Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Ca peste tot în psalmii lui Dosoftei, casa lui Dumnezeu, Biserica, are „veșmânt de mătasă” (Ps. 73, 14).

Acesteia, dușmanii ei vor „să-i puie veșmânt de strecătoare [sac](Ps. 73, 16).

Descrierea intențiilor agresive ale celor ce doresc să o distrugă îi procură din nou lui Dosoftei posibilitatea de a zugrăvi evenimentele într-o o tonalitate particulară:

Să dărâme ca-n dumbravă lemne,
Cu săcuri unșorii [ușorii] să-i oboară,
Să-i dezbrace aur cu ozoară[1],
Și ușile cele aurate…

(Ps. 73, 18-21)

Lexicul incită urechea cu rezonanțe rustic-exotice – cel puțin auzul nostru, cărora ni se par stranii aceste sonorități și ne fac să ne gândim că ar putea să-l anticipeze pe Bolintineanu.

Dosoftei a tradus „ca-n dumbravă lemne” în mod fidel: os en drimo xilon (LXX, Ps. 73, 6), drimo însemnând dumbravă/ pădure de stejari.

Iar „săcurile” le-a luat din latină: „exciderunt ianuas eius in id ipsum in securi et ascia deiecerunt eam” (VUL, Ps. 73, 6).

Întâmplător, toate acestea sunt foarte familiare și mediului românesc.

„Aur cu ozoară” și „ușile cele aurate” reprezintă însă completarea tabloului de către Dosoftei, care trebuie să fi văzut el însuși sau cel puțin să fi auzit de la martori oculari despre felul în care erau distruse și jefuite cu barbarie bisericile și palatele în timpul deselor invazii ale armatelor străine în Moldova (turci, tătari, poloni, etc.).

Vorbind, în descrierea sa, despre „aur cu ozoară”, Dosoftei ne face inevitabil să ne gândim la ctitoria lui Vasile Lupu, biserica Sfinții Trei Ierarhi[2], al cărei exterior pare a fi o broderie în piatră:

Fișier:TreiIerarhi Pisanie2009.JPG

  Fișier:Trei Ierarhi 02.JPG

Să existe oare vreo legătură ideatică între această aspirație voievodală de a dăltui broderii de piatră, pe de o parte, și, pe de altă parte, veșmântul de mătase cu care Dosoftei îmbracă în permanență Biserica lui Dumnezeu?

Despre cei care vor „cu foc să o rumpă(Ps. 73, 24), Dosoftei Îl întreabă pe Dumnezeu: „A ce Ț-întorci mâna de la arme,/ De nu-Ț[i] laș[i] direapta să-i destrame?” (Ps. 73, 41-42).

Este ușor de observat corelația, între ruperea bisericii, de către cei care o consideră un lucru neimportant și efemer, și destrămarea lor de către Dumnezeu, a celor care sunt cu adevărat pasageri în această lume.

Pentru că Dumnezeu este Cel ce are „bătrână bunătate” (Ps. 73, 44), adică din veșnicie, și totodată este Cel care are putere să închege marea (Tu ai închegat marea” (Ps. 73, 47)), cât și să zdrobească zmeii și chitul (Ps. 73, 51-54), adică pe inamicii spirituali, cei care mai devreme erau zugrăviți ca năvălind cu securi peste templul/ biserica lui Dumnezeu – adică, după interpretarea ortodoxă, peste sufletul omenesc – ca să îl ruineze și să îl ardă din temelie.

Este deci invocată mila lui Dumnezeu, ca și puterea Lui, care din „bătrână bunătate” a zidit întreg universul:

Tu ai dat fântână apătoasă
În pustie din piatră vârtoasă.
Cându-Ț[i] era oștile-nsătate,
Le-ai adăpat cu părău de lapte.

/…/

De la Tine zua luminează,
Și noaptea cu stele dă rază.
Tu ai tocmit luna de dă zare,
Și soarelui i-ai dat de răsare.

Tu i-ai dat pământului frâmsețe,
De l-întoarce vara-n tinerețe.
Primăvara-i de Tine făcută,
Să plodească roua roadă multă.

(Ps. 73, 57-60,  65-72)

Dincolo de melosul acestor versuri și de numeroasele eufonii particulare („fântână apătoasă”, „zua luminează”, „luna de dă zare/ Și soarelui i-ai dat de răsare”, „Să plodească roua roadă”), se proiectează imaginea unui Dumnezeu care este prezent de la geneza lumii până în contemporaneitate și care este atent la toate, de la ultimul om până la ultima stea din cosmos.

Cel ce a dat zare lumii se preocupă și de frumusețea pământului, face să se deruleze anotimpurile și nu pierde din vedere ultimul strop de rouă care trebuie să adape pământul ca acesta să plodească roadă.

Did you like this? Share it: