Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 2 mai 2013 Page 1 of 2

The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian [80]

Here, parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 66, 67, 68, 69, 70, 71, 72, 73, 74, 75, 76, 77, 78, 79.

***

In the finale of the ethical Discourse 15, putting in antithesis the interiority of unworthy priest confessor with of the one in which dwells the Ghost of God and Which is his priestly worthiness itself, our Father says:

„If the one quiets and the first-standing of others and the teacher of others does not know all this [of deification] the thread of hair/ full, then nor the one who seems that quiets is not hesychast, but sits in nescience, closed only with the body and nor the one who seems that is first-standing is not first-standing, but, walking in the path which he does not know, or rather, outside of this path, he throws them, together with him, in the precipice of eternal fire.

Nor the one who seems that he teaches is not a teacher of others, but he is a liar and a deceiver, for that he does not have in him the true wisdom, on our Lord Jesus Christ.

But what must be said really, about some as these, in which regards [the power] of to bind and to loose [tu desmin che liin], when those who have in themselves on the Holy Ghost, Who forgives sins, tremble not to do something against the thought of the One who is in them and speaks in them?

But who is so crazy and taken of a boldness so great, that to say and to make the things of Ghost before as he to receive the Ghost and to serve those of God without the power of God?”[1].

Is observed very limpid the fact, that Symeon speaks here about the feeling of the Ghost, in they themselves, by clerics and about a real bearing of the grace of priesthood, into consciousness, by each in part.

The Cheirotonia, so after how lived it Symeon, means the real coming, felt interior, conscientious of the Holy Ghost in the frame of legal cheirotonia, when we stand in knees, under the hands of cheirotoner archiereus and the keeping, throughout our entire life, of real feeling of this divine fire, who descended upon us then.

For that Symeon has experienced in real mode and he was experiencing the presence and the work of cheirotonia’s grace into him and in those whom he shepherded them and he increases them into ghostuality, he knew that it is and should be a common experience, quotidian, for each cheirotoned cleric, by Christ, in Church.

The feeling of grace, repeats invariably Symeon, is the true impartation of God and of Mysteries of His Church and without this does not exist the christian life, but a surrogate of life, a pseudo churchly life, lived in parasitical mode.

Just therefore, Symeon asks from himself and from all members of the Church a real experience with God, which is made through the continue repentance:

„For was not ever heard, nor is written in the Divine Scriptures to receive someone the sins of other and to account for him, without as the one who has sinned to be shown, first, fruits worthy of repentance, proportional with the kind of sin and without to have put at its basis his fatigues[2].

If the profile of true priest confessor must be that of a bearer of the Ghost into consciousness, the profile of true penitent is that of a worker, together with the Ghost, at the straightening of self.

Both human members of the Mystery of Holy Confession are, in symeonian theology, conscious of the presence of grace in their being and of the absolute necessity of God’s forgiveness, refelt as abundant filling of Holy Ghost.

Their personal relations with God are intersecting with their relation of confessorghostual son, making from this latter the most expressive inter-human relation, substantiated on the presence of Trinity’s grace in their life, but and on that of conscience of common responsibility for their salvation.

Every detail of the relation with God and of relations which imply the ghostuality sits, in symeonian theology, under the seal of the presence of grace and of the largest and of plenary personal fulfillment.


[1] SC 129, The Ethical Discourses, XV, 180-196, p. 456-458 / Ică jr. 1, p. 405-406.

[2] Epistles, I, apud Ică jr. 3, p. 309.

Pastorala pascală a PS Ambrozie Meleacă [2013]

O găsiți aici, în PDF, 24 de p.

Pastorala pascală a PS Sebastian Pașcanu [2013]

HRISTOS  ŞI  PILAT

Scrisoare Pastorală la Învierea Domnului – 2013

*

† SEBASTIAN

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu,

Tatăl nostru,

iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Între cei care s-au făcut părtaşi răstignirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe cruce a fost şi un personaj care ar putea părea multora cel mai puţin vinovat de acest supliciu, chiar dacă el a pronunţat formal sentinţa condamnării la moarte a Domnului.

Este vorba de guvernatorul roman Ponţiu Pilat.

Spun ar putea părea, pentru că superficialitatea de care a dat dovadă acela în aşa zisul proces intentat lui Iisus nu-l poate scuza în niciun fel, iar gestul simbolic al spălării mâinilor (Mt. 27, 24) este departe de a-i fi adus purificarea de care a simţit nevoia atât de mult.

Pronia divină a încercat, de altfel, prin coşmarul provocat soţiei sale în vis (Mt. 27, 19), să trezească în demnitar spiritul de dreptate, dar, în final au biruit tot frica pierderii propriului scaun, oportunismul şi slalomul politic (In 19, 12-13 şi Mc. 15, 15).

Astfel, vrând-nevrând, Pilat a rămas în istorie prin faptul de a nu fi putut gestiona decât spre moarte soarta Celui ce, deşi îl convinsese de nevinovăţia Sa (Lc. 23, 14-16), a trebuit totuşi să fie condamnat pentru vina de a-i fi deranjat prea mult pe iudei şi de a nu-i fi interesat deloc pe romani. Ba, poate că într-un fel le-a convenit acestora din urmă, pentru că a reînnodat prietenii pierdute (Lc. 23, 12) şi a adus „linişte” în rândul mulţimilor (Mc. 15, 15).

Dreptslăvitori creştini,


Superficialitatea şi prefăcătoria lui Pilat, oricât de nevinovat ar părea acesta de moartea Domnului, până la urmă nu pot fi decât condamnabile şi reprobabile, căci, la ce bun raţiunea dacă, atunci când trebuie să luăm decizia corectă, ne uităm mai mult în jur decât la faptul propriu-zis ce trebuie judecat?

Care mai este demnitatea unei funcţii, dacă aceasta poate aduce „linişte” doar cu preţul crimei? De ce a mai trebuit improvizat discursul perfid şi s-a mai mimat judecata, dacă hotărârea fusese deja luată? Acestea sunt întrebările pe care istoria i le pune şi astăzi lui Pilat, iar el trebuie să răspundă fără a se tot scuza cu pacea, altminteri însângerată de sentinţa abominabilă a răstignirii.

Atitudinea conjuncturală şi oportunismul guvernatorului, mai temător pentru propria funcţie decât de Dumnezeu Însuşi, ne provoacă furori într-o lume în care vedem adeseori şi astăzi persoane cu atitudini atât de cameleonice, care, de dragul parvenirii, îşi leapădă nu doar verticalitatea, dar şi crezul şi convingerile.

Odată ajunşi pe anumite funcţii, prieteni de-ai noştri de ieri iau forma vasului de „aramă sunătoare şi chimval zăngănitor (1 Cor. 13, 1), cu o râvnă pe măsura privilegiilor scontate, uitând prea uşor că dreptatea este mai sfântă decât pacea ruşinoasă, iar demnitatea este mai valoroasă decât dulceaţa trecătoare a avantajelor materiale.

Atât Pilat, cât şi dregătorii de astăzi, bieţi trecători prin diferite funcţii, ar trebui să ştie că Dumnezeu nu poate fi negociat; că dreptatea, credinţa şi viaţa sunt valori ce nu pot fi date „la schimb”, pentru că au egală doar veşnicia, iar aceea nu poate fi răscumpărată decât prin puterea de a zice da-ului DA şi nu-ului NU, fie şi cu plata unui preţ pe măsură.

Slalomul politic de care a dat dovadă Pilat la judecarea Domnului nu poate decât să ne îngreţoşeze astăzi, într-o lume în care politica riscă să se transforme tot mai mult în oarbă şi iresponsabilă disciplină de partid, demnitatea persoanei fiind răscumpărată tot mai uşor cu „demnităţi” efemere, iar conştiinţa fiind adormită prea repede cu privilegii complice.

Am ajuns să trăim astăzi, aşadar, vremuri în care numele lui Dumnezeu este considerat inutil, periculos şi păgubos, căci numai aşa se poate explica fuga multora de El şi de prezenţa Sa nu doar în preconizata Constituţie a ţării, dar şi în viaţa şi activitatea lor de zi cu zi.

Jură aleşii noştri credinţă ţării în numele Domnului la primirea funcţiilor, pentru ca apoi să fugă de El, după cum bate „vântul european”!… Unde vom ajunge, dragii mei, fără Dumnezeu?… Până când vom lua modele pe oportunistul Pilat, pe iresponsabilul rege Irod, pe viclenii Anna şi Caiafa şi pe trădătorul de Iuda − vinovaţi cu toţii de moartea nedreaptă a Domnului? Cât de mult ne vom negocia credinţa, adaptându-o cu slugărnicie indicaţiilor străine, care au proclamat de mult „nivelarea”, sub masca perfidei „egalităţi de şanse”, şi corectitudinea politică în schimbul Adevărului şi Vieţii (In. 14, 6)?…

Drept aceea, astăzi, când sărbătorim cu toţii Învierea lui Hristos, să luăm speranţă de Înviere şi pentru noi!…

Să nădăjduim că la cârma neamului nostru creştin nu vor mai fi mult timp guvernatori ca cei de teapa lui Pilat, ci oameni loiali ţării, credincioşi, responsabili şi cinstitori de Dumnezeu, căci El este singurul care mai poate întoarce poporul acesta din drumul greşit pe care a luat-o!

Să-I cerem Domnului iertare pentru moartea Sa şi să-I aducem cu recunoştinţă slavă pentru Învierea Sa, căci Învierea Lui este şi chezăşia învierii neamului nostru, atât de încercat în aceste vremuri de condamnabil oportunism, mimetism şi indiferentism.

Să petrecem Sfintele Paşti cu Hristos Cel Înviat, pentru că El este puternic asupra morţii şi asupra vieţii noastre, asupra menirii şi asupra conştiinţei noastre, Amin.

Hristos a înviat!

Al vostru de tot binele doritor,

† SEBASTIAN

Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

Pastorala pascală a ÎPS Teodosie Petrescu [2013]

Învierea Domnului – cale și putere a învierii noastre

*

† Teodosie,
prin Harul lui Dumnezeu Arhiepiscop al Tomisului,

Iubitului nostru cler, cinului monahal și dreptcredincioșilor creștini, har și pace de la Hristos Cel înviat, slăvit împreună cu Tatăl și Duhul Sfânt, iar de la noi, părintească binecuvântare.

Hristos a înviat!

Unde îţi este, moarte, biruinţa ta?
Unde îţi este, moarte, boldul tău?
(I Corinteni 15, 55)

Iubiţi credincioşi,

Întru această binecuvântată și sfântă zi când „toate s-au umplut de lumină și cerul și pământul și cele dedesubt” suntem chemați, deopotrivă ierarhi și preoți, monahi și mireni la înălțarea duhovnicească a simțirilor noastre pentru a contempla și slăvi minunea Învierii lui Hristos și, prin ea, trecerea noastră a tuturor din întuneric la lumină și din moarte la viață.

Fundament al credinței creștine și al propovăduirii apostolice (I Corinteni 15, 14) Învierea reprezintă nu doar lucrarea tainică prin care Fiul lui Dumnezeu dăruiește în chip desăvârșit slava dumnezeirii Sale firii omenești asumate din pântecele fecioresc al Născătoarei de Dumnezeu, ci și trecerea noastră, a tuturor, împreună cu El, din moarte la viață.

Dacă Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, El pentru noi S-a întrupat că să ne arate puterea smereniei celei dumnezeiești; dacă și-a dat sufletul prin Jertfa de pe Cruce, El pentru noi a murit spre a ne învăța că omul cel nou nu se naște până nu moare omul cel vechi al păcatului și dacă a înviat, El pentru noi a ieșit din mormânt să ne arate starea pe care o vom dobândi cu toții prin credința cea întru El.

Toată lucrarea Fiului lui Dumnezeu în lume, de la Întrupare și până la Înălțare, a fost îndreptată spre toți oamenii din toate timpurile, iar sfințirea firii Sale omenești, împlinită prin jertfă și înviere, este o sfințire a noastră a tuturor, la care suntem chemați spre a o primi, în Biserică, prin Sfintele Taine.

Ca sărbătoare a luminii şi ca praznic al vieții, Învierea ne cheamă pe toți „să prăznuim omorârea morții” (Sfântul Ioan Damaschin), să slăvim atât biruința asupra morții, cât și biruința asupra păcatului, ca cel din care decurge moartea (Romani 5, 12) și prin care omul se depărtează de viața cea adevărată. Moartea nu este pentru om, dar nici omul nu este pentru păcat.

Aducându-l la ființă din țărâna pământului pe Adam, Dumnezeu nu i-a hărăzit acestuia o viețuire spre moarte, nu l-a creat pentru a-l omorî, ci pentru a viețui veșnic în comuniune cu întreaga creație și cu Sine. Învrednicit a purta un „suflet viu” (Facere 2, 7), omul nu a primit doar puterea viețuirii biologice, asemenea ființelor necuvântătoare, ci s-a făcut sălaș al harului Duhului Sfânt, ce-l făcea plin de Viața cea adevărată.

Aceasta înseamnă că puterea vieții celei fără de moarte Adam nu o avea prin sine, ci prin Dumnezeu, primind-o de la El prin ascultarea și comuniunea cu El, ca Izvor al vieții. Viața cea adevărată vine doar de la Dumnezeu și fără prezența și lucrarea Lui totul este întuneric, nefericire și moarte.

Frați creștini,

Omul este o ființă în care se îmbrățișează cerul și pământul, creatul, cu necreatul, dumnezeiescul cu omenescul. Păcatul însă l-a scos pe om din comuniunea cu Dumnezeu, care este izvorul vieţii, de aceea înţelegem de ce păcatul este aducător de moarte.

Prin păcat omul îl alungă pe Dumnezeu din viața sa și se aruncă singur în brațele morții. Moartea însă nu este numai acea despărțire a sufletului de trup, pe care o plângem și de care ne înfricoșăm şi ne-o dorim a fi cât mai departe în viața noastră, ci există o moarte a sufletului, o moarte la care puțini se mai gândesc astăzi și de care mai puțini se înfricoșează. Aceasta se întâmplă pentru că omul contemporan nu mai are nevoie de Dumnezeu, de vreme ce tehnica și știința Îl pot înlocui cu succes.

Omul de astăzi consideră că doar viețuirea biologică este cea adevărată și care trebuie întreținută cu orice preț, iar relația cu Dumnezeu, dacă apare vreodată, este redusă la împlinirea unor dorințe vremelnice. Ceea ce nu înțelege el este că însăși viețuirea biologică are ca suport viețuirea duhovnicească și că o existență din care prezența lui Dumnezeu este exclusă duce în mod inevitabil la o viață lipsită de sens, la o frământare care, de multe ori, sfârșește în deznădejde și chin sufletesc. De aceea, Hristos Domnul ne îndeamnă zicând: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33).

Dumnezeu, veșnică Iubire și Viață, nu dorește ca omul să aibă parte nici de moartea sufletească, prin despărțirea de Sine, nici de moartea trupească, consecința morții sufletești, motiv pentru care El trimite în lume pe Fiul Său Cel Unul Născut „ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 15). Astfel, în Hristos și prin El, noi primim izbăvire din moartea sufletească și trupească, iar învierea Sa din morți este tocmai semnul împlinirii acestei vindecări pentru întreg neamul omenesc.

Hristos este „Învierea și Viața” (Ioan 11, 25) pentru că prin moartea Lui este omorâtă moartea noastră și prin învierea Lui suntem și noi ridicați la viața cea nouă și adevărată. Această viață adevărată pe care o primește omul de la Hristos este cea care îl face să fie viu și dincolo de mormânt, după cuvântul Mântuitorului spus Martei înainte de învierea lui Lazăr: „Cine crede în Mine chiar de va muri viu va fi” (Ioan 11, 25).

Dar, de harul Învierii lui Hristos, care aduce viața cea adevărată și din care izvorăște însăși puterea învierii noastre, omul nu se împărtășește decât în Sfânta Biserică. La rândul ei, aceasta nu este o realitate deosebită de Sine, ci Însuși Trupul Său tainic în care fiecare dintre noi „suntem părtași ai trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui” (Efeseni 5, 30).

Cu alte cuvinte, Hristos a înviat, dar roadele învierii Lui, ca cele ce produc învierea noastră, ridicarea la o viață nouă, ne sunt împărtășite prin dumnezeieștile Taine în Biserică. În Biserică omul este chemat la Înviere, la viață cea nouă de după înviere, doar dacă mai întâi moare asemenea și împreună cu Hristos, cum se cântă și într-una din cântări: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase. Astăzi mă scol împreună cu Tine, înviind Tu.”

Iubiți fii duhovnicești,

Precum învierea lui Hristos este arvună a învierii noastre, tot astfel învierea noastră sufletească ce se petrece în Biserică, prin împărtășirea de harul dumnezeiesc prin Sfintele Taine, este arvuna învierii noastre trupești de la sfârșitul veacurilor.

După mărturisirea Mântuitorului, învierea trupurilor de la sfârșitul veacurilor este destinată tuturor oamenilor, fie drepți, fie păcătoși, dar acea lumină sau slavă a învierii nu va fi percepută de toți la fel: unii o vor simți ca lumină lină, pricinuitoare de veșnică fericire, alții ca foc mistuitor și chinuitor, pricinuitor de veşnică nefericire. De aceea, condiția participării la slava învierii de la sfârșitul veacurilor spre fericire și nu spre osândă, este de a fi mai întâi vii sufletește, de a fi în „lumină spre a vedea lumina” (Psalmul 35, 9).

Dacă învierea obștească se împlinește din voința și prin lucrarea lui Dumnezeu, învierea noastră sufletească proprie stă în voința și în lucrarea noastră. Prin pocăință, credință și viață curată, primind în Biserică dumnezeieștile Taine, noi ne pregătim pentru a percepe în chip îndumnezeitor slava învierii.

Astfel, în înviere se împlinește nu doar lucrarea lui Hristos, ci și lucrarea Bisericii, pentru că ea are misiunea ca în veacul acesta să-i pregătească pe oameni pentru veacul viitor, pentru ca slava dumnezeiască a împărăției lui Dumnezeu ce va învălui întreaga creație să nu fie pentru ei un foc care mistuie, ci lumină care luminează veșnic, strălucind iubirea Sfintei Treimi.

Această lumină sau slavă nu este o realitate deosebită de ființa dumnezeirii Celei în Treime preaslăvite și cu atât mai puțin o lumină creată, precum lumina soarelui celui simțitor, ci este Însuși Dumnezeu (I Ioan 1, 5).

Pe aceasta au văzut-o „pe cât li se putea” (troparul praznicului Schimbării la Față) Sfinții Apostoli pe Muntele Taborului, la Schimbarea la Față și tot ea a fost cea care i-a aruncat la pământ pe soldații ce păzeau mormântul în noaptea învierii.

Când Hristos a spus că este „lumina lumii” (Ioan 8, 12), nu s-a referit la o lumină metaforică, ci tocmai la puterea dumnezeirii Sale percepută de om ca lumină fără început și fără sfârșit, acea lumină necreată și veșnică ce a transfigurat prin înviere și trupul Său făcându-l lumină, adică îndumnezeindu-l.

De aceea, prin înviere Hristos nu doar își ridică trupul din mormânt, nu doar îl readuce la viață, așa cum s-a întâmplat cu fiica lui Iair, cu fiul văduvei sau cu Lazăr, ci îl umple de puterea harului dumnezeiesc și îl transfigurează dăruindu-i calitățile nestricăciunii, fără însă a înceta să fie și trup.

Omenescul din Hristos primește cele ale dumnezeirii și îşi asumă modul de viață dumnezeiesc, fără a fi topit în nesfârșitul dumnezeiesc și fără a înceta să fie omenesc.

Ba mai mult, în trupul omenesc al lui Hristos înviat și îndumnezeit vedem împlinirea raţiunii pentru care omul a fost adus la fiinţă. Însuși Adam, dacă nu ar fi căzut în păcat, ar fi trebuit, prin păzirea poruncilor și comuniunea cu Dumnezeu, să se ridice și pe sine și întreaga creație la starea trupului lui Hristos de după Înviere. Scopul a fost mereu același, sfințirea omului și a creației, dar păcatul și moartea au făcut însă ca modul dobândirii acestei slave îndumnezeitoare să fie diferit.

Astfel, adevărul mântuitor al Învierii ne învață că trupul omului și materia, în general, nu sunt destinate distrugerii, întoarcerii în neființă, așa cum socotesc unii, ci transfigurării prin lumina învierii lui Hristos, lucru pe care Biserica îl mărturisește prin grija pe care o poartă trupului omenesc și după despărțirea acestuia de suflet prin moarte.

Trupul chiar despărțit de suflet rămâne o realitate creată de Dumnezeu și destinată unui scop ce nu se epuizează în moarte. Așa se explică de ce în Biserica Ortodoxă trupul celui adormit nu este lepădat, imediat după moarte, ca un obiect neînsuflețit şi netrebuincios sau dat incinerării, ci este spălat de rudenii, este tămâiat de preot și introdus în biserică ca pridvor al împărăției lui Dumnezeu, iar slujba înmormântării nu este decât o celebrare a trecerii la viața cea veșnică, adusă de Hristos prin învierea Sa din morți.

Mai mult, viața cea nouă întru Hristos nu înseamnă o revărsare a luminii dumnezeiești doar asupra sufletului, ci și asupra trupului, așa încât sfințenia să umple întreaga ființă a omului precum se poate vedea în moaștele sfinților, mărturii vii atât ale puterii lui Dumnezeu, cât mai ales ale Învierii și ale vieții veșnice. Sfântul Apostol Pavel spune că trupul omului este „templu al Duhului Sfânt” (I Corinteni 16, 9), iar în moaștele sfinților noștri avem mărturia vie a lui Dumnezeu, că suntem chemați la nestricăciune și viață veșnică, o stare de care omul se poate împărtăși în parte în această viață și în chip desăvârșit în împărăția cerurilor.

Dreptmăritori creştini,

Învierea lui Hristos este „praznic al praznicelor și sărbătoare a sărbătorilor” pentru că cinstirea ei nu ne leagă doar de momentul istoric petrecut acum două mii de ani, ci actualizându-l pe acesta suntem proiectați în veacul viitor al învierii și transfigurării întregii creații.

După cum Adam cel vechi, căzând în păcat, a atras blestemul asupra firii sale și asupra întregii creații, tot astfel Adam cel Nou, Hristos, atrage la viață prin firea Sa omenească îndumnezeită nu doar întreaga omenitate, ci și întreaga creație neînsuflețită așa cum mărturisește Sfântul Apostol Pavel când spune că: „făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii” (Romani 8, 21) și cum cântăm cu toții în perioada praznicului: „Acum toate s-au umplut de lumină, și cerul și pământul și cele dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura învierea lui Hristos, întru care s-a întărit.

În acest sens se explică și actul liturgic al săvârșirii slujbei Învierii în afara bisericii, act care manifestă simbolic și în același timp real tocmai slava care se răspândește din Trupul lui Hristos, Biserica, spre întreaga creație, în întunericul lumii: „Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 5).

Numai în această perspectivă, care pune în centrul istoriei actul Învierii ca arvună nu doar a învierii noastre, ci și ca sămânță a creației celei noi și a împărăției celei veșnice, înțelegem și afirmația Sfântului Maxim potrivit căreia „cel ce a învățat înțelesul ascuns al Învierii cunoaște rostul pentru care Dumnezeu de la început a făcut tot ce există”.

De aceea, apropierea noastră de acest praznic al praznicelor trebuie să fie pe măsura importanței lui. Cu toții vorbim întru aceste zile de lumina Învierii, de bucuria adusă de Hristos prin biruința asupra morții, dar la această lumină aducătoare de bucurie nu se poate ajunge decât trecând mai întâi prin întunericul morții.

Dacă pentru Hristos acest întuneric a însemnat coborârea cu sufletul la iad și sfărâmarea puterii lui, pentru noi, moartea înseamnă lucrarea duhovnicească de a omorî pe omul cel vechi din noi, omul păcatului.

Hristos a omorât prin moartea Lui moartea ca și noi să putem, prin El și cu El, să omorâm păcatul în noi ca izvorâtor al morții. Acesta este și motivul pentru care Învierea este precedată de Postul Mare, o perioadă în care creștinul trebuie ca prin post, rugăciune și milostenie să simtă puterea Jertfei aducătoare de viață a lui Hristos. Căci ce sunt oare aceste lucrări dacă nu jertfa noastră înaintea Lui, așa cum cântăm în Săptămâna patimilor: „Pregătește-te suflete înainte de ieșire, …și nevoiește-te a pătimi, a muri și a te răstigni împreună cu Hristos”?

Ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat, Hristos S-a răstignit pe sfânta și de viață dătătoare Cruce și trecând prin Jertfă a ajuns la Înviere; noi însă trebuie să ne răstignim patimile și poftele cele păcătoase care dau putere morții să lucreze în noi și numai printr-o astfel de jertfă putem să ne ridicăm la simțirea luminii și bucuria Învierii lui și să devenim noi înșine „jertfe vii” (Romani 12, 1) cum învață și dumnezeiescul Apostol Pavel: „Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele” (Galateni 5, 24).

Omul lumii de astăzi, din păcate, fuge de această răstignire aducătoare de înviere duhovnicească, fuge de jertfa aducătoare de viață și, cu atât mai mult, fuge de suferința atotmântuitoare, căutând în schimb confortul și bunăstarea materială. Dată fiind această comoditate introdusă de tehnologie și știință, precum și mentalitatea care rezumă totul la biologic, la cele ale trupului nostru, creștinul din societatea contemporană dorește o viață veșnică, dorește învierea și dobândirea împărăției lui Dumnezeu, dar, de cele mai multe ori, fără jertfă și fără nevoința răstignirii patimilor, lucru care exprimă o dorință de a ajunge la înviere, dar fără Hristos. Aceasta însă este cu neputință de împlinit de vreme ce El este „Învierea și Viața” (Ioan 11, 25).

Să căutam, astfel, ca în rugăciunile noastre să cerem de la Dumnezeu putere spre a dobândi slujire jertfitoare ca, întru această slujire, să putem să ne ridicăm la sfințirea simțirilor noastre spre a ne bucura de bucuria duhovnicească a Învierii. Învierea este prăznuirea bucuriei, sărbătoarea luminii, dar simțirea acestei bucurii și a acestei lumini dumnezeiești vine doar din inima curată dobândită prin slujirea jertfitoare.

Să nu uităm noi, cei din Dobrogea, că vestitorul învierii lui Hristos pe acest ținut a fost Sf. Apostol Andrei, care ne-a rămas părinte și propovăduitor.

Ca urmaș al celui întâi chemat la apostolie, eu simt totdeauna legătura cu marele propovăduitor al învierii. Să fim cu toții încredințați că și în această noapte, apostolul și părintele nostru duhovnicesc Andrei, ne îmbrățișează pe toți.

Să ne bucurăm, așadar, cu inimă curată, plină de iubire și de iertare, Învierea lui Hristos să fie și învierea noastră, iar biruința Lui să fie și biruința noastră, atunci când vom cânta: „Ziua Învierii, să ne luminăm, popoare, Paștile Domnului, Paștile! Că din moarte la viață și de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, Cei ce-I cântăm cântare de biruință”.

Hristos a înviat!

Al vostru Arhipăstor,
de tot binele doritor
și către Hristos Cel înviat rugător,

† TEODOSIE
ARHIEPISCOPUL TOMISULUI

Pastorala pascală a ÎPS Nicolae Condrea [2013]

PASTORAL LETTER ON THE FEAST OF

OUR LORD’S RESURRECTION 2013

*

† NICOLAE

by the mercies of God

Archbishop of the Romanian Orthodox Archdiocese in the Americas

To our beloved clergy and Orthodox Christians,
peace and holy joy from Christ the Risen Lord,

and hierarchical blessings from us.

 

“Why do you look for the Living among the dead?

He is not here; He has risen!” (Luke 24:5-6)

 

Most Reverend Fathers,

Beloved Faithful,

Christ is risen!

The Day of Resurrection brings us the joy of proclaiming to one another that our life does not end on this earth, but we too will rise again into eternal life, we who believe that Christ has risen. This joy comes from that of the Myrrh-bearing women, the first who received the angels’ wondrous news at the empty tomb. This news reached the Apostles, who ran to see the empty tomb and marveled at what had happened (Luke 24:12).

We are familiar with the witness of the Holy Scriptures regarding the appearances of the Risen Lord and how He explained to the disciples the fulfillment of what had been prophesied about His Passion and Resurrection. The testimony of those who saw Him risen are of a special importance.

St. Paul, in his letter to the Christians of Corinth, written around the year 51, speaks of Christ’s resurrection in this way: “For what I received I passed on to you as of first importance: that Christ died for our sins according to the Scriptures, that he was buried, that he was raised on the third day according to the Scriptures, and that he appeared to Cephas, and then to the Twelve.

After that, he appeared to more than five hundred of the brothers and sisters at the same time, most of whom are still living, though some have fallen asleep. Then he appeared to James, then to all the apostles, and last of all he appeared to me also, as to one abnormally born” (1 Cor. 15:3-8). Our faith in the Lord’s Resurrection is based on these testimonies of those who encountered Him. We believe their witness, but we also believe the experiences of all those who, in the Church, have encountered the Resurrected Christ.

For the resurrection of Christ is not a resuscitation, but a new life, a new way of existence. There is a huge difference between the resurrection of Lazarus or of the young man from Nain and that of Christ. This was not a survival, or a re-uniting of body and soul, but a new existence, an eternal one.

The Savior’s resurrection was not a simple return to the life He had lived before dying on the Cross, His earthly life, but a radical transformation of the mortal body through a creative operation on it.

In his second letter to the Corinthians, St. Paul the Apostle speaks about the spiritualizing, about the filling of Christ’s body with the power of the Holy Spirit, a power that then radiates in those who draw near to this resurrected body: “Therefore, if anyone is in Christ, the new creation has come: The old has gone, the new is here!” (2 Cor. 5:17). The resurrection of Christ has to do with this renewal of humanity, and through humanity of the entire creation.

The renewal of mankind began with the Incarnation of the Word, when the Son of God took upon Himself our fallen human nature. The Son of God raised it from its fallenness through the strengthening of human nature, by healing it of the infirmity of sin, by re-orienting it toward God the Father, the Creator.

As God, Christ has the power to heal human nature of what theologians call the passions, of its infirmities. This work of healing and renewal continues in the sacrifice on the Cross, in the offering of the life of humanity to God the Father, and it is fulfilled in the Resurrection.

Christ demonstrated His power as God, the power of life over death, even before His bodily resurrection, in the shattering of the gates of hell and the liberation from it of those who were awaiting His coming in hope.

Christ defeated hell with His human soul, united with His divinity, Father Stăniloae tells us. He is the first soul that cannot be kept in hell, but escapes it and by His divine power also sets free the souls of those awaiting salvation. Out of Christ’s completely divinized soul then springs forth the power that will also raise His body from the grave.

The risen Body of the Savior is permeated with the light of the Spirit. It is a spiritualized body, which is no longer limited by earthly things; it is our body’s guarantee of the universal resurrection. The Risen Body of Christ radiates the light and power of the Spirit, filling the disciples also with this Spirit.

This Spirit enables them to understand that in Christ the Scriptures have been fulfilled; this Spirit strengthens them to become witnesses of the Resurrection. This light and power of the Spirit is granted to all those who believe in the Resurrection of Christ: “And we all, who with unveiled faces contemplate the Lord’s glory, are being transformed into his image with ever-increasing glory, which comes from the Lord, who is the Spirit” (2 Cor. 3:18).

Most Reverend Fathers, Beloved Faithful,

Proclaiming the Lord’s Resurrection we encourage one another to understand these discoveries. Namely, that Christ’s Resurrection represents our renewal and the renewal of the world; that the Spirit brings us to new life in Christ and enables us to work toward our own resurrection already in this life through our encounter with the Risen One.

The Apostles encountered this Christ who had suffered on the Cross and risen. The encounter changed their lives, and they in turn, with the power of Christ, changed the lives of many others. We too meet the Risen Christ in the mysteries of the Church, and we have the chance to have our lives renewed. In our world, increasingly estranged from God, ever more characterized by egoism, indifference and violence, we Christians can witness through our lives that the world can be different, even 2000 years after the unexpected event of the Resurrection.

At this glorious feast my desire for all of you, the clergy and faithful of our Archdiocese, is that you encounter the Risen Christ, that you let the light of the Resurrection shine in your life, that you will be witnesses of the encounter and of the renewal of life.

I embrace you in Christ the Risen Lord and I wish you a joyful Feast!

 Christ is risen!

Your brother in prayer before God,

† NICOLAE

Chicago, the Feast of our Lord’s Resurrection, 2013

Pastorala pascală a ÎPS Nicolae Corneanu [2013]

†  Nicolae,

DIN MILA LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL TIMIŞOAREI

ŞI MITROPOLIT Al BANATULUI

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini şi creştine har, milă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos!

 „Şi ieşind degrabă de la mormânt,

cu bucurie mare au alergat să vestească

ucenicilor Lui Învierea” (Matei 28,8).

Cinstiţi credincioşi şi credincioase,

După o lungă perioadă de pregătire sufletească prin post, rugăciune, mărturisirea păcatelor şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, prăznuim cu bucurie negrăită, în aceste zile binecuvântate de Dumnezeu, sărbătoarea Învierii din morţi a Domnului nostru Iisus Hristos sau Paştile, cum mai este numită în popor, „sărbătoarea sărbătorilor” şi „praznicul praznicelor”.

Ca totdeauna, aceste zile de minunată sărbătoare creştinească ne umplu sufletul de lumină şi pace, de nădejde şi dragoste, de bucurie şi recunoştinţă faţă de Părintele ceresc, „Care aşa de mult a iubit lumea, încât pe unicul Său Fiu L-a dat ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Aşadar, prin patimile, moartea şi învierea Sa din morţi, Fiul lui Dumnezeu ne-a făcut cel mai mare dar posibil şi anume viaţa veşnică. Învierea Sa „a treia zi după Scripturi” arată, odată pentru totdeauna, că viaţa este mai tare decât moartea şi că Hristos Domnul este „învierea şi viaţa şi tot cel ce crede în El, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25-26).

Se cuvine dar, să ne bucurăm şi noi la această sărbătoare, „cu bucurie mare”, pentru toţi cei ce credem în El să avem siguranţa învierii şi a nemuririi.

Iubiţi  fraţi  şi  surori în Hristos Domnul,

Dacă cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii stă sub semnul bucuriei, în cuvântul pe care vi-l adresez acum tocmai despre bucurie ca „roadă a Duhului Sfânt” (Galateni 5, 22) doresc să vă vorbesc. Această dorinţă a mea ca părinte al vostru duhovnicesc se explică prin aceea că bucuria ce o trăim împreună fiind cerească şi duhovnicească, se revarsă peste noi ca razele binefăcătoare ale soarelui, aşa încât cu toţii simţim că vine de la Dumnezeu, prin Iisus Hristos cel înviat din morţi şi prin Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul.

Aceasta este bucuria trăită de jertfelnicele şi iubitoarele femei mironosiţe, venite la Golgota să ungă cu mir trupul Domnului, a căror dragoste şi devotament au fost răsplătite cu prima arătare după Înviere şi cuvintele rostite de Domnul: „Bucuraţi-vă!”.

Aceasta este, de asemenea, bucuria ucenicilor care, „s-au bucurat văzând pe Domnul” intrând prin uşile încuiate şi zicându-le „Pace vouă!” (Ioan 20, 20-21). De această bucurie s-a împărtăşit apoi Maica Domnului, aşa după cum rezultă din prea frumosul irmos al Porţilor: „Îngerul a strigat celei pline de dar, bucură-te Fecioară, bucură-te şi iarăşi zic bucură-te, că Fiul tău a înviat a treia zi din mormânt şi pe morţi i-a ridicat, veseliţi-vă popoare…Saltă acum şi te bucură Sioane, iar tu Curată de Dumnezeu Născătoare, veseleşte-te întru învierea Celui născut al tău”.

Învierea din morţi a Mântuitorului nostru Iisus Hristos este temelia credinţei noastre dreptmăritoare. Apostolul Pavel exprimă acest adevăr în nemuritoarele sale cuvinte: „Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră…Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi…Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Corinteni 15, 14-22).

Apostolul Pavel ne întăreşte în credinţă prin aceste cuvinte inspirate şi ne sporeşte bucuria de a trăi şi de a ne făuri destinul prin luptă statornică împotriva răului. Bucuria noastră e cu atât mai deplină cu cât nu mai e nimic care să ne îngrădească în mărturia ce trebuie s-o arătăm despre Învierea Domnului.

Această bucurie este cuprinsă în toate rânduielile bisericeşti din aceste zile binecuvântate, în toate rugăciunile şi cântările ce înfrumuseţează şi îmbogăţesc tezaurul nostru liturgic. Spre pildă, cuvântul emoţionant şi impresionant al Sfântului Ioan Gură de Aur, de o frumuseţe duhovnicească inegalabilă, ne adresează acelaşi îndemn la dobândirea bucuriei lăuntrice, pentru că „aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea”.

„Pentru aceasta – scria Sfântul Părinte – intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru; şi cei dintâi şi cei de al doilea, luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună bucuraţi-vă… Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi…Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii…”.

Minunata slujbă din noaptea sfântă a Învierii cheamă tot universul, toată creaţia la bucuria trăirii în „duh şi adevăr” a sărbătorii: „Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure…”, credincioşii fiind îndemnaţi să se împărtăşească „din rodul cel nou al viţei, din dumnezeiască veselie…” şi, împreună cu femeile mironosiţe, să primească „bunele vestiri de bucurie ale Învierii lui Hristos…”.

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos dărâmă barierele dintre oameni şi creează o stare de nepieritoare comuniune sufletească, prin împăcare şi iertare: „Paştile, cu bucurie  unul pe altul să ne îmbrăţişăm… Că astăzi, din mormânt ca dintr-o cămară strălucind Hristos, pe femei de bucurie le-a umplut zicând: vestiţi Apostolilor!”.

Îndemnul Sfântului Ioan Gură de Aur, patriarhul Constantinopolului: „De este cineva binecredincios şi iubitor de Dumnezeu să se bucure de acest praznic frumos şi luminat şi de este cineva slugă înţeleaptă să intre, în bucuria Domnului său”, a străbătut veacurile.

Toate generaţiile de ierarhi, preoţi, monahi şi credincioşi s-au lăsat învăluite de această bucurie negrăită izvorâtă din Înviere, toate bisericile, mănăstirile, schiturile şi casele fiind luminate de duhul sărbătorii Paştilor, sărbătoarea prin excelenţă a Bisericii, care nu se reduce la o experienţă religioasă oarecare, ci este cu adevărat un mister liturgic, o reprezentare, o actualizare a unui moment real, împlinit pentru noi de Dumnezeu odată pentru totdeauna.

Pentru a marca în chip aparte importanţa, frumuseţea şi bucuria acestei sărbători, împăratul Constantin cel Mare participa la sfintele slujbe şi îşi „prelungea mult reculegerea… pe toţi părtaşii la praznic întrecându-i; sfânta veghe de noapte o prelungea până în zi; anumiţi oameni trimişi de el aprindeau pe întreg cuprinsul oraşului (Constantinopol, n.n.) lumânări lungi de ceară cărora li se adăugau făcliile aprinse la tot pasul ceea ce făcea ca tainica noapte a privegherii să fie în cele din urmă mai luminată decât miezul zilei” (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, traducere de Radu Alexandrescu, Bucureşti, 1991, p. 168).

Dreptmăritori creştini şi creştine,

Vă împărtăşesc acest cuvânt de învăţătură pentru că de peste cincizeci de ani sărbătorim împreună cu bucurie şi creştinească rânduială Sfintele Paşti, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate binefacerile ce le revarsă din belşug asupra noastră. Din păcate, cu toţii constatăm că, în ultima vreme, pe fondul crizei morale şi financiare, bucuriile noastre fireşti, omeneşti, zilnice sau împuţinat.

Tot mai mulţi credincioşi sunt copleşiţi de grijile vieţii, de lipsuri, nevoi şi sărăcie, mulţi părinţi duc dorul copiilor plecaţi în străinătate, iar copiii rămaşi în ţară, doar cu bunicii ori alte rudenii, resimt lipsa educaţiei şi a dragostei părinteşti.

La rândul lor, tinerii nu-şi mai trăiesc tinereţea pentru că societatea postmodernă în care trăim le impune o activitate lucrativă care le „asfixiază în asemenea măsură intervalul zilnic, încât „practic” nu mai înseamnă nimic; e obţinerea unui câştig de care nu se bucură nimeni, un câştig din care nimeni nu are de câştigat”, zice un cunoscut scriitor român.

Într-o societate consumistă şi tot mai laicizată „ai tot ce-ţi trebuie, dar eşti atât de istovit, încât nu-ţi mai trebuie nimic din tot ce ai”. O asemenea societate nu mai oferă tinerilor „bucurii ci satisfacţii”, nu le mai dă posibilitatea de a-şi întemeia o familie, de a creşte copii, preocuparea principală fiind aceea de a-şi croi o carieră sigură, apreciată şi bine plătită.

Dată fiind această stare de lucruri, vă îndemn pe toţi, cu dragoste părintească, să vă „bucuraţi în Domnul” (Filipeni 4, 4) şi să reveniţi la starea de bucurie creştinească curată şi sinceră specifică măritului praznic al Învierii Domnului, pe care să o dăruiţi celor dragi şi apropiaţi, dar şi societăţii în care trăim, ca astfel „să se umplă de bucurie şi de veselie inimile noastre”, cuvinte prin care încheiem în fiecare duminică sfânta Liturghie.

Cu aceste gânduri şi simţăminte, rog pe Hristos Domnul, Cel înviat a treia zi din morţi să vă învrednicească la aceste sărbători pascale de „bucuria pe care a avut-o Sfânta Elena când a descoperit cinstita cruce” şi vă întâmpin pe toţi cu frumoasele cuvinte: „Bine ai venit, bucuria mea! HRISTOS A Înviat”, cum obişnuia să se adreseze un sfânt al zilelor noastre celor pe care-i întâlnea.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu noi toţi. Amin!

† Nicolae

Arhiepiscop şi Mitropolit

Cele 12 Evanghelii ale Patimilor Sale. În Vinerea Mare

Rastignirea Domnului

Iubiții mei,

cele 12 Sfinte Evanghelii ale Vinerii Mari sunt fragmentele evanghelice următoare:

1. In. 13, 31-38; cap. 14, cap. 15, cap. 16, cap. 17; 18, 1;

2. In. 18, 1-28;

3. Mat. 26, 57-75;

4.In. 18, 28-40; 19, 1-6;

5. Mt. 27, 3-32;

6. Mc. 15, 16-32;

7. Mt. 27, 33-54;

8. Lc. 23, 32-49;

9. In. 19, 25-37;

10. Mc. 15, 43-47;

11. In. 19, 38-42;

12. Mt. 27, 62-66.

Texte largi și pline de teologia mântuirii.

Obositoare prin vastitate dar, mai ales, prin profunzimea lor teologică.

Căci ele încep cu cuvintele de după plecarea lui Iudas de la Cină…și se încheie cu punerea Lui în mormânt și cu pecetluirea pietrei mormântului.

În prima Evanghelie, cea mai întinsă dintre cele 12, am primit porunca iubirii. Să ne iubim unii pe alții. Însă nu cu o iubire oarecare, ci după cum El ne-a iubit pe noi [In. 13, 34].

Îi profețește căderea lui Petros [In. 13, 38] și ne vestește că în casa Tatălui sunt multe locașuri [In. 14, 2].

Domnul Își numește moartea ducere la Tatăl [In. 14, 3] și ne vorbește despre perihoreza dintre Tatăl și Fiul, adică despre faptul că Tatăl e în Fiul și Fiul e în Tatăl datorită unității Lor de ființă [In. 14, 10].

Pe Sfântul Duh Îl numește „alt Mângâietor [allon Paracliton]” [In. 14, 16] al nostru, Care va rămâne în noi [In. 14, 17] și Care purcede de la Tatăl [O para tu Patros ecporefete] [In. 15, 26] și Care va mărturisi despre Fiul [In. 15, 26].

Căci cine nu mărturisește că Dumnezeul nostru e Treime de persoane, Tată, Fiu și Sfânt Duh și că Fiul Se naște din Tatăl și că Sfântul Duh purcede din Tatăl, acela nici nu va mărturisi faptul că persoanele treimice Se pun Una pe Alta în evidență.

Iar cei care sunt ai lui Dumnezeu se pun unii pe alții în evidență pentru că ei evidențiază pe toți Sfinții lui Dumnezeu și nu îi minimalizează.

A doua Evanghelie ne duce în grădina…unde vine Iudas vânzătorul. Domnul e legat și dus la Annas [In. 18, 12-13]. Are loc întreita cădere a lui Petros…în timp ce Domnul e pălmuit [In. 18, 22].

În a treia Evanghelie Domnul stă în fața arhiereului Caiafas [Mt. 26, 57]…și ascultă ce spun falșii martori. Îi vorbește despre Fiul omului…Care va veni pe norii cerului, adică în slava Sa [Mt. 26, 64], ca să judece viii și morții…și acest lucru e considerat „o blasfemie” [Mt. 26, 65].

În a 4-a Evanghelie Domnul stă în fața lui Pilatos. Și lui îi spune că Împărăția Lui nu este din lumea aceasta [In. 18, 36]. Pentru ca să sublinieze faptul că el nu poate să Îl condamne pe Fiul, dacă El e Împăratul cerului și al pământului.

Și Pilatos L-a dat pe El să fie răstignit [stavroti] [In. 19, 16].

În a cincea Evanghelie Iudas aruncă arginții vânzării în templu și se spânzură [Mt. 27, 5]…iar Barabbas e preferat în locul lui Hristos [Mt. 27, 21]…din cauza unei mari patimi care se numește invidie [ftonon] [Mt. 27, 18].

Din invidie [dia ftonon] [Mt. 27, 18] îl aleg pe Barabbas în locul Lui…

Domnul e îmbrăcat în hlamidă stacojie [hlamida cocchinin] [Mt. 27, 28], i Se pune coroană din spini [stefanon ex acanton] [Mt. 27, 29] pe cap și trestie [calamon] în dreapta Lui [Ibidem].

E scuipat și bătut peste cap [Mt. 27, 30]. După care e dus pe Golgota [Mt. 27, 33].

Răstignit între doi tâlhari [Mt. 27, 38]…și batjocorit de cei care Îl vedeau…

În a 6-a Evanghelie: despre același drum spre Cruce al Domnului și despre cum Îl batjocoreau.

În a 7-a: despre răstignirea și moartea Lui la ceasul al 9-lea. Și despre minunile de după moartea Lui și mărturia ecatontarhosului că El a fost Fiul lui Dumnezeu [Mt. 27, 54].

În a 8-a Evanghelie: din nou despre răstignirea Lui…și despre cum i-a făgăduit tâlharului celui bun că va fi cu El în Paradisos [Lc. 23, 43].

În a 9-a: despre grupul celor care Îl iubeau pe El și despre cum o încredințează pe Maica Lui Sfântului Ioan…și despre străpungerea coastei Lui de unde a ieșit sânge și apă [In. 19, 34].

În a 10-a Evanghelie se vorbește despre îngroparea Domnului…pe care a făcut-o Iosif din Arimatea [Mc. 15, 46].

În a 11-a, de la Ioan, alături de Sfântul Iosif apare și Sfântul Nicodimos ca oamenii care L-au îngropat pe Domnul [In. 19, 39].

Și L-au înmormântat în „mormânt nou [mnimion chenon]”, vinerea [In. 19, 41, GNT]…

În a 12-a, în ultima Evanghelie, se vorbește despre straja [custodian] de la mormântul Domnului [Mt. 27, 65] și despre pecetluirea pietrei de la ușa mormântului [Ibidem].

Însă Crucea Domnului am scos-o în mijlocul Bisericii după a 5-a Evanghelie, când am cântat: „Astăzi a fost spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape…” [Triodul, ed. BOR 2000, p. 610].

După care au fost Fericirile, pentru că Crucea Lui ne aduce mântuirea/ fericirea veșnică în viața noastră.

Și noi ne raportăm la Domnul ca la un Viu și la un Înviat din morți, ca la Domnul slavei, pentru că Cel răstignit va învia din morți a treia zi, călcând stăpânirea morții ca un Atotputernic.

Căci El a pătimit pe Cruce moarte de bunăvoie și nu silit de cineva…și a pătimit în fiecare mădular al umanității Sale și S-a îndurerat din tot sufletul Său pentru ca noi, prin toată asceza și durerea noastră, să ne umplem de slava Lui.

Tocmai de aceea o cântare a Triodului din această zi accentuează suferința Sa enormă: „fiecare mădular al sfântului Tău trup a răbdat ocară pentru noi: capul a răbdat spini; fața, scuipări; obrazul, loviri cu palme; gura, gustarea oțetului celui amestecat cu fiere; urechile, hulele cele păgânești; spatele, biciuiri și mâna, trestie; întinsorile a tot trupul pe cruce, și cuie, încheieturile și coasta, suliță. Cel ce ai pătimit pentru noi, și ne-ai mântuit pe noi din patimi” [Triodul, ed. cit., p. 617].

De aici puterea îndumnezeitoare infinită a Patimilor Sale în viața noastră.

Pentru că Cel răstignit și înviat pentru noi ne dă tuturor puterea de a ne curăți desăvârșit de patimi și de a ne umple de slava Sa tocmai pentru că El a vindecat tot trupul și sufletul nostru prin biruința desăvârșită a oricărui păcat în ele.

Le-a vindecat și le-a transfigurat. Le-a umplut de slavă.

De aceea ni se cere și nou, ca unii înviați din morți prin Tainele Bisericii, să trăim dumnezeiește și nu precum omul pământesc, atras spre patimi de rușine.

Așadar, iubiți frați și surori întru Domnul, fiind prezenți la această mare taină a iconomiei Sale, când El a suferit toate din iubire nesfârșită pentru noi, să ne coborâm în smerenie în toată viața noastră fiind recunoscători, cu toată ființa noastră, iubirii Sale de oameni.

Pentru că iubirea Lui cere iubire și recunoștință.

Cere o continuă asumare a vieții ortodoxe, a vieții îndumnezeitoare a Bisericii.

De aceea mergând în toate drumurile noastre cu atenția de a reprezenta pe Dumnezeu în societate trebuie să găsim cele mai bune prilejuri și metode de a evidenția prezența și lucrarea Lui în viața lumii.

Pentru că noi, oamenii Bisericii, trebuie să arătăm cât de frumos și de sfânt e Dumnezeul slavei și cât de mult ne mântuiește El pe noi, dacă ne dăm cu totul Lui.

Dumnezeu să ne întărească întru continua conștientizare a vocației noastre. Amin!

Page 1 of 2

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno