Rastignirea Domnului

Iubiții mei,

cele 12 Sfinte Evanghelii ale Vinerii Mari sunt fragmentele evanghelice următoare:

1. In. 13, 31-38; cap. 14, cap. 15, cap. 16, cap. 17; 18, 1;

2. In. 18, 1-28;

3. Mat. 26, 57-75;

4.In. 18, 28-40; 19, 1-6;

5. Mt. 27, 3-32;

6. Mc. 15, 16-32;

7. Mt. 27, 33-54;

8. Lc. 23, 32-49;

9. In. 19, 25-37;

10. Mc. 15, 43-47;

11. In. 19, 38-42;

12. Mt. 27, 62-66.

Texte largi și pline de teologia mântuirii.

Obositoare prin vastitate dar, mai ales, prin profunzimea lor teologică.

Căci ele încep cu cuvintele de după plecarea lui Iudas de la Cină…și se încheie cu punerea Lui în mormânt și cu pecetluirea pietrei mormântului.

În prima Evanghelie, cea mai întinsă dintre cele 12, am primit porunca iubirii. Să ne iubim unii pe alții. Însă nu cu o iubire oarecare, ci după cum El ne-a iubit pe noi [In. 13, 34].

Îi profețește căderea lui Petros [In. 13, 38] și ne vestește că în casa Tatălui sunt multe locașuri [In. 14, 2].

Domnul Își numește moartea ducere la Tatăl [In. 14, 3] și ne vorbește despre perihoreza dintre Tatăl și Fiul, adică despre faptul că Tatăl e în Fiul și Fiul e în Tatăl datorită unității Lor de ființă [In. 14, 10].

Pe Sfântul Duh Îl numește „alt Mângâietor [allon Paracliton]” [In. 14, 16] al nostru, Care va rămâne în noi [In. 14, 17] și Care purcede de la Tatăl [O para tu Patros ecporefete] [In. 15, 26] și Care va mărturisi despre Fiul [In. 15, 26].

Căci cine nu mărturisește că Dumnezeul nostru e Treime de persoane, Tată, Fiu și Sfânt Duh și că Fiul Se naște din Tatăl și că Sfântul Duh purcede din Tatăl, acela nici nu va mărturisi faptul că persoanele treimice Se pun Una pe Alta în evidență.

Iar cei care sunt ai lui Dumnezeu se pun unii pe alții în evidență pentru că ei evidențiază pe toți Sfinții lui Dumnezeu și nu îi minimalizează.

A doua Evanghelie ne duce în grădina…unde vine Iudas vânzătorul. Domnul e legat și dus la Annas [In. 18, 12-13]. Are loc întreita cădere a lui Petros…în timp ce Domnul e pălmuit [In. 18, 22].

În a treia Evanghelie Domnul stă în fața arhiereului Caiafas [Mt. 26, 57]…și ascultă ce spun falșii martori. Îi vorbește despre Fiul omului…Care va veni pe norii cerului, adică în slava Sa [Mt. 26, 64], ca să judece viii și morții…și acest lucru e considerat „o blasfemie” [Mt. 26, 65].

În a 4-a Evanghelie Domnul stă în fața lui Pilatos. Și lui îi spune că Împărăția Lui nu este din lumea aceasta [In. 18, 36]. Pentru ca să sublinieze faptul că el nu poate să Îl condamne pe Fiul, dacă El e Împăratul cerului și al pământului.

Și Pilatos L-a dat pe El să fie răstignit [stavroti] [In. 19, 16].

În a cincea Evanghelie Iudas aruncă arginții vânzării în templu și se spânzură [Mt. 27, 5]…iar Barabbas e preferat în locul lui Hristos [Mt. 27, 21]…din cauza unei mari patimi care se numește invidie [ftonon] [Mt. 27, 18].

Din invidie [dia ftonon] [Mt. 27, 18] îl aleg pe Barabbas în locul Lui…

Domnul e îmbrăcat în hlamidă stacojie [hlamida cocchinin] [Mt. 27, 28], i Se pune coroană din spini [stefanon ex acanton] [Mt. 27, 29] pe cap și trestie [calamon] în dreapta Lui [Ibidem].

E scuipat și bătut peste cap [Mt. 27, 30]. După care e dus pe Golgota [Mt. 27, 33].

Răstignit între doi tâlhari [Mt. 27, 38]…și batjocorit de cei care Îl vedeau…

În a 6-a Evanghelie: despre același drum spre Cruce al Domnului și despre cum Îl batjocoreau.

În a 7-a: despre răstignirea și moartea Lui la ceasul al 9-lea. Și despre minunile de după moartea Lui și mărturia ecatontarhosului că El a fost Fiul lui Dumnezeu [Mt. 27, 54].

În a 8-a Evanghelie: din nou despre răstignirea Lui…și despre cum i-a făgăduit tâlharului celui bun că va fi cu El în Paradisos [Lc. 23, 43].

În a 9-a: despre grupul celor care Îl iubeau pe El și despre cum o încredințează pe Maica Lui Sfântului Ioan…și despre străpungerea coastei Lui de unde a ieșit sânge și apă [In. 19, 34].

În a 10-a Evanghelie se vorbește despre îngroparea Domnului…pe care a făcut-o Iosif din Arimatea [Mc. 15, 46].

În a 11-a, de la Ioan, alături de Sfântul Iosif apare și Sfântul Nicodimos ca oamenii care L-au îngropat pe Domnul [In. 19, 39].

Și L-au înmormântat în „mormânt nou [mnimion chenon]”, vinerea [In. 19, 41, GNT]…

În a 12-a, în ultima Evanghelie, se vorbește despre straja [custodian] de la mormântul Domnului [Mt. 27, 65] și despre pecetluirea pietrei de la ușa mormântului [Ibidem].

Însă Crucea Domnului am scos-o în mijlocul Bisericii după a 5-a Evanghelie, când am cântat: „Astăzi a fost spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape…” [Triodul, ed. BOR 2000, p. 610].

După care au fost Fericirile, pentru că Crucea Lui ne aduce mântuirea/ fericirea veșnică în viața noastră.

Și noi ne raportăm la Domnul ca la un Viu și la un Înviat din morți, ca la Domnul slavei, pentru că Cel răstignit va învia din morți a treia zi, călcând stăpânirea morții ca un Atotputernic.

Căci El a pătimit pe Cruce moarte de bunăvoie și nu silit de cineva…și a pătimit în fiecare mădular al umanității Sale și S-a îndurerat din tot sufletul Său pentru ca noi, prin toată asceza și durerea noastră, să ne umplem de slava Lui.

Tocmai de aceea o cântare a Triodului din această zi accentuează suferința Sa enormă: „fiecare mădular al sfântului Tău trup a răbdat ocară pentru noi: capul a răbdat spini; fața, scuipări; obrazul, loviri cu palme; gura, gustarea oțetului celui amestecat cu fiere; urechile, hulele cele păgânești; spatele, biciuiri și mâna, trestie; întinsorile a tot trupul pe cruce, și cuie, încheieturile și coasta, suliță. Cel ce ai pătimit pentru noi, și ne-ai mântuit pe noi din patimi” [Triodul, ed. cit., p. 617].

De aici puterea îndumnezeitoare infinită a Patimilor Sale în viața noastră.

Pentru că Cel răstignit și înviat pentru noi ne dă tuturor puterea de a ne curăți desăvârșit de patimi și de a ne umple de slava Sa tocmai pentru că El a vindecat tot trupul și sufletul nostru prin biruința desăvârșită a oricărui păcat în ele.

Le-a vindecat și le-a transfigurat. Le-a umplut de slavă.

De aceea ni se cere și nou, ca unii înviați din morți prin Tainele Bisericii, să trăim dumnezeiește și nu precum omul pământesc, atras spre patimi de rușine.

Așadar, iubiți frați și surori întru Domnul, fiind prezenți la această mare taină a iconomiei Sale, când El a suferit toate din iubire nesfârșită pentru noi, să ne coborâm în smerenie în toată viața noastră fiind recunoscători, cu toată ființa noastră, iubirii Sale de oameni.

Pentru că iubirea Lui cere iubire și recunoștință.

Cere o continuă asumare a vieții ortodoxe, a vieții îndumnezeitoare a Bisericii.

De aceea mergând în toate drumurile noastre cu atenția de a reprezenta pe Dumnezeu în societate trebuie să găsim cele mai bune prilejuri și metode de a evidenția prezența și lucrarea Lui în viața lumii.

Pentru că noi, oamenii Bisericii, trebuie să arătăm cât de frumos și de sfânt e Dumnezeul slavei și cât de mult ne mântuiește El pe noi, dacă ne dăm cu totul Lui.

Dumnezeu să ne întărească întru continua conștientizare a vocației noastre. Amin!

Did you like this? Share it: