren sicrie și prin toate taine.

Muște cânești le-au trimis cu ace,
Și de múșini n-ávea-ncătro face.

Ploaia, smida le-au împlut, și focul,
De-au țara ars, ș[i]-au bătut cu totul.

N-au scăpat de [din] vii rodită viță,
Ce-au și scoarța ros de pre mlădiță.

Smochinii toț[i] ce făcea roadă
Smida strică, și tot pom de coadă.

Trimisă lăcustă și omidă
De mâncară ce-au rămas de smidă,

Cât n-au rămas nemică verdeață
De otavă, de burĭană creață.

(Ps. 104, 83-100)

Amănuntele anecdotico-dramatice („broaște /…/ la-mpăratul [faraon] giuca-n haine”) sau vegetale („Ce-au și scoarța ros de pre mlădiță/…/ Cât n-au rămas nemică verdeață/ De otavă, de burĭană creață”) sunt izvodite de fantezia lui Dosoftei, care completează scenele și așa destul de pitorești din psalm.

Dacă nu mă înșel, parcă episodul invaziei batraciene, până în hainele împărătești, a intrat și în basmele noastre. Nu sunt însă sigură și nu îmi amintesc în acest moment un titlu.

Pe poporul lui Israel l-au „scosu-Ș[i] din șerbie Domnul” (Ps. 104, 103) și l-a condus prin pustie, umbrindu-l în arșița zilei și luminându-i calea noaptea:

Și le tinsă Domnul umbră groasă,
De le făcea z[i]ua răcoroasă,
Iar noaptea le schimba-n lumină,
Cu núor de foc, ca-n zî senină.

(Ps. 104, 111-114)

Această călăuzire a lui Dumnezeu este memorabilă și a fost evocată și în poezia noastră pașoptistă.

Grigore Alexandrescu, în poezia Trecutul. La Mănăstirea Dealului[2], rememorând istoria medievală și criticând pe „nevrednicii” săi contemporani, care „trăind în moliciuni / se laud cu mari fapte făcute de străbuni”, amintește de izbăvirea lui Israel din robie și de providența dumnezeiască, pe care o imploră și pentru poporul său:

A! facă Providenţa ca-naltul sentiment,
Ce-nchină vitejiei măreţul monument,
Ce-alege pe-nălţime al nemurirei lor,
Să fie nouă cârma, coloana cea de foc,
Coloana ce odată din ţara de exil
Pe calea mântuirei ducea pe Israil!

Psalmul 105 continuă relatarea despre istoria poporului ales, dar începe cu un îndemn la rugăciune către Dumnezeu – „Rugațî-vă Domnului, că-i dulce” – care stă în antiteză cu narațiunea faptelor de răzvrătire ale celor izbăviți din robie:

Greșitu-ț-am și noi denainte [mai departe]
Cu părinții noștri de mainte,
Făcut-am nainte-Ț[i] strâmbătate
Și nu vrum să facem dereptate.

A noștri părinț[i] nu-nțălesese
În Eghipet a Tale ciudese [minuni]
Ce-ai făcut cu dânș[i] într-acea țară,
Și mila Ta cea multă uitară.

Și Te mâniară-ntr-acea oară,
Suindu-să-n mare cu pohoară[3].

(Ps. 105, 19-28)

Acest „oară”, cu sensul de aici, va fi utilizat și de Eminescu, care cunoștea foarte bine lexicul vechi: „Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire,/ Şi pentru toate dă-mi în schimb/ O oară de iubire” (Luceafărul).

Nu o „oră de iubire”, cum scrie în majoritatea edițiilor, opțiune care vulgarizează nepermis semnificația versurilor.

Traversarea mării, în relatarea lui Dosoftei, ne pare o expediție minunată:

Marea Roșiĭ [o] îngroziș[i] [ca] să sece,
Vad uscat să stea, până vor trece.
Și i-ai petrecutu-i preste-arină [nisip]
Ca pentr-o pădure fără tină.

(Ps. 105, 31-35)

Versurile caută să evidențieze minunea trecerii prin mare ca pe uscat, dar totuși comparația mării cu o pădure este excepțională.

Imaginea fiind doar sugerată de Dosoftei (dar „suggérer, voilà le rêve”[4]), este impresionantă însă perspectiva acestei traversări unice, în timp ce apele mării foșnesc și se clatină pe lângă tine, ca un acvariu imens fără sticlă, ținute de o putere nevăzută, mai presus de legile firii.

S-ar putea ca poeții moderni să fi preluat sugestia aceasta de la Dosoftei, deoarece am sesizat anumite metafore surprinzătoare la Ion Pillat („frunzele cu glasul dumnezeiesc al mării” (Pădurea din Valea Mare); „E vântu-n foi sau curg pe sus fântâni?” (Drumul magilor)) și Adrian Maniu („Parcă ar curge-n ramuri o apă” (Din basm)),care ne fac să ne gândim la o astfel de posibilitate.

Nu ni se pare deloc o interpretare hazardată.

În ciuda acestor minuni, pe care le-a văzut cu ochii, poporul n-a fost mulțumitor și recunoscător lui Dumnezeu: „Și-n sălașele lor morcotiră [cârtiră],/ Glasul Domnului nu-l socotiră” (Ps. 105, 79-80).

De aceea, Dumnezeu Își „rădică preste dânșii mâna,/ Să-i dărâme  /…/ și să le [d]oboară/ Sămânța-n [între] limbi ca nește ogoară,/ Și prin țări departe să-i rășchire [împrăștie],/ Să-i destrame ca pre nește hire [fire](Ps. 105. 81-86).

Destrămarea ca firul am văzut-o și puțin mai devreme, în psalmul 101 („Și ca haina ponosâtă/ Când le-a hi vremea sosâtă,/ Li s-a destrăma făptura/ Din hire, ca vechitura./ Și li-i depăna ca tortul”), numai că subiectul destrămării era acolo întreg cosmosul, iar aici este vorba numai de făptura umană.

Însă această corelație expresivă ne atrage atenția asupra înrudirii ființei umane, prin materialitatea trupului său, cu universul, pe de o parte, și care subliniază caracterul van al tuturor lucrurilor, rapida destrămare a existenței, ca a unui fir – și cred că am avut dreptate când am susținut că imaginea vieții ca o ață, a lui Miron Costin, este desprinsă din Psaltire și nu preluată de la Ovidiu –, iar pe de altă parte asupra transfigurării finale prin care va trece atât cosmosul, cât și umanitatea, în urma căreia ființa noastră va deveni cu totul spiritualizată.


[1] Ion Budai-Deleanu, Țiganiada sau Tabăra țiganilor. Poemation eroi cómico-satiric alcătuit în doaosprăzece cântece, ediție îngrijită de Florea Fugariu, repere istorico-literare de Andrei Rusu, Ed. Minerva, București, 1985, p. 69.

[3] Suindu-să-n mare cu pohoară = traversând marea cu greutate, cu scepticism adică, cu neîncredere în Dumnezeu.

[4] Stéphane Mallarmé: „Nommer un objet, c’est supprimer les trois quarts de la jouissance du poème qui est faite du bonheur de deviner peu à peu; le suggérer, voilà le rêve” (A numi un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din bucuria poemului care e făcută de satisfacția de a ghici puțin câte puțin; a-l sugera, iată visul).

A se vedea: http://fr.wikipedia.org/wiki/St%C3%A9phane_Mallarm%C3%A9.

Sau: http://en.wikipedia.org/wiki/St%C3%A9phane_Mallarm%C3%A9.

Predică la Duminica a 5-a după Paști [2013]

Iubiții mei,

Hristos a înviat!

…El, Cel care a restaurat modul nostru de a trăi relațiile și de a gândi discuțiile dintre noi.

Pentru că omul, în Paradis, a fost creat de Dumnezeu plin de slava Lui și de nevinovăție și de înțelepciune și ca un văzător de Dumnezeu și vorbitor cu El.

Iar în Evanghelia de azi [In. 4, 5-42], Domnul restaurează vorbirea omului cu Dumnezeu, pentru că ne arată că un bărbat poate vorbi lucruri profunde cu o femeie. Mântuitoare.

Sau că relația dintre un bărbat și o femeie nu e ghidată, în primul rând, de frivolitate ci de dialogul profund, prin care ne cunoaștem și atuurile dar și slăbiciunile, aspirațiile dar și neîmplinirile, dorurile vii dar și eșecurile.

Pentru că dialogul este o sinceritate ontologică din punctul de vedere al Domnului.

În dialog vii cu tot ceea ce ești și poți să faci.

Cu toată istoria și dinamismul persoanei tale.

De aceea El a venit ca Dumnezeu și om în dialog cu femeia din Siharul Samariei, ca Persoana deplină,  ca Adevărul întrupat și aflându-se în proximitatea Lui femeia s-a deschis cu totul.

A chemat-o în dialogul cu El pentru ca să o înalțe la capacitatea de a primi revelarea Lui.

Și Sfânta Fotini a fost proprie revelării Sale!

Pentru că fiecare dintre noi, pe măsura noastră, suntem proprii relației cu Dumnezeu.

Și acest lucru e foarte important în existența umanității, pentru că prin aceasta se subliniază faptul că Dumnezeu nu exclude pe nimeni de la mântuire.

Dumnezeu vorbește cu copilul după mintea copilului, cu tânărul după mintea tânărului, cu cel erudit după experiența lui, cu cel simplu după simplitatea lui, cu cel în vârstă după traiectul vieții lui.

Nici limba, nici neamul, nici sexul, nici vârsta, nici nivelul de educație nu ne exclude de la trăirea după exigențele lui Hristos, pentru că El Se micșorează continuu, iconomic, după măsura noastră de ascultare și de urmare a Lui.

Și, pe de o parte, Îl vedem pe Domnul vorbind deschis și abisal cu o femeie, așa cum vorbea și cu bărbați, iar, pe de altă parte, vedem că El S-a revelat în mod neconvențional oamenilor. În diverse locuri…și față de diverse persoane, urmărind nu locul în care Se revelează ci persoana căreia i Se revelează.

Și asta e foarte important pentru viața și misiunea Bisericii, pentru că și noi trebuie să nu ne uităm prea mult la locul unde suntem ci…cui ne adresăm.

Și să avem limbajul și sinceritatea, modul tranșant de a propovădui lucrurile lui Dumnezeu.

Dacă suntem ai lui Dumnezeu și dacă El Își revelează în noi slava Sa, dacă El ne umple de adevărurile și de simțirile Sale cele sfinte, atunci putem transmite experiența vieții cu El oriunde, oricând și prin orice mijloace mediatice.

Pentru că Scriptura, înainte de a fi scriere, a fost un fapt de viață.

Iar noi ne raportăm la ea ca o mergere către sursă, către sursa ei, care e Dumnezeu, Cel care vorbește prin Sfinții Săi și cu ei.

Tocmai de aceea citirile scripturale și patristice în Biserică și în viața noastră nu au darul, în primul rând, de a ne procura cuvinte, texte, imagini ci de a ne mijloci întâlniri cu Dumnezeu și cu Sfinții Lui.

Dacă nu ajungem la El prin Scriptură, dacă nu ajungem la Sfinții Lui prin viețile și scrierile lor, atunci e semn că nu căutăm întâlnirea/ discuția/ relația cu Dumnezeu și cu Sfinții Lui ci o cunoaștere individualistă și non-relațională, o cunoaștere fără sens.

O cunoaștere fără feedback/ fără răspuns.

Însă eu nu îmi pot imagina o cunoaștere care nu mă duce nicăieri…care nu mă duce spre nimeni

Cunoașterea care nu mă împrietenește cu creatorii surselor studiate e o cunoaștere care nu mă umple.

De aceea eu caut să citesc…pentru că doresc să mă împrietenesc cu oamenii.

Indiferent dacă autorii cărților sunt vii sau morți. Pentru că eu știu, și noi știm cu toții, că nimeni nu e…mort ci viu.

După cum văd imagini, văd obiecte de la oameni, văd creațiile oamenilor pentru ca să le înțeleg și mai mult potențele, munca, suferința, grija de-o viață, măreția interioară.

Acesta e motivul pentru care eu nu pot să îi spun cuiva să nu citească. Să nu vadă. Să nu înțeleagă. Să nu dorească noutatea. Să nu dorească să știe mai mut, să simtă mai mult, să vrea mai mult.

Pentru că i-aș spune, de fapt, să nu iubească.

Și a iubi oamenii nu presupune deloc să fii de acord cu ei în toate, să nu le reproșezi nimic, să nu ai diferențe de opinie ci să ai o relație cu ei în ciuda tuturor lucrurilor care nu ne sunt proprii.

A iubi oamenii înseamnă a-i iubi fără condiționări.

Dar din care iubire oamenii nu se îndobitocesc, nu devin mai răi, mai invidioși, mai zănatici ci…mai largi la inimă, mai sensibili, mai atenți, mai puțin orbi

Și așa cum este evident că un om e trecut prin viață, că are experiență, că are o cunoaștere bogată, că e o lume care încape lumi…tot la fel de evident e omul care are iubiri reale.

Și care a fost și este iubit în mod real…și nu aparent

De aceea Domnul îi spune Sfintei Fotini că cel pe care îl avea de bărbat nu îi era bărbat [In. 4, 18]. Pentru că bărbatul e doar unul…și poți avea relații sexuale multiple, cu mulți bărbați, dar ei să nu însemne nimic la modul fundamental.

Pentru că bărbatul nu e bărbat pentru că se culcă cu tine, ca femeie.

Bărbatul nu poate fi redus la sexualitatea lui sau la munca lui.

Ci bărbatul e bărbat când te învață sfințenia și profunzimea relației dintre Hristos și Biserica Sa în căsătorie sfântă.

Când el te învață să fii femeie prin iubirea și prețuirea lui, prin modul în care te descoperă și te pune în evidență în ochii tăi și…ai altora…

Pe când a profita de tinerețea ta, de banii tăi, de atuurile tale nu înseamnă a te pune în evidență ci a te folosi depreciindu-te.

Soțul e unul, după cum și Hristos e unul.

După cum există o singură credință, un singur Botez și o singură Biserică.

Pentru că omul nu crește, nu se dezvoltă duhovnicește și intelectual și social decât dacă își focalizează atenția.

Și când ne focalizăm atenția, când ne concentrăm la închinarea „în duh și adevăr” [en pnevmati che alitia] [In. 4, 24, GNT] descoperim în adâncul nostru, că Hristos Cel unul în persoană dar îndoit după fire, Care este Dumnezeu și om, ne învață să ne unim sufletul și trupul nostru întru harul Lui după cum cele două firi, în persoana Lui, sunt unite la nivel personal.

Pentru că închinarea duhovnicească presupune o unire a noastră la nivel interior pentru a fi proprii unirii cu El.

Fără această unire interioară cu El nu există nicio simțire sau vedere a slavei Lui.

Dar El dorește ca noi să ne unim interior și să ne unim duhovnicește cu soțiile noastre și cu cei pe care îi iubim după cum am învățat de la El, că El Se unește cu noi.

Tocmai de aceea fără a avea o viață duhovnicească personală nu putem înțelege nimic profund din viața Bisericii, nici din căsătorie, nici din iubire, nici din monahism, nici din împlinirea interioară.

Pentru că la baza înțelegerii stă experiența harică.

Și noi numai de la Dumnezeu învățăm cum să îl iubim pe celălalt și cum să ne comportăm față de El.

Și cum Dumnezeu nu Se comportă cu noi în mod bădăran, în mod huliganic, ca un parșiv sau ca un invidios pe noi, tot la fel ne învață și pe noi să fim buni, atenți, blânzi, deschiși, îngăduitori cu oamenii.

Iar dacă nu arătăm că suntem plini de simțirile și de gândurile lui Dumnezeu, arătăm că nu am ucenicit niciodată Lui.

Pentru că e imposibil, repet, e imposibil să fi ucenicit lui Dumnezeu și să faci lucruri care te arată păgân.

Tocmai de aceea trebuie să știm de la Domnul că El este înfometat [In. 4, 34] după relație, după frumusețea interioară, după profunzimea interioară, adică după prietenia cu noi.

Și de aceea ne îndeamnă și pe noi să propovăduim oricând, oriunde, oricui, prin tot ceea ce suntem…care e diferența dintre viața creștină și viața seculară.

Pentru că viața creștină e viața plină de lumina Lui, e plină de înviere, de ridicare din moartea păcatelor la viața Lui, pe când viața seculară e un utilitarism orb și obscen.

Și e un utilitarism orb secularismul, adică perspectiva de viață a omului nedus la Biserică, pentru că celălalt e doar o marfă pentru mine, un obiect, cineva de care profit.

Și considerarea relației cu un altul doar ca pe o sursă de profit și de parvenire e un lucru obscen.

Pentru că obscenitatea reală nu se confundă cu nuditatea ci cu nesimțirea cu care îl tratezi pe aproapele tău.

Adevăratul obscen e cel care, în numele egoismului său, nu are nimic sfânt ci e în stare să îl vândă, să îl toarne, să îl minimalizeze, să îl îmbolnăvească, să îl lase să moară pe celălalt.

Acesta este adevăratul om vulgar, adevăratul nesimțit, adevăratul neom, pentru că îl gândește pe celălalt în termenii eficienței și ai intereselor înguste.

Însă Sfânta Fotini, când a aflat adevărul, l-a împărtășit tuturor.

Noi, prin salutul nostru pascal, le împărtășim tuturor bucuria.

Pentru că învierea lui Hristos înseamnă învierea noastră din morți și comuniunea veșnică cu El.

Înseamnă schimbarea vieții și a modului în care percepem dialogul.

Pentru că dialogul umple de bucurie, de veselie dumnezeiască, de simțiri și revelări dumnezeiești și e preambulul Împărăției Sale.

De aceea vă invit să vă asumați durerile dialogului.

Pentru că el are și dezamăgirile și traumele lui dar are și împlinirea lui enormă, atunci când întâlnești oameni integri, oameni ai Împărăției lui Dumnezeu.

Suferința e de scurtă durată dar împlinirea interioară e veșnică.

Mizați pe ce e veșnic, iubiți confrați, pentru ca viața noastră să aibă împlinire.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți și să ne umple pe toți de lumina înțelegerii Sale. Amin!

Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [54]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

  *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

  O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

 în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

    *

    vol. 1

***

3. Revelarea lui Dumnezeu în cărțile poetico-sapiențiale ale Scripturii vechitestamentare

3. 1. Cartea Psalmilor

Prima afirmație triadologică a cărții e aceea că Domnul cunoaște [ghinoschi] calea Drepților [1, 6]. Iar prima profeție mesianică e regăsibilă la 2, 2, unde se afirmă că împărații și arhonții pământului s-au adunat împotriva Domnului și a Unsului/ a Hristosului Său.

Domnul locuiește în ceruri [2, 4; 10, 4]. Și El va râde și îi va batjocori pe cei care I se împotrivesc [2, 4]. Domnul vorbește în urgia și în mânia Lui și îi tulbură pe cei care îi stau împotrivă [2, 5].

Despre urgia Lui a se vedea și la 1, 12; 6, 2; 7, 7; 9, 25 iar despre mânia Lui la 1, 12; 6, 2.

Ps. 2, 6-9 a fost înțeles în Biblia de la 1688, cât și în edițiile sinodale viitoare, ca o vorbire profetică despre relația dintre Tatăl și Fiul.

Tocmai de aceea Fiul a fost pus Împărat de Tatăl peste Sion [2, 6], peste muntele cel sfânt al Lui [2, 6; 3, 5]. Și Fiul vestește porunca Domnului, adică a Tatălui [2, 7]. Iar Tatăl a zis către Fiul: „Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut” [2, 7]. Arătând prin aceasta că Tatăl Îl naște pe Fiul și că nașterea Fiului din Tatăl este una veșnică și continuă. E un continuu azi relația Fiului cu Tatăl, fără ca asta să însemne că Ei nu sunt veșnici și coeterni. Ci veșnicia Lor e un veșnic azi.

Fiul e încurajat să ceară de la Tatăl [2, 8]. Pentru că El vrea să Îi dea neamurile drept moștenire [tin clironomian] a Lui și marginile pământului ca stăpânire [tin catashesin] a Lui [2, 8].  Într-un cuvânt, Tatăl vrea să Îi dea tot pământul Fiului. Pentru că vrea ca El să fie crezut și propovăduit ca Fiul al Lui în toată lumea, atunci când Se va întrupa pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Fiul va paște neamurile în toiag de fier și ca pe vasul olarului le va zdrobi [2, 9]. De aceea Domnul trebuie slujit în frică [2, 11; 5, 8] și trebuie să ne bucurăm Lui în cutremur [2, 11]. În cutremurare duhovnicească.

Urgia Domnului ne face să pierim din calea cea dreaptă [2, 12]. Iar mânia Lui se aprinde în grabă [2, 12]. Însă sunt fericiți cei care nădăjduiesc spre El [2, 12; 4, 6; 10, 1; 12, 6].

Mântuirea e de la Domnul [3, 3; 3, 8; 3, 9; 6, 5; 7, 2; 9, 15; 11, 2; 12, 6]. Pentru că El este ajutătorul [antilimptor] [3, 4; 3, 6], slava [3, 4] și Cel ce înalță capul nostru [3, 4].

Domnul ne aude rugăciunea [3, 5; 4, 2; 4, 4; 5, 2; 5, 4; 6, 9; 6, 10; 9, 38]. El Se ridică pentru noi [3, 8; 7, 7; 9, 20; 9, 33] și îi lovește pe vrăjmașii noștri [3, 8]. De la El sunt binecuvântarea [3, 9; 5, 13], dreptatea [4, 2; 5, 9; 7, 18; 9, 5; 10, 7] și lărgimea interioară, duhovnicească [4, 2], pentru că El Se milostivește [4, 2] de noi.

Domnul îi face minunați pe Sfinții Lui [4, 4]. Însă la 4, 4 e și o referire profetică la Hristos, pentru că El este Cel Sfânt al lui Dumnezeu, pe Care El L-a făcut minunat în ochii noștri.

Lumina feței Domnului se însemnează peste noi [4, 7]. Pentru că ne împărtășim, în toată ființa noastră, de lumina Sa cea necreată. Și prin împărtășirea de lumina Lui ea devine o posesie dumnezeiască a persoanei noastre.

Dumnezeu ne dă veselie întru inimile noastre [4, 8; 5, 12] și pace [4, 9]. Pentru că Domnul ne face să locuim spre nădejdea în El [4, 9; 5, 12; 7, 2].

El ne înțelege [5, 2]. Căci Dumnezeu e Împăratul nostru [5, 3] și El ne vede pe noi când stăm înaintea Lui [5, 4] dar vede și tot ceea ce se petrece [9, 35].

Dumnezeu nu vrea fărădelegea [5, 5] și nu suportă viclenia [5, 5]. Pentru că El îi urăște pe toți cei care lucrează fărădelegea/ nedreptatea [5, 6; 10, 5], pe „bărbații sângiurilor”/ pe ucigași și pe înșelători/ pe oamenii vicleni [5, 7]. Domnul îi nimicește pe cei care spun minciuni, pe vicleni, pe lăudăroși [5, 7; 11, 5] și zdrobește brațul celor păcătoși și răi [9, 36].

Domnul are mare milă [5, 8; 6, 5; 12, 6]. Și El ne ajută să trăim liturgic [5, 8]. Pentru că El ne conduce/ ne învață/ ne povățuiește [5, 9] și tot El ne judecă [5, 11; 7, 9; 9, 9; 9, 17; 9, 20; 9, 26; 9, 39].

Sfinții se vor bucura întru veac împreună cu Domnul, pentru că El Se va sălășlui întru ei [5, 12]. Căci cei care Îl iubesc pe Domnul se vor lăuda întru El [5, 12].

Domnul ne-a dat arma buneivoiri [oplo efdochias] [5, 13]. Adică harul de a dori cele bune, cele proprii Lui. De aceea, El e Cel ce ne mustră și ne ceartă [6, 2; 9, 6] când facem cele contrare.

Domnul ne miluiește [6, 3; 9, 14] și ne vindecă [6, 3]. El Se întoarce spre noi [6, 5].

La 7, 8 se profețește Înălțarea Domnului, pentru că El Se va întoarce întru înălțime.

Domnul cercetează inimile și rinichii noștri [7, 10], sângiurile[1] [9, 13] și faptele noastre [9, 34; 10, 4]. Cu sensul că El cunoaște adâncurile ființei și ale vieții noastre. Pentru că El e Dumnezeu drept [7, 11; 10, 7] și de la El e ajutorul [7, 11; 9, 10; 9, 35] nostru și scăparea noastră [9, 10].

Dumnezeu îi mântuiește pe cei drepți la inimă [7, 11]. Și El este Judecător drept [7, 12; 9, 5; 9, 9] și tare și îndelung-răbdător [macrotimos] [7, 12]. De aceea „El nu aduce urgie în toată ziua” [7, 12]. Însă El e întotdeauna pregătit să pedepsească [7, 13-14] pe cei potrivnici și îi pedepsește [10, 6].

Sintagma Domnul cel Preaînalt apare pentru prima oară în Psalmi la 7, 18. Apoi reapare la 12, 6. Și e numit Prea Înalt la 9, 3.

Numele lui Dumnezeu e minunat [8, 2; 8, 10]. Iar măreția [i megaloprepia] Lui e mai presus de ceruri [8, 2]. Și măreția lui Dumnezeu e slava Lui.

Dumnezeu e lăudat și de sugari și de prunci[2] iar cerurile, luna și stelele sunt creația Lui [8, 4]. Însă și omul a fost creat de Dumnezeu și pe el l-a făcut cu puțin mai mic decât pe Îngeri [8, 6]. Și pe omul pe care El l-a făcut, l-a încununat cu slavă și cu cinste [8, 6]. Pentru că l-a umplut de slava Lui și de înțelepciune dumnezeiască.

Dumnezeu l-a pus pe om „peste lucrurile mâinilor Sale” [8, 7]. Pentru că pe toate le-a pus sub picioarele omului [8, 7-9]. Adică a pus sub stăpânirea lui întreaga creație.

Dumnezeu face minuni [9, 2]. Și adevărata raportare la Dumnezeu e veselia și bucuria în El [9, 3; 9, 15; 12, 6]. Pentru că Domnul rămâne/ împărățește întru veac [9, 8; 9, 36]. El e veșnic.

Domnul nu ne părăsește [9, 11]. El locuiește în Sion [9, 12] și nu uită strigătul săracilor către El [9, 13; 9, 33]. Domnul ne înalță din porțile morții [9, 14] și El pune legiuitori peste neamuri pentru ca să înțeleagă că sunt oameni [9, 21].

Cei păcătoși Îl provoacă/ Îl întărâtă pe Domnul [9, 25; 9, 34] dar El Își înalță mâna Lui [9, 33]. Iar prin înălțarea mâinii Lui se înțelege că El face dreptate.

Pământul e al lui Dumnezeu [9, 37]. Dar El e în templul Lui cel sfânt, căci El Își are tronul în cer [10, 4].

Despre ochii lui Dumnezeu se vorbește în 10, 4. Și ochii Lui privesc în interiorul persoanei noastre [10, 4]. Pentru că El vede adânc și la modul total persoana noastră și nu parțial sau conjunctural.

Ridicarea Lui de la 11, 6 e o vorbire profetică despre Întruparea Fiului. Pentru că atunci El S-a pus în mântuire, S-a dat spre mântuirea noastră și Tatăl a vorbit cu îndrăzneală prin Fiul [11, 6]. Sau Fiul a vorbit cu îndrăzneală despre Dumnezeu ca despre Prea Sfânta Treime, revelând astfel, în mod deplin, taina lui Dumnezeu.

Expresia „Mă voi îndrăzni în El [parrisiasome en Afto]”, de la 11, 6, e unică în LXX. Și în ed. Biblia de la 1688 ea s-a tradus cu acrivie.

Iar expresia vorbește despre desăvârșita relație de intimitate dintre Tatăl și Fiul, pe baza căreia Tatăl vorbește în Fiul întrupat cu îndrăzneală, prin intermediul Lui și Fiul vorbește cu îndrăzneală despre Tatăl în fața oamenilor.

Cuvintele Domnului sunt curate și sfinte [11, 7]. Iar Domnul ne păzește [11, 8] și ne ține/ ne păstrează [11, 8]. Căci după înălțimea Lui este foarte atent cu noi [11, 9].

Dumnezeu ne luminează ochii [12, 4]. Ochii sufletului. Ni-i luminează cu lumina Lui cea necreată. Pentru că El este Cel care face bine [12, 6].


[1] Corelativul existent în Biblia de la 1688 pentru ta emata.

[2] Ps. 8, 3 este o profeție mesianică referitoare la ziua Intrării Domnului în Ierusalim, când El a fost vestit ca Mesia de către prunci.

Istorie III. 19

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a.

***

64. Numele și ctitorul Mănăstirii Plumbuita

Ion Sachelarescu a publicat 224 de pagini despre Plumbuita în 1940[1]. Și cartea costa 160 de lei la acea dată.

Mănăstirea exista în timpul lui Matei Basarab[2]. Colentina = Colea’n tină[3]. Și numele Colentina apare în hrisovul lui Mihnea Voievod din 21 octombrie 1586[4].

Pentru numele de Plumbuita există trei explicații.

Prima: pentru că Biserica Mănăstirii a fost învelită cu plumb de către domnul Matei Basarab.

A doua explicație: pentru că a fost folosit plumbul acoperișului în lupta din 25-26 octombrie 1632. Plumbul acoperișului a fost transformat în ghiulele de luptă[5].

A 3-a: pentru că în timpul bătăliei dintre Matei Basarab și Radu Iliași, ghiulelele s-au topit pe acoperișul Bisericii încât i-a dat luciu de plumb[6].

Însă autorul ne demonstrează faptul că numele de Plumbuita este anterior epocii lui Matei Basarab[7].

Pentru că apare într-un hrisov din 3 ianuarie 1628, din timpul lui Alexandru Voievod[8]. Iar din acest hrisov aflăm și hramul Mănăstirii: Sfântul Ioan[9]. Probabil Sfântul Ioan Botezătorul.

Numele, consideră autorul, îi vine de la învelitoarea de plumb a Bisericii[10].

În p. 30 este redată pisania Bisericii: (fotografie)

Pisania e scrisă în limba greacă dar cu litere chirilice[11]. Și traducerea ei este următoarea (p. 30-31):

(imagine text)

Însă autorul se îndoiește de faptul că Biserica de astăzi e de la 1806[12].

În n. 1, p. 31, aflăm că traducerea pisaniei îi aparține lui Nicolae Iorga.

Și ea are următoarea formă în greacă (p. 31, n. 1):

(imagine text)

De ce se îndoiește de autenticitatea pisaniei? Pentru că pictura Bisericii nu e de secol 19 ci mult mai veche[13]. Și o încadrează în secolele 16-17[14].

Tot din aceeași perioadă sunt și ornamentele de la ferestre și de la ușa de la intrare, brâul de zimți și alte ornamente exterioare[15].

Biserica nu a fost dărâmată cu totul la cutremurul amintit în pisanie[16]. Dionisie, grecul care a reparat-o și a pus pisania, s-a lăudat în ea că Biserica a fost făcută de el, când el, de fapt, a reparat-o[17].

Contrazicându-l pe Iorga, autorul afirmă că ctitorul Plumbuitei e Petru Voievod, fiul lui Mircea Ciobanul și al doamnei Chiajna, care a domnit între 1559-1569[18]. Și dovada faptului e hrisovul lui Mihnea Voievod din 21 octombrie 1586, care se află în arhiva Mănăstirii Xiropotam din Sfântul Munte Athos[19].

Pe 1 iulie 1564, aflăm asta datorită unui hrisov, Biserica Mănăstirii era deja făcută sau era în lucru[20].

*

65. Radu Preda despre postmodernitate

Pentru Radu Preda, postmodernitatea este o despărțire de modernitate[21] și, în același timp, noua epocă[22]. Și ea s-a născut „dintr-o revoltă a omului înzestrat cu dubla armă a rațiunii și a tehnicii”[23].

Și el distinge, pe drept, între postmodernitatea „ca epocă de gândire” și postmodernism[24]. Și după ce se referă la postmodernismul literar românesc, autorul afirmă faptul că postmodernitatea nu este „simpla epuizare a modernității” ci, mai degrabă, o contestare a acesteia”[25].

De aceea găsește că postmodernitatea este „tranziția prelungită între o modernitate îndelung și solid tematizată, greu de depășit în întregime, și un viitor incert[26].

Însă postmodernitatea nu este pentru autorul nostru o fundătură  ci o epocă cu „o surprinzătoare și involuntară vocație eshatologică[27]. Pentru că „enormul semn de întrebare” al postmodernității pus deasupra consistenței vieții sociale, a dus la crearea „un[ui] spațiu de dialog mult mai flexibil[28] decât cel al modernității.

Din acest motiv, autorul nu își pune problema dacă teologia poate dialoga cu mentalitatea postmodernă (pentru că teologia ortodoxă poate dialoga cu mentalitatea oricărei epoci istorice) ci dacă postmodernitatea are capacitatea de „a dialoga în profunzime cu teologia”[29].

Și de aceea, Preda o găsește deficitară în 3 aspecte de fond.

În primul rând, „opțiunea etico-tehnică”[30] ne face să avem conștiința că trecem de la vechi la nou[31]. Însă toate câștigurile tehnologice ale momentului au și consecințe dramatice[32]. Și autorul reliefează diversele dependențe și riscuri de securitate pe care le-au născut noile tehnologii.

În al 2-lea rând subliniază realitatea neomigrațiilor și dinamica granițelor identitare[33]. Iar dacă neomigrațiile țin de perspectiva globalizantă asupra lumii[34],  în ceea ce privește problema identitară se pledează pentru integrare etnică și de grup și pe toleranța reciprocă[35]. Însă nici acestea nu dau întotdeauna rezultatele scontate.

În al 3-lea rând, postmodernitatea este o epocă amnezică[36], pentru că ea contestă „lecturile valorice ale istoriei”[37]. Însă, în același timp, oferă rescrieri ideologice ale istoriei[38].

Concluzia sa e aceea că trebuie să ne obișnuim „cu rigorile și agenda lumii” și să încercăm să dăm răspunsuri pertinente[39].

 *

66. Sulimanurile

Pe când nu existau produsele cosmetice, românii își pregăteau sulimanurile acasă.

Și prin sulimanuri se înțelegea „diferite substanțe care au de scop să dea feții o coloare artificială voită[40]. O alifie pentru piele, mai pe scurt, pentru femeile care nu aveau o culoare frumoasă a feței[41].

Existau sulimanuri albe și roșii[42]. Și ele se făceau din ceară, din unt, din ceapă[43].

Cârmâzul era folosit în jud. Suceava pentru a face „trandafiri în față”[44].

În jud. Neamț se folosea albușul de ou, amestecat cu smântână, pentru a face fața „moale și netedă” și pentru a o înălbi[45].

Tot în Neamț se folosea zeamă de castravete copt pentru a frăgezi și îmbujora pielea feței[46].

În jud. Bacău se înroșea fața cu o unsoare făcută din coada cocoșului amestecată cu smântână[47].

În Tecuci, pentru o față cu pete și pistrui, se folosea zeama scoasă din frunze de pelin, opărite fără apă[48].

La Râmnicu-Sărat se amesteca albușul de ou  cu apa de colonie și cu lămâie[49].

Iar pentru pete pe obraz se folosea o substanță format din rădăcină și floare de lalea albă, amestecate cu apă de trandafiri[50].


[1] Ion Sachelarescu, Din istoria Bucureștilor. Plumbuita, Ed. Tipografia Cuvântul Românesc, București, 1940, 224 p.

[2] Idem, p. 16.

[3] Idem, p. 23.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 24.

[6] Idem, p. 25.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 26.

[11] Idem, p. 30.

[12] Idem, p. 31.

[13] Idem, p. 32.

[14] Idem, p. 33.

[15] Idem, p. 34.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 35.

[18] Idem, p. 39.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 46.

[21] Radu Preda, Revenirea lui Dumnezeu. Studii social-teologice, col. Universitas, seria Theologia Socialis, nr. 12, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2010, p. 225.

[22] Idem, p. 226.

[23] Idem, p. 227.

[24] Ibidem.

[25] Idem, p. 231.

[26] Idem, p. 232.

[27] Idem, p. 233.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Idem, p. 248.

[31] Ibidem p.

[32] Idem,. 252.

[33] Idem, p. 263.

[34] Idem, p. 265.

[35] Idem, p. 268.

[36] Idem, p. 274.

[37] Idem, p. 275-276.

[38] Idem, p. 277.

[39] Idem, p. 278.

[40] S.[imion] Fl.[orea] Marian, Tudor Pamfile, Mihai Lupescu, Cromatica poporului român, ed. îngrij., pref. și note de Petre Florea, Ed. Saeculum I. O., București, 2002, p. 226. Cartea are 367 p.

[41] Ibidem.

[42] Ibidem.

[43] Idem, p. 230.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem.

[48] Idem, p. 231.

[49] Ibidem.

[50] Idem, p. 232.

Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [53]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

  *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

  O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

 în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

    *

    vol. 1

***

2. 13. Cartea I Esdras[1]

Slujitorii templului, pentru a sluji cele sfinte, se sfințeau pe ei înșiși Domnului [1, 2]. Pentru că ei slujeau Domnului Dumnezeu [1, 4; 1, 25; 6, 1; 8, 63; 9, 8; 9, 39; 9, 46].

Faptele lui Iosias s-au îndreptat înaintea Domnului, în inimă plină de evlavie [en cardia pliri efsevias] [1, 21]. Pentru că îndreptarea în fața lui Dumnezeu e tocmai adâncirea în evlavia față de El.

Pe când, dimpotrivă, a păcătui și a face lucruri neevlavioase înseamnă a face rele întru Domnul [1, 22; 8, 89]. A face fapte care atentează la relația noastră cu Dumnezeu.

De aceea și „Domnul S-a ridicat peste Israil” [tu Chiriu anestisan ipi Israil] [1, 22]. Cu sensul că le-a stat împotrivă sau i-a pedepsit pentru păcatele lor.

Dumnezeu îi trimite pe oameni să facă un anume lucru [1, 25]. Și El este împreună cu cei pe care îi trimite [1, 25] și îi îndeamnă/ îi grăbește [1, 25] spre împlinirea lucrului.

În ed. Biblia de la 1688 s-a tradus Chirios met’ emu epispefdon estin [1, 25] prin „Domnul cu mine sârguind iaste”. Traducere preluată și în ed. BOR 1988.

Noi am traduce aici expresia grecească prin Domnul este cu mine [ca] Cel care îndeamnă/ grăbește. Sensul acesta se regăsește și în ed. BOR 2001: „cu mine este Domnul și El mă mână înainte”. În VUL avem „Dominus mecum est festinans [Domnul este cu mine [ca] Cel care grăbește].

Și nu trebuie să ne împotrivim celor pe care Domnul îi trimite [1, 25].

Cuvintele Profetului Ieremias erau „din gura Domnului” [1, 26; 1, 45]. Iar Ioachim a făcut răul înaintea Domnului [1, 37]. La fel a făcut și fiul lui [1, 45].

Dumnezeul părinților [1, 48; 4, 62; 9, 8] lor a trimis pe Îngerul Lui ca să-i cheme [1, 48]. Dar ei își băteau joc de trimișii Lui și îi batjocoreau pe Profeții Lui [1, 49]. De aceea Domnul S-a mâniat pe ei [1, 49; 8, 85] și i-a dat pe mâna haldeilor [1, 49], „întru plinirea cuvântului Domnului [spus] în gura lui Ieremias” [1, 54; 2, 1].

Pentru că de aceea se împlinesc cuvintele Profeților: căci ele sunt cuvinte de la Domnul. Sunt spuse de El prin gura lor.

Domnul a ridicat duhul lui Chiros [2, 1]. Și El este Domnul lui Israil și Domnul Cel Preaînalt [2, 2]. Și Domnul îi arată pe împărați [2, 2] și tot El a cerut rezidirea templului [2, 2]. Pentru că „Domnul a locuit în Ierusalim” [2, 3].

Domnul a ridicat duhul [2, 5] tuturor celor care au venit să rezidească casa Domnului. Și prin ridicarea duhului se înțelege aici umplerea lor de har, de râvnă pentru zidire.

După o apologie fulminantă a lui Zorobabel pentru adevăr, acesta Îl numește pe Dumnezeu: „Dumnezeul adevărului [o Teos tis alitias]” [4, 40]. Iar împăratul Darios, după care și Zorobabel, Îl numește Împăratul cerului [4, 46; 4, 58].

De la Domnul e victoria/ biruința [4, 59] și înțelepciunea [4, 59; 4, 60; 8, 23]. Și a Lui e slava [4, 59]. Domnul e Stăpânul părinților [4, 60]. Și El ne dă odihnă și ușurare [4, 62].

Harul este de la Domnul [6, 5; 8, 77]. Și El e Cel care ne arată bunăvoință [episcopis] [6, 5] în timpul încercărilor.

Domnul este Cel care a făcut cerul și pământul [6, 12]. Și El este Domnul Cel ceresc al lui Israil [6, 14] și Dumnezeul Cel Preaînalt [6, 30; 8, 19; 8, 21; 9, 46]. Iar prin porunca Lui se împlinesc toate [7, 4].

Trebuie să Îl căutăm pe Domnul [7, 13], căci El schimbă planurile oamenilor [7, 15] și ne întărește mâinile spre lucrurile Sale [7, 15].

Domnul ne dă să avem o călătorie bună [8, 6; 8, 50]. Și toate pe care le facem trebuie să fie după voia Domnului [8, 16; 9, 9]. Pentru că El este singurul Domn [8, 25] și El dă în inima oamenilor ca să cinstească casa Lui [8, 25].

Avem curaj bun [eftarsis] cu ajutorul Domnului Dumnezeu [8, 27]. Iar rugăciunea și postul se fac înaintea Domnului [8, 49].

Tăria Domnului este cu cei care Îl caută pe El „întru toată îndreptarea” [is pasan epanortosin] [8, 52]. În toată îndreptarea vieții lor după cuvintele Domnului. Iar după rugăciunea către Domnul, ei L-au găsit ca fiind milostiv [8, 53].

Mâna cea puternică a Domnului [tin cratian hira tu Chiriu] e peste noi și ea ne mântuiește de tot vrăjmașul [8, 60].

Rușinarea înaintea Domnului e din cauza păcatelor noastre [8, 71-72]. Din cauza lor ne rușinăm de la fața Domnului [8, 71]. Pentru că păcatele noastre se înmulțesc peste capetele noastre iar necunoașterile noastre se ridică până la cer [8, 72].

De la Domnul însă este mila [8, 75] pentru ele. Și El ne descoperă pe luminătorul [fostira] nostru în casa Domnului [8, 76]. Adică pe omul duhovnicesc.

Dar sintagma Luminătorul nostru este și o profeție mesianică, pentru că se referă la Hristos Dumnezeu, la Cel care S-a descoperit pe Sine adesea în casa Domnului. Care a vorbit despre Sine în templu.

Pentru că numai luminătorul duhovnicesc, omul plin de harul lui Dumnezeu, poate „să ne dea hrană în vremea robiei noastre” [8, 76]. Hrană duhovnicească, hrana adevărului dumnezeiesc.

Domnul nu ne părăsește [8, 77]. El ușurează [ecufisas] păcatele noastre [8, 84] și ne face să avem din nou rădăcină [rizan] [8, 84]. Înrădăcinare în viața cu El. Ba, mai mult, noi suntem rădăcină [8, 84; 8, 85] și sămânță [8, 84] îngăduite de Dumnezeu.

Trebuie să dăm mărturisire și slavă Domnului Dumnezeului părinților noștri [9, 8]. Pentru ca să nu cunoaștem urgia Lui [9, 13].

În 9, 46 avem cea mai extinsă sintagmă teologică a cărții prin care Sfântul Esdras Îl numește pe Dumnezeu. Și anume el a adus binecuvântare Domnului Dumnezeului Celui Preaînalt, Dumnezeului Savaot Pantocratorul [to Chirio Teo Ipsisto Teo Savaot Pantocratori].

Închinarea se cuvine Domnului [9, 47], pentru că „ziua Domnului este sfântă” [9, 52]. Iar Cel ce ne va slăvi [doxasi] este Domnul [9, 52]. Aceasta fiind o altă profeție referitoare la îndumnezeirea Sfinților.

*

2. 14. Cartea Susanna[2]

Susanna era foarte frumoasă și cu frica lui Dumnezeu [1, 2]. De aceea, atunci când a fost îndemnată să desfrâneze, ea a ales să nu păcătuiască înaintea Domnului [1, 23].

În momentul când s-a adus mărturie mincinoasă împotriva ei, Susanna „a căutat întru cer”, pentru că „inima ei nădăjduia către Domnul” [1, 35].

Iar în timpul judecății ea a strigat cu glas mare către Dumnezeul Cel veșnic [1, 42] și Cunoscătorul celor ascunse [ton cripton Gnostis][3] [1, 42]. Pentru că El cunoaște toate mai înainte de facerea lor [1, 42].

Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu numai că a făcut și face toate ci El cunoaște toate mai înainte ca să le facă, după cum știe tot ce se va petrece cu creația Sa odată cu facerea ei. Pentru că El are o cunoaștere anterioară și posterioară facerii lumii.

Dumnezeu cunoaște minciunile spuse la adresa noastră [1, 43]. Și El a ascultat glasul ei [1, 44] și de aceea a ridicat duhul cel sfânt al lui Daniil, care pe atunci era un copil [1, 45].

Și văzând cum vorbește copilul Daniil, bătrânii poporului au înțeles că Dumnezeu i-a dat bătrânețe [presvion] [1, 50]. Adică i-a dat darul dumnezeiesc de a judeca înțelept ca un bătrân.

Îngerii lui Dumnezeu ascultă de El [1, 55] și ei îi nimicesc pe cei mincinoși [1, 59]. Pentru că Dumnezeu îi mântuiește pe cei care nădăjduiesc către El [1, 60].

*

2. 15. Cartea Vil[4]

Daniil nu se închina idolului Vil [1, 3] ci Dumnezeului lui [1, 4]. Iar Dumnezeul lui este Dumnezeul Cel viu [1, 5; 1, 25], Cel care a făcut cerul și pământul și Care are stăpânirea [chiriian] a tot trupul [1, 5].

Domnul Dumnezeu [1, 25] este Dumnezeul Sfântului Daniil.

Iar Îngerul Domnului l-a luat de creștetul capului [tis corifis] pe Sfântul Profet Amvacum [1, 35-36] și „ținându-l de părul capului lui l-a pus pe el în Babilon, deasupra gropii, în repeziciunea duhului lui” [1, 36].

Loc în care ni se revelează faptul că, în mod dumnezeiește, oamenii pot călători sau se pot deplasa cu o repeziciune uluitoare. Sau că așa se deplasează acum Îngerii și Sfinții lui Dumnezeu, pentru ca să împlinească voia Lui.

Dumnezeu a ajutat pe un Profet al Său prin intermediul altui Profet. Pentru ca să îi învețe pe amândoi despre purtarea Lui de grijă față de Sfinții Săi. De aceea și Amvacum îi prezintă lui Daniil mâncarea pe care i-a adus-o ca pe una trimisă lui de Dumnezeu [1, 37].

Dumnezeu Și-a amintit de Daniil [1, 38], pentru că El nu îi părăsește pe cei care Îl iubesc pe El [1, 38]. Și în timp ce Daniil mânca, Îngerul Domnului l-a readus îndată pe Amvacum la locul lui [1, 39].

Căci Domnul Dumnezeu este mare și nu este altul în afară de El [1, 41].


[1] Acesta e numele cărții în LXX: I Esdras.

În Biblia de la 1688 titlul cărții este Esdra și începe la p. 640.

În ed. BOR 1988 ea se numește Cartea a treia a lui Ezdra și începe în p. 952. Tot cu titlul Cartea a treia a lui Ezdra o găsim și în ed. BOR 2001 și începe de la p. 1254.

[2] Urmărim ediția Susanna TH pentru că aceasta a fost tradusă și în ed. Biblia de la 1688 și în ed. BOR 1988 și 2001.

În ediția de la 1688, titlul cărții e următorul: A Sosannei Istorie, de la începătura lui Daniil osebită, pentru că nu iaste ea, ca și poveastea ceaea cu bălaurul Vil, în cărțile evreilor.

În ed. BOR 1988 și 2001: Istoria Susanei.

[3] Sintagmă unică în LXX.

[4] Urmărim ediția Vil TH pentru că ea a fost tradusă în ed. Biblia de la 1688, în ed. BOR 1988 și în ed. BOR 2001.

În ed. 1688 poartă titlul: Pentru a Bălaurului Vil topire. De la săvârșitul lui Daniil rumtă pildă.

În ed. 1988: Istoria omorârii balaurului și a sfărâmării lui Bel (luată de la sfârșitul cărții lui Daniel).

În ed. 2001: Bel și Balaurul.

Pe bandă rulantă

  • Flickr s-a relansat, când nu mai speram să o facă! Și de la 199 fotografii gratuite cât ne oferea prin 2007…acum ne oferă un terabait gratuit pentru fotografii. Un spațiu uluitor pentru depozitarea fotografiilor noastre la nivel online.
  • Mircea Platon vorbind despre strategia megalomană a politicii germane. „O dovadă în plus a impotenţei morale, intelectuale şi funcţionale a elitelor noastre ne e oferită de faptul că întreg acest cadru politic al „miracolului” economic german a fost creat de elitele germane pe baza ideii că, altminteri, „vin ruşii”. În anii 30, Hitler ameninţa Europa că vin ruşii. Şi i-a mers: Vestul a închis ochii şi a pus umărul la multe din potlogăriile Cancelarului cu cearcăne şi mustăcioară ridicolă. În timpul Războiului Rece, Adenauer ştia că americanii sunt speriaţi că „vin ruşii”. Şi a negociat refacerea Germaniei pe baza acestei panici: ca şi în anii 30, o Germanie puternică era considerată singura stavilă în calea „năvălitorilor” de la Est”. 
  • Contul meu și al doamnei preotese pe Flickr.
  • Steagul record al Antenei 3: „uriaşul drapel are o lungime de 330 de metri, o lăţime de 220 de metri şi cântăreşte 5 tone. Steagul a fost desfăşurat de o echipa de 200 de persoane pe Aerodromul Clinceni”.
  • Harta Monumentelor Istorice din București.
  • Radu Preda: „De la energia atomică la dependenţa electronică şi de la secularizare la experimentele genetice – Biserica este chemată să ofere un răspuns, să aibă o poziţie şi să propună, de ce nu, o soluţie. În contextul actual, marcat de complexitate şi noutate, Sfinţii Părinţi sunt repere obligatorii, dar nu pot substitui propria muncă de reflecţie şi, să o spunem direct, propria noastră responsabilitate. Tentaţia unora de a se refugia în spatele Părinţilor, evitând confruntarea cu istoria, reprezintă de aceea o gravă boală spirituală”.
  • Bookfest 2013 (29 mai-2 iunie).

Page 1 of 13

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén