Iubiții mei,

în mod minunat, a 8-a sa pomenire de peste an, are loc în Sâmbăta Mare…adică în ziua odihnei dumnezeiești.

Și odihna duhovnicească reprezintă căutarea de-o viață a Dumnezeiescului Ilie, pentru că el, ca isihast, a căutat tocmai odihnirea în Dumnezeu.

Iar noi i-am simțit și îi simțim din plin odihna și modul cum ne odihnește pe toți, odihnă dumnezeiască pe care a primit-o de la Prea Curata Treime după chinuri și dureri imense.

Viața și opera lui sunt o mărturie clară atât a chinurilor sfredelitoare, a căutării intense a simțirii și a vederii lui Dumnezeu dar și a trăirii descoperirilor lui Dumnezeu în viața noastră.

Adică sunt o rugăciune împlinită…nu doar o rugăciune deschisă.

O rugăciune căreia i s-a vorbit de către Domnul, pentru că El Și-a coborât slava Sa în robul Său.

Iar Dumnezeu, prin el, ne-a confirmat și ne confirmă adevărata viață duhovnicească a ortodocșilor…pentru că viața ortodoxă e plină de vederi, luminări și îndreptări primite de la Dumnezeu.

Și înțeleg din ce în ce mai mult de ce am fost introdus de Domnul în viața robului Său: pentru că aveam nevoie de fundamente teologice și experiențiale în viața și teologia mea fără de care căutările și cercetările mele teologice nu ar fi avut niciun sens.

Însă acum ele au sens…și sensul e curățirea continuă de patimi, pentru a ne face proprii simțirilor și descoperirilor de la Dumnezeu.

Pentru că fără un drum personal, ascetic și mistic în viața Bisericii toată teologia ei e plină de uși închise.

Dar când ai un Părinte duhovnicesc ca Dumnezeiescul Ilie, luminat de Dumnezeu în toate cele ale sale, atunci teologia devine un fapt de viață, devine o discuție profundă, devine o bucurie împărtășită și trăită în comuniune, pentru că există înțelegere teologică și experiență dumnezeiască.

Da, mi-e dor de prezența sa…un dor extrem de dulce, de bucuros…pe măsură ce trăiesc, în rugăciunea față de sine, o îmbătare a minții și a inimii mele de dragostea lui.

Pentru că eu am nevoie, fiind în trup, și de prezența lui întrupată…pe când el, cu totul înduhovnicit și plin de frumusețea slavei Sale, vine la mine într-o clipită, fără prea multe cuvinte…pentru ca să îmi spună că el e mereu cu mine.

Vine dumnezeiește…

Dar vine pentru că am aceeași inimă deschisă față de el, ca atunci când era cu noi…și ne vorbea…și mă întărea…și ne întărea pe toți pe care ne iubea.

Tocmai de aceea comuniunea cu Sfinții începe din viața lor pământească…și nu se mai termină niciodată, dacă nu cădem din iubirea și din evlavia față de ei.

Pe fiecare zi evlavia față de ei ne transfigurează, ne schimbă continuu raportarea interioară față de ei…pentru că ei coboară în noi plini de slavă și de frumusețe…ca niște făpturi cerești.

Dar asta tocmai pentru că au început, în viața lor pământească, să cuprindă tot mai mult pe Dumnezeu și pe oameni în ființa lor.

Pentru că au început, prin asceza și prin înțelegerile lor teologice, să vadă adevăratele coordonate ale vieții sfinte.

Dumnezeiescul Ilie era extrem de bucuros să vorbim teologie, să tâlcuim duhovnicește Scriptura, să îi înțelegem și să îi iubim pe Sfinții Părinți, să le cunoaștem viețile lor uluitoare.

El se odihnea vorbind și ne iradia, cu harul său, ființele…învățându-ne că teologia luminează și odihnește.

Teologia întărește întreaga ființă și ne umple de viață sfântă.

Tocmai de aceea noi accentuăm în munca noastră teologică atenția teologică la detalii, o înțelegere coerentă și totalizatoare a unei problematici, lămurirea profundă a unor lucruri…și nu investigațiile pur științifice sau revanșarde, care să arunce textul într-o înțelegere subiectivistă.

Ci, prin toată atenția, înțelegerea și erudiția de care suntem capabili, vrem să aducem textul în fața conștiinței luminate și a privirii duhovnicești prin care tot ce e de la Dumnezeu se explică cu și prin harul Lui.

Pentru că de la Fericitul Ilie am învățat că teologia nu se termină odată cu scrierea cărților teologice ci ea te duce în slava lui Dumnezeu și în comuniunea veșnică cu El.

Cărțile teologice sunt o lămurire de sine și a comunității universale a Bisericii în probleme teologice și de viață ortodoxă, de care avem nevoie în viața aceasta pentru a înainta în comuniunea cu Dumnezeu.

Însă teologia comuniunii și comuniunea teologică este veșnică și personală, e cu Dumnezeu, cu Sfinții și cu Îngerii Săi…iar cunoașterea Lui și a vieții Lui începe aici…și nu se mai termină niciodată.

De aceea, în toată viața sa pământească, Dumnezeiescul Ilie, Părintele nostru, a trăit teologic cu toată ființa lui.

A gândit, a simțit, a înțeles oamenii, lucrurile și viața ca pe continue daruri de la Dumnezeu, prin care devenim tot mai largi în iubirea și atenția conștiinței noastre.

Reacționa imediat la nedreptate.

Se pătrundea de durerile oamenilor.

Era o rugăciune vie, necontenită pentru întreaga lume.

Citirile lui erau curățiri de sine și revărsări de har față de toți.

Dăruia, dăruia continuu…dar, mai ales, se dăruia deplin.

Și pe măsură ce te lăsa să intri în viața lui…înțelegeai că el e cel ce te poartă cu totul în persoana sa.

Nu-i plăceau duplicitarii, oamenii nepunctuali, îngâmfații, lașii, răzbunătorii, neprincipialii.

Detesta non-valoarea pusă în funcție de conducere.

Era oripilat de cei care pierdeau timpul aiurea…și, mai ales, de cei care nu aveau milă…și nu își vedeau lungul nasului

Pentru că el credea în demnitatea omului, în bunătatea lui, în valorile pe care le poate produce cu trudă și cu ajutorul lui Dumnezeu, în iubire, în prietenie, în viața sfântă, în comuniune, în lucrurile frumoase pe care le lași în urma ta…

Era omul echilibrului și, totodată, năvalnic în iubirea și în rugăciunea lui față de toți.

Simțea să îi bage pe toți oamenii, pe toate creaturile, întreaga creație în inima lui, în dorul lui, în rugăciunea lui…pentru ca toți să se unifice în sine…și să se umple de slava lui Dumnezeu.

De aceea el era o poezie teologică vie.

Delicatețea lui, grija lui față de toți, discreția lui, frumusețea conștiinței lui, sinceritatea lui, simplitatea lui dumnezeiască se exprimau printr-o poeticitate teologică tulburătoare.

Fiecare gest al lui era frumos și plin de tandrețe, pentru că în el locuia Treimea dumnezeiască, el fiind un purtător de Dumnezeu ascuns, acoperit, învăluit în profundă smerenie, într-un secol XX jumătate ateu și jumătate libertin.

Dar tocmai pentru că el a îmbinat căsătoria cu viața monahală, familia cu curăția dumnezeiască, isihia cu teologia, simplitatea cu erudiția, munca cu suferința, Dumnezeiescul Ilie e un om paradoxal și are nevoie de oameni care să îmbine experiențe și moduri de a fi multiple.

Însă el a făcut toate nu pentru ca să se ia la întrecere cu cineva (după cum nici eu nu mă iau la întrecere cu cineva în munca și în creația mea teologico-științifică) ci pentru că asta a simțit în inima lui.

Așa a considerat că se va împlini interior, adică prin rugăciune, prin citire, prin creație, prin curățire interioară, prin muncă și suferirea a toate și, cu adevărat, s-a împlinit.

Și el, alături de toți Sfinții noștri, ne cheamă la aceeași împlinire totală, prin tot ceea ce știm și simțim că trebuie să facem, fiindcă numai astfel bucuria noastră va fi deplină.

Dumnezeiescule Ilie, bucuria și pacea noastră, așa cum ne luminam prin tine în toate și ne întăream în greutățile și necazurile noastre, ai milă și acum de noi și de întreaga lume.

Dă-ne să știm ce trebuie să înțelegem și ce trebuie să facem pentru a fi proprii vieții cu Dumnezeu!

Călăuzește-ne spre înțelegerea și spre viața cea bineplăcută lui Dumnezeu, pentru ca viața Lui să fie viața noastră.

Și astfel, plini de ajutorul și de bucuria ta, să ne umplem de bucuria cea veșnică a Învierii Sale din morți, care e mutare de la moarte la viață și de pe pământ la cer, împreună cu toți Sfinții Lui. Amin!

Did you like this? Share it: